„Am aflat cine sunt” – Dan Puric

„Am aflat cine sunt” – Măi, băieţi, a venit un impresar irlandez şi caută pentru un turneu în Irlanda! Aşa ne-a anunţat cineva într-o zi, cu sufletul la gura şi cum ar fi vestit un mare miracol. Şi atunci am intrat cu toţii în panică. Ce şansă! Să plecăm în străinătate! Străinătatea! Ce cuvânt miraculos, plin de aşteptări pentru noi, băieţii români. Străinătatea! Ce miraj… – Unde-l găsim? am întrebat noi, înnebuniţi de veste. – La Casa de Cultură, sectorul 3, sună răspunsul amicului, ca din gura unui oracol. Mi-am luat costumul de pantomimă, banda de magnetofon şi m-am dus. In autobuzul aglomerat la maximum deja visam la turneul din Irlanda. Uitasem de înghesuială, de ghionturile şi pumnii încasaţi la urcare şi visam. Mă vedeam aplaudat de mii de spectatori, înconjurat de oameni de teatru importanţi, de critici şi de impresari şi, mai ales, de admiratori. Exclamaţiile şi întrebările curgeau gârlă pe lângă mine. „Sunteţi fantastic! Un om ca dumneavoastră cum a putut supravieţui în România? Ce artă minunată aveţi! Unde aţi studiat? Să ştiţi că sunteţi unic!” Aici, la acest compliment maximal, m-a trezit controlorul. „Biletul sau abonamentul dumneavoastră, vă rog!” Acel „vă rog” de la final simţeam cu toată fiinţa că nu avea nimic politicos în ton, semăna mai curând cu o ameninţare. Trezit total din vis, i-am dat biletul pe care am avut şansa să-l perforez la-nceput, când m-am urcat în maşină, şi m-am prăbuşit apoi în real. Distrus sufleteşte, vedeam că România de zi cu zi nu se lasă aşa repede părăsită. Am ajuns în sfârşit la adresă. într-o sală mare, cu parchet pe jos şi cu o lumină galbenă, bolnavă, dansau de zor nişte tinere fete îmbrăcate în haine populare. Chiuiau şi strigau cu speranta de a încinge atmosfera. Dar in ciuda efortului depus, totul părea de o tristeţe şi singuratate absolute. Undeva, la o masa de lemn care mai înainte mai mult ca sigur că servise sedintelor de partid, cu nasul şi ochii congestionaţi de alcool, cu favoritii rosii si mari statea nemiscat irlandezul. Asa, privindu-i fata fixa fara expresie semăna cu un personaj negativ din Oliver Twist. In jurul lui nişte români, cu umerii căzuţi în poziţie de admiraţie şi ascultare absolută faţă de autoritatea straina care trona în întregime situaţia, încercau să desluşească de pe fata de Sfinx a acestuia o cât de mică undă de satisfacţie. Dar impresarul stătea nemişcat, îngheţat într-o privire ce mergea in gol, semănând, cu singurătatea lui, cu sticla de rom consumată aproape toată, de pe masă. Atunci m-am grăbit şi eu să intru pe scenă, ca să vadă şi altceva Alergând pe trepte, am ajuns într-un suflet la etaj, la omul de la sunet. – Vă rog! I-am spus eu abia trăgându-mi respiraţia, când o să mă vedeţi că intru în scenă, puneţi-mi şi mie banda asta… O să vă fac eu semn. Sunetistul se uită cu ochii bulbucaţi de alcool la mine. Pe mica lui masă se afla tot o sticlă cu rom. Se pare că toată instituţia consuma rom, cu ocazia acestui eveniment major.

