27 octombrie – Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou

Despre Sfântul Cu­vios Dimitrie se știe că a trăit în satul Basarabov, în apropiere de Russe (Bul­ga­ria), pe vremea dinastiei ro­mâ­nești a Asăneștilor sau cel mai târziu pe vremea Cruciadei a 4-a (1204-1261), într-o familie u­mi­lă de țărani, dar cu adâncă credință în Dumnezeu. Vie­țu­i­rea sa a fost pe cât de simplă, pe atât de înaltă. Mai întâi, a fost păstor, apoi s-a călugărit în mănăstirea din vecinătatea satului său, după care s-a retras într-o peșteră săpată în stâncă din preajma râului Lom, unde a petrecut în post și rugăciune tot restul vieții. Nu se cunoaște cât timp s-a nevoit acolo și nici anul mutării sale la Domnul. Se știe însă că încă din timpul vieții, Cuviosul Dimitrie s-a învrednicit să fie făcător de minuni, datorită sfințeniei la care a ajuns, cunoscându-și chiar sfârșitul călătoriei sale pământești.

După trecerea unui anumit timp de la moartea lui, pe timpul stăpânirii turcești în Pe­n­in­­sula Balcanică, Dumnezeu Care Se preaslăvește prin sfinții Săi, dorind ca acest Cuvios să fie cunoscut de creștini spre pildă și ajutor, a făcut ca, în urma unor ploi pu­ternice, lespezile care-i aco­pereau mormântul să se disloce și să alunece împreună cu trupul neputrezit al Sfântului în apa Lomului. Creștinii au așezat sfintele sale moaște în biserica satului Basarabov, din dreapta Dunării, vizavi de ora­șul Giurgiu. Auzind despre această descoperire, domnul creș­tin al Țării Românești a tri­mis meșteri și bani și a ridicat acolo o biserică nouă, în care au fost așezate moaștele Sfântului.

Aducerea sfintelor moaște în Catedrala mitropolitană din București

În vremea Războiului ruso-turc din 1769-1774, generalul rus Petru Saltâcov a trecut Du­nărea, călcând Rusciucul și o serie de sate, între care și Ba­sa­ra­bov. Găsind moaștele Sfân­tu­lui Dimitrie, generalul evlavios le-a ridicat și le-a adus la București, la 13 iulie 1774 aflat sub ocupație rusească, și, cu învoirea mitropolitului Gri­go­rie al II-lea (1769-1787), le-a așe­zat în Catedrala mi­tro­po­li­tană, cu gândul de a le duce în Rusia, dar la rugămintea bo­ie­rului român Hagi Dimitrie, de a nu înstrăina sfintele moaște, generalul s-a înduplecat și le-a lăsat bucureștenilor, spre cinstire și închinare, luând cu sine în Rusia numai o mână a Cu­viosului Părinte Dimitrie.

Mitropolitul Grigorie al II-lea a hotărât ca prăznuirea Sfântului Cuvios Dimitrie să se facă în fiecare an în ziua de 27 octombrie, numindu-l și „cel Nou”, pentru a nu fi confundat cu Sfântul Mare Mucenic Di­mitrie, Izvorâtorul de Mir, în­scris în calendar la 26 octom­brie, ale cărui moaște se păs­trea­ză în catedrala din Te­sa­lo­nic. Tot mitropolitul Grigorie al II-lea a tipărit cu cheltuiala proprie, în 1779, slujba Sfân­tu­lui Cuvios Dimitrie cel Nou, alcătuită din îndemnul său de mitropolitul Filaret al Mirelor, viitorul mitropolit al Un­gro­vla­hiei Filaret al II-lea. Iar în 1786, el a făcut Sfântului o raclă de lemn, îmbrăcată pe alocurea cu tablă de argint, păstrată până în zilele noastre în veșmântăria catedralei.

