Ileana Vulpescu: ”Succesul nu te poate face nici mai deştept, nici mai talentat”

„Biblioteca pentru toţi” revine cu un roman de referinţă: „Arta conversaţiei”, de Ileana Vulpescu
Înaintea lansării romanului “Arta conversaţiei”, am stat de vorbă cu scriitoarea Ileana Vulpescu despre istoria romanului, despre Romulus Vulpescu şi despre impactul literaturii în lumea de azi.

■ Jurnalul Naţional: Doamnă Ileana Vulpescu, sunteţi autoarea mai multor romane de succes. Totuşi, “Arta conversaţiei”, care apare, acum, într-o nouă ediţie, în colecţia relansată a „Bibliotecii pentru toţi”, s-a bucurat de o asemenea popularitate, încât se poate spune că v-a impus, brusc, într-o altă categorie: aceea a autorilor de best-seller. Ce aţi simţit în momentul în care aţi perceput că acest roman v-a schimbat destinul literar?
■ Ileana Vulpescu: Publicam a treia carte. La prima (Ş.a.m.d.) avusesem 7.500 de exemplare, la a doua (Rămas-bun) 2.500 şi deodată, la “Arta Conversaţiei” aveam 50.000. Mi se oferea şansa de a fi citită de mai multă lume, şi băgată-n seamă de critică. Eu socotesc “Rămas-bun” mult peste “Arta conversaţiei”. La fel şi cartea sufletului meu, “Sărută pământul acesta”. Îmi pare bine că astăzi se publică “Arta conversaţiei” în „Biblioteca pentru toţi”, fiindcă, în vremuri de recesiune, e foarte important preţul unui lucru. N-aveam de unde să ştiu că mi se schimbă destinul literar. Succesul m-a lăsat cu minţile la locul lor, cum s-ar zice: cu toată ţigla pe casă, de vreme ce succesul nu te poate face nici mai deştept nici mai talentat.

Condiţia scriitorului în comunism
■ “Arta conversaţiei” a avut curajul, în plină epocă socialistă, să înfăţişeze o problematică umană desprinsă de clişeele propagandei oficiale. A fost greu să faceţi să “treacă” romanul de rigorile şi constrângerile cenzurii? Era dificilă condiţia de scriitor în regimul comunist?
■ Spre surprinderea mea, nicio dificultate, fiindcă incrimina perioada lui Gheorghiu-Dej, iar pe cea următoare doar prin aluzii, mai mult din amănuntele financiare privind viaţa personajului principal feminin, ori atmosfera din spitale: intrigi, Partidul fiind în toate.
Era grea, fiindcă trăiai ca hoţul de buzunare, cu ochii-n patru, ca să nu atragi atenţia, ca marinarul care trebuie să ocolească stâncile. Trebuia să te strecori, să prinzi momentul când Cenzura devena mai blândă fiindcă era, de pildă, Anul femeii sau sărbători de acelaşi fel.
Cine spune însă că a ieşit cu rogojina aprinsă-n cap, spunând deschis “jos comunismul”, are deficienţe de memorie. Cine, în 2013, îi judecă pe cei din 1980, aplicându-le standardele de azi, comite o gravă eroare. Eroii au murit fie la canal, fie-n puşcării. Scriitorul a dus viaţa hoţului de buzunare şi a marinarului prudent.
Din punct de vedere scriitoricersc, n-am fost nici victima comunismului nici răsfăţata lui.

■ Aţi înfăţişat, în acest roman, şi o problematică feminină distinctă, atât de feminitatea obişnuită în romanul românesc, cât şi de “feminismul” socialist, în care femeia era “tovarăşa de viaţă” a bărbatului. În ce măsură poate contribui literatura la dezbaterea unor asemenea teme de mare importanţă socială?
■ Dacă scriitorii n-ar crede că prin cărţile lor clintesc ceva în conştiinţa, în comportamentul oamenilor, n-ar mai scrie. Scriitorul, în adâncul fiinţei lui, cred că se doreşte un misionar.
Cred în virtutea literaturii de-a alina sufletele. Dezbaterea pe plan oficial a unor probleme sociale privind, de pildă, feminismul în lume, nu cred că se sinchiseşte de literatură. Sau poate, ştiu eu? Neîncrederea mi se trage din proasta părere pe care o am, cu puţine excepţii, despre politicienii lumii, adică despre cei care ne planifică viaţa. Dacă în asemenea împrejurări se pomeneşte şi literatura, seamănă a măruntă flatare a scriitorilor, fără nicio consecinţă însă în programul hotărât de cei cu pâinea şi cuţitul.

■ Romanul a fost, din câte ştiu, transpus şi pe scenă, într-un spectacol de succes de la începutul anilor ’80. Cum aţi apreciat experienţa scenei, în raport cu cea a literaturii? V-aţi recunoscut în spectacol sau spectacolul prevalează, inevitabil, în raport cu textul?
■ Succesul spectacolului al cărui text se trăgea din carte l-a asigurat problema familiei, singura pe care-o prezenta; problemă de trecut, de prezent, de viitor. Ceva ce nu ţine de-un regim anume.

Despre succes
■ Ce e mai important, succesul de critică sau succesul de public?
■ Un critic literar spunea că există cărţi lăudate de critică şi necitite şi altele nelăudate şi citite. Eu mă aflu în tagma autorilor ignoraţi de critică de la o vreme, dar citiţi, mulţumesc lui Dumnezeu; doar pentru asta scriu. Criticii sunt şi ei oameni, cu simpatiile, cu antipatiile lor. Şi vorba lui Hemingway relativă la critici: “Îşi câştigă fiecare pâinea cum poate”. Sănătate să fie !

