Candela nestinsă de fiecare noapte

Vin alegerile, şi românii se tot întreabă, ca pe vremea lui Caragiale: „Dar eu cu cine votez?”. Tragicomedia poporului român surprins de modernitate este în plină desfăşurare. De fapt, nici nu ştim ce ne-a zăpăcit mai tare de cap: modernitatea sau democraţia, înnoirile fără de nici o rânduială sau dezbinările în numele nu-ştiu-căror cauze? Oricum, cert este că de la Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu şi până astăzi tot orfan a fost acest popor – orfan de conducători români, orfan de oameni care să-şi dea viaţa pentru el şi pentru Hristos, pentru neam şi credinţă. Vor aduce alegerile de luna aceasta o schimbare în istoria ţării noastre? Cei care vor conduce începând de mâine destinele României vor fi români sau străini, vor fi creştini sau păgâni, vor fi în slujba neamului românesc sau în soldă străină, numiţi de cine ştie ce nouă „Mare Poartă” a istoriei contemporane?

Întrebările vin pe buzele a tot mai mulţi români în aceste vremuri de cumpănă în istoria lumii, în care războiul pare să bată la porţile ţărilor mai mari sau mai mici pentru că puternicii zilei vor aceasta. Oare peste patru ani pământul românesc va mai fi românesc, iar România va mai fi suverană peste întregul teritoriu pe care îl deţine azi? La întoarcerea celor trei-patru milioane de români care lucrează în străinătate este din ce în ce mai greu să ne gândim. Iar despre naşterea mai multor copii decât bătrânii care se sting neştiuţi de nimeni în faţa televizorului, nici nu mai vorbim. Spunem toate acestea căci, în ultimii douăzeci și patru de ani, cu fiecare mandat, poporul român a devenit tot mai sărac, tot mai înstrăinat în ţara lui, tot mai dus din pământurile sale natale spre a putea câştiga o pâine amară, argat la străini.

Astfel că românul, tot mai mult apăsat de vremuri, se întreabă: oare se mai poate face ceva? Mai putem face ceva pentru a ne schimba soarta? Banii, puterea, ziarele şi televiziunile, serviciile secrete şi aparatele legislative şi judecătoreşti nu ne mai apără pe noi, românii – şi nici nu putem spune când s-a întâmplat aceasta ultima dată în istoria ţării noastre. Dar parcă acum sunt mai puternice şi mai eficiente ca oricând altcândva în istorie mijloacele de control şi manipulare a minţii oamenilor, a opiniei publice, a fenomenelor politice, sociale şi economice. Se pare că, pe orizontala istoriei, în războiul cu lumea, aproape că nu se mai poate face nimic. Dar oare nu este pusă prost problema, vrând să biruim lumea cu armele ei? Oare nu am ajuns aici tocmai pentru că am fost convinşi să renunţăm la războiul din perspectiva verticalei, a relaţiei noastre cu Dumnezeu? Oare nu şi în abordarea aceasta păguboasă, lumească, a războiului pe orizontală se reflectă concepţia darwinistă istoric-evoluţionistă asupra lumii, şi nu înţelegerea faptului că toţi şi toate am fost făcuţi de Dumnezeu, Împăratul Cerurilor şi al Pământului? „Să îmbrăcăm toate armele lui Dumnezeu” Efeseni 6, 10.

Şi mai este un fapt care trebuie să ne dea de gândit. Vremurile noastre încep să se asemene tot mai mult cu primele secole ale creştinismului. Păgânismul se răspândeşte cu viteza Internetului. Ateismul antihristic cucereşte tot mai mult teren în mentalul colectiv, iar creştinii, ori cei ce se dovedesc a fi normali, sunt tot mai puternic marginalizaţi. După două mii de ani de civilizaţie creştină, lumea modernă se întoarce precum câinele la vărsătura lui. Din ce în ce mai mult dictatura corectitudinii politice asupreşte creştinii şi libertatea de conştiinţă îi persecută pe cei ce susţin că păcatul nu este virtute sau că cele împotriva firii nu de Dumnezeu au fost lăsate, ci de diavolul. Aşadar, ce putem face, singuri, cu braţele goale, mici şi neputincioşi, în faţa tuturor stihiilor tehnologice ale lumii moderne? Nimic altceva decât ce au făcut creştinii din primele veacuri de după Înălțarea lui Hristos la Ceruri. Nu putem face altceva decât să ne poziţionăm într-o altă perspectivă, cea a veşniciei, intrând în oastea lui Hristos, Cel ce a biruit lumea. Căci cea mai mare păcăleală pe care a putut să o sufere creştinul în lumea aceasta a fost să creadă că războiul a încetat. Încă este război – un război care nu a încetat şi probabil că nu o să înceteze niciodată, până la sfârşitul veacurilor. Un război însă tot mai puţin evident astăzi pentru cei cuprinşi de spectacol şi divertisment, de griji şi de tot felul de planuri privind ziua de mâine, pentru un viitor fără de nici un viitor. Dar dacă ne uităm la mintea oamenilor cât de mult s-a stricat, dacă căutăm la mulţimea familiilor destrămate şi la neliniştea care a pătruns în lume putem înţelege că suntem în plin război – un război continuu, de fiecare zi şi fiecare ceas, unul care face astăzi sute de milioane de victime. Iar dacă dobândim această conştiinţă, primul lucru, şi poate cel mai important din viaţa noastră, este să îmbrăcăm, după cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, toate armele lui Dumnezeu şi să ieşim cu curaj la luptă.