În anul 1879, moaștele Cu­vi­o­sului Dimitrie au fost strămutate într-o raclă din argint masiv, împodobită cu scene în relief din viața sfântului, special confecționată de meșterul ar­gin­tar Teodor Filipov din Bu­curești, la inițiativa și în mare parte cu cheltuiala episcopului Ghenadie Petrescu al Ar­ge­șu­lui (1876-1893), viitor mitropolit primat în 1893-1896, ajutat cu contribuții bănești și de alți creștini evlavioși.

Sfântul Cuvios Dimitrie a fost proclamat ocrotitorul catedralei și al orașului București de către mitropolitul Filaret al II-lea (1792-1793), cum ne spune Melchisedec Ștefănescu, episcopul Romanului, într-un studiu din 1887 consacrat vieții acestui mitropolit, care n-a făcut decât să confirme marea evlavie a bucureștenilor pentru acest Cuvios Părinte îm­pă­mân­tenit la noi. De atunci și până astăzi, popularitatea lui n-a scăzut cu nimic. Și astăzi, ca și acum peste două sute de ani, nu numai bucureștenii urcă zilnic și în număr mare colina Mitropoliei ca să se în­chine cu evlavie la sfintele lui moaște, dar și mulți credincioși din toată țara.

În anul 1955, constatând ma­rea cinstire a Sfântului Cu­vios Dimitrie în evlavia românilor din întreaga țară, la propu­ne­rea patriarhului Justinian Ma­rina, Sfântul Sinod a proclamat generalizarea cultului său în întreaga Biserică Ortodoxă Ro­mâ­nă, stabilindu-i ca zi de prăznuire 27 octombrie, a doua zi după sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Aceas­tă hotărâre sinodală a fost pri­mi­tă cu mare bucurie de cre­dincioși.

Evlavia credincioșilor pentru Cuvios

Au bucureștenii evlavie și pentru moaștele altor sfinți din orașul lor, dar ei nu aleargă să se închine cu mai mare cinstire și cu neclătinată credință ca la moaștele Sfântului Cuvios Di­mi­trie. Încă de la sfârșitul se­colului al XVIII-lea, în ziua de pomenire a Sfântului, la 27 octombrie, se făcea mare „alai” la Mitropolie, adică pelerinaj, cu boieri și popor, în frunte cu Vodă. Alaiul pornea de la Curtea domnească, în sunetul clopotelor care băteau de săr­bă­toare, urca Dealul Mi­tro­po­li­ei și era întâmpinat în ușa bi­sericii de mitropolit, cu Evan­ghe­lia și Crucea, înconjurat de arhierei și de preoți și diaconi. Liturghia era săvârșită de mi­tropolit, împreună cu arhiereii și cu stareții mănăstirilor din București. După Liturghie, Vodă se întorcea la Curtea dom­nească cu același alai cu care venise la Mitropolie și îm­părțea caftane și slujbe la bo­ieri, ierta pe osândiți și scădea pedepsele cele mari.

Când moaștele Sfântului, în vremuri de grea cumpănă, au părăsit Catedrala, ca în martie 1821, la intrarea lui Tudor Vla­di­mirescu în București și ocuparea Mitropoliei de către ar­nă­uții domnești, fiind luate de călugări, de frica „zavergiilor, carjaliilor și altor lifte păgâne” și duse noaptea pe umeri la Bi­se­rica „Sfântul Dumitru” din ulița Ilișcarilor (numită astăzi Biserica „Sfântul Dumitru”-Poș­tă), dându-le „sub bună stră­ju­ire isnafului (corporației) de ilișcari, care au pus străji la biserică, zi și noapte”, sau în 1918, în timpul ocupației germane, când au fost răpite de soldații bulgari pentru a fi duse la sudul Dunării, bucureștenii nu și-au recăpătat liniștea până când nu le-au văzut iarăși pe Dealul Mitropoliei.