■ Cât e ficţiune şi cât e biografie în „Arta conversaţiei”?
■ Biografie este epoca evocată în carte. Am trăit-o din plin! Biografie este Stalin, este scrisoarea pe care Sînziana Hangan, copil, i-o trimite lui Stalin de ziua lui, scrisoare autentică, pe care n-am făcut decât să o reproduc. Biografie sunt cotele pe care ţăranul nu avea cum să le-ndeplinească şi colectivizarea care n-a scăpat niciun mijloc de înfricoşare, inclusiv bătaia. Biografie sunt ţăranii strămutaţi, de la casele lor, în Bărăgan, pentru a fi fost chiaburi, “duşmani ai poporului”.
Restul e imaginaţie. Privind nişte oameni obişnuiţi şi viaţa lor: se nasc, cresc, iubesc, sunt dezamăgiţi, mor. Ca oriunde şi oricând.

■ Este “Arta conversaţiei”, dintre romanele pe care le-aţi scris, cel la care ţineţi cel mai mult?
■ Nu. Cartea mea preferată este “Sărută pământul acesta”.

■ Toate romanele dumneavoastră, atât înainte, cât şi după 1989, au beneficiat de o înfăţişare grafică deosebită, chiar în condiţiile de precaritate materială din ultimul deceniu al comunismului. Este important aspectul grafic al cărţii? Poate grafica să completeze, cu limbajul ei specific, textul?
■ Nimic nu poate completa sau îmbunătăţi textul. Dar oricare ar fi textul, cartea trebuie să fie frumoasă. Eu sunt adepta bibliofiliei pentru toţi. În momentul când un editor acceptă să tipărească o carte, dând sau primind bani, trebuie să se-ngrijească de aspectul cărţii. Să-i fie drag cititorului să se uite la carte, s-o răsfoiască tandru şi grijului.

O existenţă dublă
■ Aţi trăit, decenii bune, o existenţă dublă. Pe de-o parte, aţi fost o scriitoare extrem de populară, prezentă în conştiinţa publicului, iar pe de alta, cercetătoare la extrem de seriosul Institut de Lingvistică al Academiei Române. Cum aţi împăcat cele două existenţe?
■ Le-am împăcat perfect. Am lucrat la două dicţioare, ceea ce m-a disciplinat în privinţa logicii în exprimare. Dicţionarul presupune o muncă amănunţită, de răbdare, de exprimare concisă, plină de conţinut. Când scriu, caut să nu uit nicio clipă că am fost redactor de dicţionar.

■ Dedicaţi ultimul roman, “Doamnă doctor, noi când o să murim”, soţului şi fiicei dumneavoastră. Romulus Vulpescu a fost el însuşi un creator cu o puternică personalitate şi cu o activitate meticuloasă şi laborioasă. S-au împlinit anul trecut, în septembrie, 60 de ani de când v-aţi cunoscut. A fost dificil pentru o scriitoare să trăiască împreună cu un alt scriitor? Aţi cunoscut sentimentul rivalităţii literare?
■ Doi scriitori cu o căsnicie ca oricare alta. Eşti scriitor în faţa foii de hârtie, în rest – un bărbat şi o femeie. Între noi n-a fost nicio rivalitate. Ne-am fost de folos unul altuia, fiind fiecare cenzorul a ceea ce scria celălalt. Bărbatu-meu spunea despre mine: “Bine că nu eşti tu la cenzură că n-ar mai apărea nicio carte, la cât eşti de-a dracu’”.

■ Aş vrea să vă pun o întrebare pe care am pus-o şi altor scriitori: ce viitor are literatura? Ce viitor are cultura într-o societate a informaţiei, şi nu a valorii?
■ Istoria omenirii fiind un compendiu de crime, de orori, totuşi literatura a supravieţuit; cultura, uneori respirând din toţi plămânii, altminteri gâfâind, şi-a tras totuşi sufletul. La fel şi astăzi. Nu informaţia strică lumea, ci promovarea agresivă a nonvalorii. Dar vorba chinezilor: foarfeca lui Dumnezeu tunde toţi copacii sau Dumnezeu n-a lăsat niciun capac s-ajungă pân’ la cer.
Epoca noastră ori ne va stinge prin intoxicare ori evenimente neprevăzute vor aduce oamenii cu picioarele pe pământ, îi vor îndrepta spre valorile esenţiale ale vieţii.
Deocamdată cultura se află în insuficienţă respiratorie, sufocată de avalanşa semidocţilor agresivi, a nonvalorii, a vulgarităţii.
Poate e naivitate din partea mea, dar eu cred în supravieţuirea culturii.

■ A apărut recent ediţia Villon la care Romulus Vulpescu a muncit o viaţă. Fără îndoială, e un eveniment literar. Ce reprezenta Villon pentru Romulus Vulpescu?
■ O iubire de-o viaţă, un poet de-al cărui nume a vrut să-l lege pe-al său. Îl considera un mare poet al lumii, nu numai un dar hărăzit Franţei.

■ Interviurile pe care le acordaţi sunt rare şi de fiecare dată ele sunt citite şi citate. De ce vă feriţi de interviuri? E interviul o specie care ajută un scriitor?
■ Răspunsurile la un interviu depind de întrebările care ţi se pun. Dacă întrebările sunt neinspirate, la fel sunt şi răspunsurile. Un text prost îl trage pe actor în jos! Şi un interviu cu întrebări neesenţiale, puse-n dorul lelii, îl trage în jos pe scriitor.
Interviul este o specie care, condusă inteligent, îi foloseşte scriitorului, chiar îl face să se autoanalizeze. În acest duet este mai important cel care intevievează decât cel care răspunde, oricine ar fi el.

Sursa: jurnalul.ro