Asta înseamnă să iubeşti!
Am citit această povestioară care m-a impresionat foarte mult şi că orice lucru frumos şi folositor, încerc să o împart cu voi. Iarăşi sper ca printre aceste rânduri să găsească fiecare din noi gândul cel frumos. “Cu câţiva ani înainte de cel de-al doilea război mondial, exista un cuplu care se iubeau foarte mult. De fiecare dată bărbatul, în orice ocazie, încerca să-şi arate dragostea faţă de ea. Ea era frumoasă, sensibilă, dar şi firavă din punct de vedere al sănătăţii. Începând războiul, bărbatul este nevoit să meargă pe front, unde trece prin foarte multe încercări şi de multe ori, ca prin minune, scăpa să nu fie ucis. Se ruga în fiecare zi să-l ajute Dumnezeu să trăiască pentru a se întoarce acasă lângă soţia pe care atât de mult o iubea. Fiecare gând al său era să o strângă din nou în braţele sale şi-i dădea putere să reziste foamei, frigului şi rănilor. Când se termină războiul, mai fericit ca niciodată, porneşte către casă parcă plutind… În drum, aproape de satul său, se întâlneşte cu un prieten de familie care, după bucuria de a-l revedea viu şi întreg, încercă să-l consoleze pentru încercarea prin care trece…
– “Care încercare?” întrebă neliniştit bărbatul. – “Încă nu ai aflat?… soţia ta a avut o infecţie foarte grea, a scăpat cu viaţă dar acum chipul ei este deformat.” Răspunse prietenul trist. Bărbatul cade aproape leşinat şi rămâne plângând cu amar pe marginea drumului… Spre seară ajunge acasă. Soţia lui, după bucuria revederii şi mulţumind lui Dumnezeu pentru minunea de-al ţine în viaţă, se aşază la masă şi… realizează că multiubitul ei soţ şi-a pierdut vederea în război! Crezând că printr-o rană de război a rămas orb, nu-l întreabă niciodată despre acest lucru pentru a nu suferi şi mai mult. Îi acordă îngrijirea cuvenită cu multă dragoste şi trăiesc efectiv fericiţi încă cincisprezece ani. După aceşti cincisprezece ani şi suferinţa unei boli aprope incurabile, pe patul suferinţei soţul îi închide ochii iubitei sale soţii şi… îi deschide pe-ai lui! Pentru cincisprezece ani s-a prefăcut că este orb ca să nu îi mărească suferinţa…”
Asta înseamnă să iubeşti!!… Să te faci pe tine orb pentru a nu răni pe celălalt. De cele mai multe ori este nevoie să închidem ochii, pentru că adesea privirea noastră este mai grea decât credem şi cel pe care-l privim poate fi şi mai împovărat de greutatea unei priviri pline de învinuire. Mulţi îşi pierd curajul să lupte cu ei, sau cu încercările prin care trec tocmai pentru faptul că noi i-am privit cum nu trebuia! Viaţa le poate deveni şi mai grea căci nu îi vedem durerea sufletului ce stă sub handicapul său, sau urâţenia sa, sau oricărei alte deformări a frumuseţii; ori a viciului ce a pus stăpânire pe el, ori a depresiei cu care se luptă… Dar, pentru a închide ochii este nevoie să iubeşti!… nu devenim orbi din indiferenţă sau prostie, şi nici din dorinţa de a marginaliza; ci, din sensibilitate, din politeţe şi mărinimie sufletească de care dăm dovadă. Este nevoie de iubire pentru a te comporta simplu şi firesc?… din câte se pare da! Este nevoie să iubeşti pentru a nu-l face pe celălalt să se simtă jignit sau învinovăţit. Nu noi să fim motivul pentru care el suferă, ci ar fi mântuitor să-l ajutăm, să-i alinăm pe cât putem durerea. Nu asta face şi Hristos în vieţile noastre?… Cred că ne priveşte cu ochii închişi, căci altfel nu am putea privi noi în ochii Lui văzându-ne cât de vinovaţi suntem în Faţa Lui. Şi mă gândeam cât de rar în zilele noastre auzim cazuri de genul acesta. Parcă s-a “răcit” dragostea, parcă nu mai avem putere să iubim, sau poate am devenit prea egoişti?
Altădată relaţiile erau mult mai lungi, mai frumoase, mai fericite. Exista o frumuseţe şi un dor sfânt între cei doi. Un simplu gest, o mică floare, o privire era izvor de bucurie, tresăltarea inimii şi lacrimi de fericire. Şi acum… nu auzi decât despărţiri şi tristeţe. Scandaluri şi acuze. Toţi se vaită de ceilalţi. Toţi îi învinuiesc pe ceilalalti. Foarte puţini sunt cei care-şi asumă vinovăţia şi responsabilitatea unei despărţiri. Nu mai putem iubi?… nu mai putem ierta? Nu mai are nicio importanţă pentru noi dragostea?… sau pur şi simplu suntem atât de înrobiţi cu dragostea pentru noi înşine încât cel de lângă noi devine povară? Cu toţii ştim că pentru a reuşi o relaţie, o căsnicie, trebuie ca amândoi membri să contribuie prin iubire la fericirea şi frumuseţea vieţii celuillalt. Din bătrâni se spune că “dragostea-i ca flacăra, dar se întreţine când arunci lemne în foc…” şi astfel putem să iubim continuu. În nicio carte nu scrie, sau nimeni nu a spus că a iubi înseamnă NUMAI fericire… dar a iubi înseamnă a dori binele şi fericirea celuilalt. Înseamnă a renunţa la egoism şi mândrie, a te smeri pentru a fi pace, a te ruga nădăjduind, a te mulţumi şi a mulţumi pentru puţinul pe care îl ai, a fi fericit văzând că este fericit şi celălalt, a trăi înălţător… A iubi este înţelepciunea vieţii… A iubi înseamnă o inimă deşteaptă… A iubi înseamnă învăţătura care vindecă şi nu omoară, care mângâie şi nu extermină!
Arhim. Siluan Visan