La întoarcerea după zaveră, „Sfântul a fost întâmpinat la capul Podului Mogoșoaiei de Grigore Vodă Ghica, de Mi­tro­po­lit și episcopi, de beizadele, de boierime, de neguțătorime și de toată obștea bucureșteană, și a fost însoțit de acolo, pe jos, cu capetele goale, de toți bucureștenii, cu Domnul în frun­te, până sus pe colină, unde a stat trei zile sub cerul liber să i se închine și să-i sărute mâna toți bucureștenii”.

Tot așa în 1918, când a revenit din drumul Giurgiului, „Sfântul a fost primit la bariera Belului de mii de bucureșteni, de s-au îngrozit și nemții, în fruntea cărora se afla mi­tro­po­litul, arhierei, preoți și că­lu­gări. S-au făcut rugăciuni de mulțumire înaintea bisericii, după care racla cu moaștele Sfân­tului Cuvios Dimitrie a fost așezată la locul de unde, cu trei zile în urmă, cu necinste a fost luată. A urmat un mare pelerinaj al bucureștenilor, care a durat o lună”.

Menționăm și faptul, mai apropiat de zilele noastre, că autoritățile comuniste, incomodate de prezența credincioșilor la moaștele Cuviosului Di­mi­trie, în decembrie 1989 au interzis pelerinajul pe Dealul Patriarhiei. În acel an, moaș­tele Sfântului Cuvios Dimitrie au fost așezate, spre cinstire și închinare, sub un baldachin amenajat în fața Bisericii „Sfântul Nicolae” Vlădica. Pe­le­rinajul a durat cinci zile, alertând autoritățile. Cre­din­cio­șii s-au rugat în acele zile pentru sănătate personală și liniște sufletească, dar și pentru izbăvire de sub apăsarea dictaturii ateiste.

Izbăvitor de holeră și aducător de ploaie

Îl iubesc bucureștenii pe Sfântul Cuvios Dimitrie. L-au iubit de la venirea lui la Mi­tro­polie, pentru marea lui dra­gos­te față de orașul lor, fiindu-i ocrotitor și izbăvitor. Și într-a­de­văr, Sfântul a apărat de multe ori Bucureștiul de primejdii și răutăți. În vremea lui Caragea, la 1814, de pildă, întinzându-se ciuma în Bu­cu­rești, la cererea lui Vodă, că­lu­gării au scos moaștele Sfân­tu­lui de la Mitropolie și au ocolit orașul, citind rugăciuni de tămăduire. Din acea zi, molima a scăzut treptat și Bucureștiul a scăpat de această mare năpastă.

La 1827, sub domnia lui Grigore Ghica, o secetă nă­praz­nică lovind orașul, s-a făcut pro­cesiune cu moaștele Sfân­tu­lui Dimitrie, purtate de preoți pe umeri, pornind de la Mi­tro­polie, și după ce ocoliră câteva străzi, „când sosiră în capul Podului Mogoșoaiei, începu să plouă. Vodă și boierii și norodul care erau după Sfânt fură udați până la piele. Și ploaia a ținut trei zile, cu mici întreruperi”.

În 1831 se ivi holera și mulți bucureșteni fugiră care pe unde au putut, încât orașul rămase aproape pustiu. La porunca generalului Kiseleff, președintele Divanului Țării Ro­mâ­nesti, moaștele Sfântului au fost duse pe Câmpia Filaret, – era în 15 septembrie -, unde mitropolitul și călugării au făcut rugăciuni pentru înce­tarea molimei, în prezența ge­ne­ralilor și ofițerilor ruși, a bo­ie­rilor, clerului și poporului care mai rămăsese în oraș. „Din ziua aceea și până la în­ceputul lunii octombrie a scă­zut repede numărul morților, care până atunci atinsese 160 pe zi.”

Iată numai câteva din mi­nunile pe care Sfântul Cuvios Dimitrie le-a făcut pentru ocro­tirea bucureștenilor, și exemplele pot continua până în vremea noastră.

