Despre dorința de a plăcea

Fiecare om are sădit în sine un simț prin care este învățat în chip tainic să se facă plăcut sau să respingă. Atunci cînd ne place cineva, noi facem totul pentru a-i plăcea și noi la rîndul nostru, iar atunci cînd cineva ne este antipatic, îl nesocotim, dar de cele mai multe ori chiar îl respingem.

Viața însă ne-a arătat că de multe ori oamenii care ne plac la prima vedere nu sînt cei potriviți, iar cei care nu ne plac de multe ori ne fac binele.

Oamenii se amăgesc în multe feluri: unii își atrag prea mare și neîntemeiată dragoste, alții sînt urîți peste măsură. Dar și unii și alții se fac iubiți sau urîți în funcție de purtarea lor și de felul în care își ascultă glasul tainic pe care îl au sădit în făptura lor și care îi învață cum să se facă plăcuți și cum să respingă.

Arta politică, precum și cea a actorilor, a studiat în amănunt mișcările trupului, inflexiunile vocii și chiar felul în care trebuie să se facă tăcerea pentru cel ce vrea să se facă pe sine plăcut. Acest soi de învățătură e în mare modă acum și cu anevoie vei afla azi vreun politician care să apară în public sau la televizor fără ca mai înainte să nu se fi strîmbat în oglindă. Din prea multa lor strădanie de a plăcea, politicienii, de regulă, ajung disprețuiți.

De aceea, pentru toate trebuie să existe o măsură. Nimeni nu poate să placă tuturor, pentru că oamenii și voințele sînt diferite, iar a le împăca pe toate presupune o formă de amăgire. “Vai vouă, cînd vă vor vorbi toți oamenii de bine”, a zis Hristos, Cel care ne-a zidit pe toți și a sădit în noi acea lucrare tainică prin care știm a ne face plăcuți sau disprețuiți.

Sfinții Părinți din Pustia Egiptului erau de părere că e mai bine să fii hulit pe nedrept, decît să fii lăudat peste măsura faptelor tale. De aceea unii dintre ei, nu doar că își ascundeau faptele bune, ci de multe ori se purtau ciudat pentru a-și îndepărta lăudătorii.

Omul nou, renăscut în Hristos, nu mai are purtare diferită în fața oamenilor, pentru că nici nu se mai vede pe sine, ci singura lui stare e aceea de a iubi. Această măsură, cînd omul petrece netulburat atît în fața celor ce îl laudă, cît și în fața celor ce îl disprețuiesc, se numește blîndețe în accepțiunea Sfîntului Ioan Scărarul. Blîndețea însă este măsura desăvîrșirii, cum Însuși Hristos a zis: “Învățați de la Mine că sînt blînd și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre”.

P. Savatie Baştovoi