Din spatele lui, de pe pereţi, mă priveau ispititor, din afişe, mai multe femei în costum de baie şi chiar goale. – Mă, da’ tu cine mă-ta mare mai eşti? rupse tăcerea, brusc, sunetistul. M-am fâstâcit total, la o asemenea reacţie nu ma aşteptam, m-am bâlbâit şi-ntr-un târziu, pierdut de şocul suferit, am reuşit să-ngăim: -Sunt actor la Teatrul Naţional şi am venit… adică mi s-a spus de o vizionare cu un domn impresar din Irlanda şi am venit… adică vreau şi eu să fiu văzut… evident, dacă se poate… Sunetistul îmi urmări bolboroseala nemişcat apoi, ţintindu-mă şi mai aprig cu privirea-i congestionată de alcool, îmi spuse: -Băăă! du-te bă, d’aici, că n-am timp şi ma enervezi! Tu nu vezi c-am treabă? Şi brusc se-ntoarse şi mai trase o gură de alcool. Am înlemnit. Nu ştiam ce să fac. Apoi, trezit ca din somn, m-am pomenit că rătăceam pe culoarul instituţiei căutand ceva, dar totuşi nimic clar. Intr-un târziu am văzut că pe o usa scria „Director”. „Ce-ar fi să mă duc şi să-i spun de acea tristă întâmplare?”, mi-a trecut fulgerător un gând. Am bâtut timid la uşă şi am ascultat. -Intră! se auzi un glas răguşit de dincolo. Am deschis uşor uşa. In faţa mea, la birou, stătea un om cu părul răvăşit şj c-o privire tulbure. Pe birou, evident, trona o sticlă de rom. -Domnu’ director… am început eu bâiguind, am venit şi eu la vizionare. -Ştiu! mă-ntrerupse el brusc. Spune-mi ce s-a întâmplat! -Domnu’ director… am reînceput eu gâtuit de emoţie, să vedeţi, m-am dus cu banda sus şi acolo… Directorul m-a ascultat cu atenţie, apoi, ridicându-se brusc, mi-a spus: – Urmează-mă! Apoi, alergând pe hol după el, l-am auzit: – Viorico, Mitică e la el sus, la sunet? – Da, domnu’ director, e acolo! răspunse femeia de serviciu, speriată de-această apariţie bruscă. L-am urmat în goană pe trepte, alergând după el cu mica mea geantă, unde aveam costumul şi banda de spectacol. Prin uşa întredeschisă se vedea cum Mitică da pe gât ultima înghiţitură de rom. -Ascultă, bă, nenorocitule! începu directorul să-l apostrofeze pe sunetist. Tu ştii cine e ăsta? spuse el urlând cu vocea-i răguşită, arătând cu degetul spre mine. Mitică sunetistul încremeni. Rămase cu ochii holbaţi la director şi cu mâna pe sticlă. Era pierdut total. Dar şi mai şocat decât Mitică eram eu, rămas pietrificat în uşă şi neştiind ce să fac. Nici o autoritate din Teatrul Naţional sau din cultura română nu a pus aşa de tranşant problema în ceea ce mă privea. Eram emoţionat şi în acelaşi timp derutat, nu ştiam ce-o să urmeze. „Chiar aşa, cine sunt?! am repetat fulgerător, în minte, intrebarea. Cine pot fi? m-am întrebat, ameţit de impact. Un biet actor la Teatrul Naţional, un mim, o biată făptură din ghetoul socialist”, îmi răspundeam. Eram terminat. De fapt, directorul ma confrunta pe mine, pentru prima oară, cu propria-mi valoare, iar eu n-o găseam. „Chiar aşa, cine sunt?” Brusc mi s-a facut milă de Mitică, îl vedeam, parcă era la şcoală, scos la tablă şi decapitat fulgerător de profesor cu o întrebare cheie. Bietul de el nu ştia nimic din lecţia asta. Simţeam nevoia să-l ajut, dar nici eu, spre groaza mea, nu ştiam răspunsul. – Bă, nenorocitule! Ăsta… tună directorul cât îl ţinu gura, arătând încă o dată cu mâna către mine, este la fel de mare ca Ion Dolănescu, numai că nu vorbeşte!… Şi uite aşa, în seara aceea am pierdut turneul în Irlanda, dar mi-am câştigat, în sfârşit, identitatea…

Fragment din cartea „Suflet romanesc” de Dan Puric