În aprilie 1944, când orașul București era sub ținta bombardamentelor, a fost atinsă de bombe și Colina Patriarhiei. O bombă a căzut între altarul catedralei și clopotniță, fără a le atinge, făcând o groapă în pământ. Altă bombă a căzut între pridvorul catedralei și clădirea de alături, pe atunci Palatul Parlamentului, iarăși fără mari stricăciuni, doar câteva schije au străpuns cu­pola de la intrarea în re­șe­dință. A treia bombă a căzut pe aleea ce duce de la Cancelaria Arhiepiscopiei în strada 11 Iunie, unde se vede și astăzi o denivelare. Faptul că bombele n-au distrus clădirile și nu s-au întâmplat pierderi de vieți o­me­nești este rezultatul ru­gă­ciunilor fierbinți ale părinților slujitori ai catedralei și ocro­tirii Sfântului Cuvios Dimitrie, căci cu câteva zile înainte fuseseră scoase din biserică sfintele sale moaște, ocolindu-se sfântul lăcaș. Deși unii consi­lieri făcuseră stăruitoare pro­puneri pentru transferul sfintelor moaște la Mănăstirea Cio­rogârla, pentru a le feri de bombardamente, unde se instalase Cancelaria Sfântului Sinod și fuseseră evacuate temporar moaștele Cuvioasei Pa­ras­cheva de la Iași, patriarhul Nicodim a decis ca Sfântul Cuvios Dimitrie să rămână în catedrală, la locul său, ca să-i ocrotească pe toți.

Presiunile comuniștilor nu au avut succes

Sistematizarea zonei centrale a orașului București, după cutremurul din 4 martie 1977, care a schimbat radical înfățișarea Pieței Unirii, a pus în primejdie și monumentele bisericești de pe Dealul Pa­tri­ar­hiei. S-a preconizat atunci, prin 1982, într-o primă etapă, închiderea Catedralei Patri­ar­hi­ei și strămutarea moaștelor Sfântului Cuvios Dimitrie, precum și a Reședinței patriarhale la Mănăstirea Văcărești, pentru a se ridica pe acest deal istoric un monument numit „Vic­toria Socialismului în Ro­mâ­nia”, de fapt un monument funerar pentru Nicolae Cea­u­șes­cu, care nu dorea să fie depus după deces la Mausoleul lide­ri­lor comuniști din Parcul Li­ber­tății (astăzi Parcul Carol). Pro­iectul nu s-a realizat, căci s-a împotrivit patriarhul Iustin, așa cum a relatat Camil Ro­guski, arhitectul decorator al familiei Ceaușescu, într-o convorbire cu ziarista Mirela Petcu, care a spus: „Se luase, la un moment dat, hotărârea să se facă un monument funerar pentru Ceaușescu, dar, în loc să-i zicem mormânt sau mausoleu, aveam să-i spunem Mo­nument al Victoriei Socia­lis­mu­lui în România. Una dintre indicații a fost ca acest monument funerar să fie pe Dealul Mitropoliei, unde actuala clo­pot­niță trebuia să fie mutată mai spre biserică. În locul ei urma să fie amplasat acest mo­nu­ment. I s-a comunicat lui Cea­u­șescu și el a fost întru totul de acord. Când i s-a spus că acolo va fi amplasat Monumen­tul Victoriei Socialismului, Cea­u­șescu a hotărât ca biserica Mitropoliei să devină monument istoric, Cancelaria Mi­tro­po­liei să fie transformată în anexă a mausoleului, iar Mi­tro­polia să fie mutată la Văcărești. La Văcărești urma să locuiască și patriarhul. Cea­u­șescu a cerut să executăm un proiect cu privire la restaurarea Mănăstirii Văcărești, astfel încât să arate ca un centru ecumenic al Bisericii Or­to­doxe Române. Urma să se facă și un Palat patriarhal. Nu s-a făcut până la urmă pentru că s-a opus cu înverșunare Pa­tri­ar­hia. Asta a ajuns la urechile Elenei Ceaușescu, care s-a e­nervat și a decis: „Bine, să rămână ei acolo. Dărâmăm bi­serica și punem în locul ei un complex sportiv”. Așa a murit Văcăreștiul!”