Căci, „războiul este neîncetat și întotdeauna este nevoie ca ostașii lui Hristos să aibă armele asupra lor. Nu este zi sau noapte, nici măcar o clipă în care acest război să înceteze; fie că mâncăm, fie că dormim, fie că lucrăm, fie că ne rugăm, în toiul luptei suntem” (Sfântul Simeon Noul Teolog) Dacă urmărim atent, vom remarca faptul că Sfântul Apostol Pavel nu face doar o referire metaforică la război şi la armele care trebuie folosite. Ci fiecare armă trebuie să aibă o funcţie specifică în acest război pe care îl ducem. Din arsenalul obişnuit al unui soldat roman al vremii lipseşte însă suliţa. De ce oare? Tocmai pentru că aceasta nu este o armă de apărare, ci este specifică atacului. Și înțelegem de aici că un creștin nu trebuie să ducă o luptă ofensivă după legile războaielor clasice, căci biruința unui creștin este să stea împotriva răului, să reziste în fața răului, să se delimiteze de rău – prin aceasta manifestându-şi dorinţa de a fi cu Hristos, Care va putea, astfel, să biruiască prin noi. Căci, de fapt, Hristos este Biruitorul. Biruința este deja a lui Hristos. Creștinului îi rămâne „doar” să se îmbrace în Hristos și să-și asume – prin alegerile sale, prin asceza sa – această biruință. Oare nu asta ne-au arătat mărturisitorii din temnițele comuniste? Ei nu au făcut decât să stea împotriva Răului din afară şi din lăuntrul lor, luptând să se delimiteze categoric de el, nevoindu-se după puteri. Iar Hristos a strălucit biruitor în fiecare dintre ei. „În război nimeni nu se luptă de unul singur.”

Toate cele scrise aici le-am înţeles în ziua în care un prieten ne-a întrebat: „Care trebuie să fie implicarea creștinului în politică?”. Răspunsul nu poate fi altul decât cel pe care ni-l dă Sfântul Apostol Pavel: creștinul se implică în politică prin asceză! Desigur, aceasta neînsemnând să renunţe la rolul lui de cetăţean în viaţa cetăţii. Sigur că sună banal. Însă această asceză (care începe și se încheie cu rugăciunea) trebuie trăită cât se poate de concret, în primul rând în lupta cu propriile patimi. Altfel, chiar dacă vom fi mari doctrinari, mari scriitori, filosofi, ziariști sau oratori „ortodocși”, dacă viața noastră nu e una de nevoință, dacă trăim în imoralitate, călcând cu bună-ştiinţă şi indiferenţă poruncile lui Hristos, tot ce știm și nu facem va fi împotriva noastră: atât în viața aceasta, cât și în Ziua Judecății Luca 6, 46-49.

Până nu înțelegem ce e rugăciunea, ce e ascultarea de un duhovnic și de Biserică, vom fi mereu ușor de ispitit de către vrăjmaș, și vom stârni ușor tulburare între oamenii Bisericii. Un om care trăiește în patimi grele e limpede că are mintea întunecată, și mai toate „înțelegerile” lui vor fi viciate (Luca 6, 45). Așa se explică toate disputele și discordiile din lumea celor care au Botezul ortodox, mai cu seama a celor din „blogosfera ortodoxă”. „Asceţii sunt singurii misionari ai Ortodoxiei”, ne spune Sfântul Iustin Popovici. „Nevoinţa este singura ei şcoală misionară. Ortodoxia înseamnă efort ascetic şi viaţă, şi doar prin acestea două misiunea ei este transmisă mai departe şi împlinită. Trăirea nevoinţei ar trebui să fie misiunea lăuntrică a Bisericii noastre printre oameni”.

Ce vrem să spunem cu toate acestea? Ce putem face concret? În primul rând, să luptăm ca în fiecare zi să aducem cât mai mult gândul la Dumnezeu. Prin rugăciuni, dar şi prin lecturile din Evanghelie, din vieţile sau cuvintele Sfinţilor. Pe urmă, oriunde ne aflăm şi orice am face, să spunem şi o rugăciune scurtă, un „Doamne, miluieşte!” sau „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, ori altă rugăciune închinată Maicii Domnului sau Sfântului la care avem evlavie. Să ne păzim, de asemenea, conştiinţa, ca să ne putem împărtăşi cât de curat cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, spovedindu-ne cât mai des. Iar în privinţa grijilor, să le mai lăsăm şi Domnului, căci vom vedea că El poate mult mai repede să ne rezolve problemele, mai ales pentru că noi nu ne mai gândim obsesiv la ele. Această pregătire, această asceză personală este esenţială, dar în război nimeni nu se luptă de unul singur. De când este lumea, oamenii s-au adunat pentru a se apăra împotriva duşmanului comun. Mai întâi în cete mai mici de câteva zeci de persoane, pentru a se ajunge la oşti de mii şi zeci de mii. Şi creştinii primelor veacuri procedau tot aşa. Peste tot, în grupuri mai mici sau mai mari, se adunau pentru a se ruga împreună Domnului. Luând aminte la toate acestea, credem că a sosit vremea să ne asumăm condiţia de oșteni ai lui Hristos, într-un mod organizat, cu strategie, consecvenţă şi seriozitate. Astfel, atunci când va fi nevoie, la un sunet de corn, putem să strângem rândurile pentru o luptă organizată, bine condusă, cu sorți de izbândă. „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt și Eu” (Matei 18, 20)

