Cearta şi împăcarea

Un frate oarecare avea scârbă asupra altui frate. Adică erau certaţi unul cu altul, dar acel frate, vrând să-şi ceară iertare, s-a dus să se împace cu dânsul. Deci, bătând el în uşa fratelui, acela n-a vrut nicidecum să-i deschidă şi să-l primească. Iar el, când a văzut că nu-i deschide, s-a mâhnit şi mai mult şi, mergând la un bătrân, i-a spus ce a păţit, cum s-a dus să-şi ceară iertare şi să se împace cu acel frate, care nu numai că nu l-a primit ca să stea de vorbă cu el, dar nici uşa nu i-a deschis-o. Iar bătrânul i-a zis: „Caută, fiule, şi-ţi ia seama că poate ai vreun gând în inima ta, cum că tu nu eşti cu nimic vinovat şi nu i-ai facut niciun rău, ci el ţi-a făcut rău şi numai el este vinovat. Şi aşa pe tine te îndreptăţeşti, iar pe el îl învinovăţeşti. Dacă este aşa, să ştii, frate, că pentru aceea nu-i dă lui Dumnezeu îndemnare să-ţi deschidă şi să te primească, pentru că nu mergi la dânsul cu adevăr de pocăinţă, ci cu făţărnicie. Ci, mergi şi pune în inima ta cum că nu numai el a greşit, ci şi tu eşti vinovat, iar pe dânsul, dacă se poate, să nu-l învinovăţeşti. Şi aşa Dumnezeu îi va da lui îndemnare şi umilinţă şi se va smeri şi se va împăca cu tine.”

Auzind acestea, fratele s-a umilit în inima lui şi, făgăduind că va face după cuvântul bătrânului, s-a dus iarăşi cu smerenie la acel frate care era supărat pe el, să se roage să-l ierte. Bătând la uşa chiliei, îndată a auzit acela şi i-a deschis lui şi mai înainte de a se închina el şi a-şi cere iertare, acela s-a închinat lui cu smerenie, zicând: „Iartă-mă, frate, că te-am supărat pe tine”. Şi aşa, cu dragoste şi din tot sufletul sărutându-se unul cu altul, s-a făcut mare bucurie între dânşii.