Cine are urechi de auzit să audă!

O veche legendă japoneză povesteşte despre un pios călugăr budist care a murit şi a mers în ceruri. Acolo a ajuns într-un loc unde erau multe rafturi cu nişte lucruri pe ele, etichetate. Apropiindu-se, a văzut că erau urechi umane, iar pe etichete erau numele celor ce le-au avut.

Călugărul a aflat că acestea erau urechile celor care pe pământ frecventau templul, ascultau cu plăcere învăţăturile despre zei, dar nu puneau în practică nimic din ce auzeau. Şi astfel, după moarte, ei au mers într-un alt loc, în timp ce urechile lor au ajuns în ceruri – doar ele au fost salvate.

Cât de des am auzit reproşul acesta că noi, cei care mergem la biserică, suntem doar urechi, care mergem, auzim, dar nu facem nimic; că am înlocuit acţiunea cu ascultarea, la care ne şi limităm. Este o acuză deosebit de dureroasă şi adevărată. Este cauza marilor eşecuri ale creştinismului de-a lungul veacurilor. „Cine are urechi de auzit să audă!”