Cum se va putea împlini lucrul acesta într-o lume în care, deşi putem circula cu cea mai mare viteză, lipsa timpului şi aglomerările urbane ne împiedică să ne întâlnim şi să ne adunăm la rugăciune? Soluţia pe care am găsit-o, cu ajutorul lui Dumnezeu, inspirată după modelul mărturisitorilor din închisorile comuniste, este rugăciunea „candelei nestinse” de fiecare noapte. Este vorba de constituirea unui grup de rugăciune format din douăzeci-douăzeci și cinci de oameni, mai mulţi sau mai puţini, care, adunaţi în jurul unui preot, întreţin rugăciunea continuă de fiecare noapte; fiecare câte două, trei sau mai multe ore pe săptămână, după timpul şi puterea de care dispune. Deja, din câte ştim noi, s-au organizat mai mult de cincisprezece astfel de „candele” în ţară şi străinătate, şi acestora li se adaugă continuu altele. Lucruri minunate ni s-a povestit că s-au petrecut cu cei implicaţi în aceste „candele”, şi mai ales cu cei ce au fost puşi la această rugăciune în comun. Acestea credem că pot fi socotite „unităţile de luptă duhovnicească” în zilele noastre. Această rugăciune, această legătură de rugăciune nu ne va putea fi luată de nimeni, decât dacă noi vom renunţa la ea.

Gândiţi-vă cum ar fi ca în fiecare oraş din ţară să se constituie astfel de „candele”, iar toţi aceşti adevăraţi oșteni ai lui Hristos să aibă o legătură între ei, prin conducătorii acestor grupuri. Oare nu ar putea fi socotită aceasta o adevărată armată a lui Hristos, care are câteva zeci sau sute de plutoane şi câteva zeci de mii de luptători? Astfel că în momentele critice pentru viaţa poporului nostru, cum sunt alegerile de luna aceasta, cum este alegerea unui episcop sau mitropolit, cum iarăşi va fi cazul cât de curând, cât de importantă este această rugăciune în comun, în care toţi cei implicaţi se roagă pentru acelaşi lucru?

De asemenea, când cineva se va ridica împotriva noastră, a creştinilor, nu putem decât să-l pomenim în faţa lui Dumnezeu, ca şi pe cel care ne reprezintă, luptându-se pentru a ne apăra demnitatea şi conştiinţa creştină în societate. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă la aceasta: „Grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20). Daca lucrul acesta e valabil pentru doi sau trei, atunci cu cât mai mult va fi auzită rugăciunea dacă douăzeci de mii de oameni vor pleca genunchiul pentru o anumită cerere? Sau dacă zece mii de preoţi vor pomeni la Proscomidie pe acelaşi om? Credem, bunăoară, că aceasta este calea de aur prin care cu adevărat putem a ne apăra şi prin care putem susţine războiul care este şi care va veni cu putere din ce în ce mai mare asupra noastră.

Pentru ca să constituim aceste „candele” de rugăciune continuă nu ne trebuie nici bani, nici presă, nici lobby la Parlamentul României sau la cel european. Ne trebuie doar credinţă în Dumnezeu, o credinţă lucrătoare, şi puţin duh de jertfă. Dacă acum nu vom putea face măcar această puţină jertfă, oare vom fi în stare să-L mărturisim pe Hristos renunţând la toate, şi chiar la libertate şi la viaţă, în vremurile care bat la uşă?… Nădăjduim ca mesajul nostru să ajungă nu numai la ortodocşii români din ţara noastră, ci cât mai departe, oriunde Ortodoxia trăieşte prin câţiva dintre mărturisitorii ei. Când ortodocşii din întreaga lume se vor organiza ca să se roage împreună după această lucrare a „candelei”, când vom hotărî anumite zile de post negru şi rugăciune pentru oprirea prigoanei împotriva creştinilor din zone precum Siria şi Irak, altul va fi cursul istoriei. Aceasta credem noi că trebuie să fie mărturia noastră creştină asupra timpurilor pe care le trăim, conştientizând că războiul acesta global care este dus împotriva omului, a normalităţii, nu este altceva decât lupta pe care cel rău o duce pentru a-şi supune lumea, pentru a o îndepărta de Hristos. Căci, întru El, stăpânitorii întunericului acestui veac ştiu că nu ne pot face nimic.

Pr. Ciprian Grădinaru, Familia Ortodoxă