Proiectul a fost reluat de către autorități în 1987, pe timpul patriarhului Teoctist, care, de asemenea, s-a opus schim­bării destinației Dealului Pa­tri­ar­hiei, arătând conducătorilor politici că acest loc sfânt împreună cu toate obiectivele istorice și religioase existente pe el reprezintă un simbol al Ortodoxiei românești și o măr­tu­rie grăitoare a păstrării tra­di­ției, spiritualității și culturii noastre naționale, iar distru­ge­rea lui ar însemna o „crimă în fața istoriei acestui popor, care ne-ar fi judecat necruțător”. Opoziția patriarhului Teoctist la demolarea Catedralei Pa­tri­ar­hiei și mutarea Reședinței pa­triarhale a fost confirmată de generalul Ion Dincă, prim-vicepremier în ultimul guvern comunist condus de Constantin Dăscălescu, într-un interviu cu ziarista Angela Băcescu, publicat în săptămânalul „Europa”, în care a spus: „Nicolae Cea­u­șes­cu, la propunerea soției sale, hotărâse să fie demolate bise­rica și sediul Patriarhiei. Sta­bi­lise ca Patriarhia să fie mutată la Biserica Radu Vodă. Acolo urmau să fie mutate și moaș­tele Sfântului Dumitru. Eu am primit sarcina ingrată să discut cu patriarhul Teoctist și să-l conving să-și dea asentimentul pentru demolare. Am discutat cu Domnia Sa, expri­mân­du-și totalul dezacord cu de­mola­rea și mutarea Pa­tri­ar­hiei, ru­gându-mă să-i comunic lui Ni­colae Ceaușescu poziția sa și faptul că această măsură pusă în aplicare va crea mari ne­mul­țu­miri în rândul credincioșilor, al preoților din țară, al istoricilor, scriitorilor, oamenilor de artă și cultură, precum și în străinătate. El nu va putea să răspundă de eventualele forme de împotrivire a maselor de cre­dincioși, îm­po­tri­vire care poate lua forme de violență. De asemenea, patriar­hul Teoctist și-a exprimat dezacordul cu mu­tarea sfintelor moaște ale Sfântului Du­mitru de la bise­ri­ca din Dealul Mi­tro­po­liei la Biserica Radu Vodă. Am informat pe Cea­u­șescu cu poziția patriarhului și l-am rugat să renun­țe la ho­tă­rârea de demolare. Am informat că po­zi­ția patriarhului este și poziția mea. El nu a aprobat poziția patriarhului și a mea, dar nu a mai cerut să începem demolarea. Așa au trecut 2 ani până în decembrie 1989 și acest lăcaș de cult și de istorie a neamului nostru se găsește la locul lui”.

Abandonarea într-un mod inexplicabil a intenției auto­ri­tă­ți­lor comuniste de a stră­mu­ta Catedrala și Reședința Pa­tri­ar­hiei de pe locul actual se poate pune și pe seama refuzului Sfântului Cuvios Dimitrie de a părăsi Mitropolia, unde sălășluiește de peste două sute de ani, a dorinței sale de a ră­mâne în mijlocul bucureșteni­lor, ca să se roage în continuare pentru ei la tronul Milostivului Dumnezeu.

Evlavia creștinilor bucureș­teni pentru Cuviosul Părinte Dimitrie a sporit an de an, că­pă­tând intensitate mai ales în preajma sărbătoririi Sfân­tu­lui. În aceste zile, orașul Bu­curești devine centrul celui mai mare pelerinaj din sudul țării, când sute de mii de cre­dincioși, de toate vârstele și stările, tineri și bătrâni, băr­bați și femei, urcă Dealul Patriarhiei ca să se roage cu evlavie și să respire adânc același aer încărcat de cre­dință și de nădejde în pu­terea lui Dumnezeu și ajutorul Sfinților pentru viața lor.