Tatăl, fiul şi măgarul
Se povesteşte că un tată şi cu fiul său se duceau la târg să vândă un măgar. Tatăl şi fiul mergeau pe lângă măgar, pe jos, până când s-au întâlnit cu nişte oameni care i-au luat în primire zicându-le: “Ce oameni proşti, îşi rup încălţămintea şi picioarele ca să nu strice potcoavele măgarului!”
Atunci, tatăl se suie pe măgar şi plecă. Curând se întâlni cu alţi călători care îi luară, iar cu gura zicându-i: “Ce tată fără pic de inimă, uite, că nu are milă de copilul lui, îl lasă, sărmanul, să bată drumul pe jos!”. Tatăl coborî şi sui pe măgar pe copilul său. Se întâlniră cu alţi călători. Văzându-i, aceştia spuseră: “Poftim! Se mai cheamă aceasta creştere bună? Iată bătrânul merge pe jos iar fiul său călare pe măgar”.
Ce-i de făcut, măi, cu oamenii aceştia? zise tatăl. Se suiră amândoi pe măgar, cu nădejdea că vor astupa gura lumii. Da, de unde, abia făcură câţiva paşi şi alţi oameni pe care-i întâlniră ziseră: “Ia, uitaţi-vă, ce oameni tirani, două matahale de oameni sănătoşi merg călare pe un biet măgar.”
“Ascultă, măi fiule, zise tatăl, cu oamenii aceştia nu o scoatem la căpătâi. Hai să mai încercăm una”. Coborâră amândoi de pe asin, luară o prăjină de lemn şi, legând măgarul de câte două picioare, îl ridicară în spate şi porniră cu el la drum. Când se întâlniră cu alţi călători, aceştia începură să râdă ca nişte nebuni fără să se mai poată opri. Văzând că nu e chip, de supărare, omul nostru a trântit măgarul într-un râu şi s-a întors acasă fără el.
Această istorioară ne arată ce păţeşte omul când se ia după gura lumii. Gura lumii e cea dintâi armă pe care o ridică diavolul împotriva mântuirii unui suflet. Îndată ce te laşi de răutăţi şi apuci pe calea Domnului, gura lumii nu te mai scoate din ţicnit, smintit, habotnic, fanatic, mironosiţă, pocăit şi multe alte vorbe inspirate de duhul cel necurat.
Oriunde se hotărăşte un suflet pentru Dumnezeu, acolo aleargă şi gura lumii şi te miri de unde scoate atâtea răutăţi şi de miri şi de oameni cât de uşor se lasă convinşi de răutăţile ce vin din gura lumii. Oamenii ascultă, din nefericire, de gura aceasta mai mult decât de Sf. Evanghelie, de Cuvântul lui Dumnezeu.
Dacă vrei să-ţi mântuieşti sufletul, nu asculta de gura lumii; ai apucat pe calea mântuirii, mergi cu îndrăzneală şi cu fruntea sus pe această cale sfântă pe care au mers apostolii, martirii şi mucenicii. Pe aceştia îi fericeşte Mântuitorul când zice: “Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine!”
