Hramul comunităţii: 8-9 noiembrie 2014

O istorioară frumoasă relatează cum un băieţel de cinci ani a vizitat, împreună cu tatăl său, o mănăstire. Pe geamurile clădirii erau pictate diferite personaje biblice. Chiar atunci, o rază a soarelui pătrundea prin vitralii. Băieţaşul l-a întrebat pe tatăl său: „Tăticule, cine sunt cei pictaţi pe geamuri, prin care trece lumina?” Tatăl a răspuns: „Aceia sunt sfinţii din Biblie”. Ajuns acasă, în oraşul său natal, în prima duminică, la şcoala duminicală, învăţătorul a pus o întrebare copiilor după ce le-a vorbit despre sfinţenie: „Copii, care dintre voi ar putea să-mi spună ce e acela un sfânt?” Băiatul s-a ridicat şi a spus: „Sfânt e un om prin care trece lumina!” Mare dreptate avea copilul cu pricina! Sfinţenia, punerea deoparte pentru Dumnezeu, apropierea de Hristos şi comuniunea personală, intimă şi continuă cu El, lasă să treacă prin noi Lumina. Şi Lumina aceasta, care este Domnul Hristos, face vizibilă, chiar strălucitoare, calea spre apropierea noastră de mâine, oricât de întunecată şi de plină de eresuri ar fi cărarea pe care astăzi orbecăim însinguraţi.

Sfântul Nectarie este un “om prin care trece lumina”. S-a născut într-o familie săracă de pe malul mării Marmara. Părinții săi, Dimos și Maria Kephala, i-au dat numele de Anastasios. La vârsta de 14 ani a plecat la Constantinopol ca să lucreze și să se școlească.

În 1866, la vârsta de 20 de ani, Sfântul Nectarie pleacă în insula Hios ca să predea ca învățător. Aici devine călugăr, cu numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în celebra mănăstire Nea Moni. Un an mai tîrziu a devenit diacon, apoi, prin generozitatea unui creștin bogat din insulă și cu ajutorul Patriarhului Sofronie al Alexandriei, a putut să-și completeze studiile la Atena și să obțină, în 1885, o diplomă a Facultății de Teologie din capitala Greciei.

Tot în 1885 Sfântul Nectarie pleacă la Alexandria (Egipt), unde a fost hirotonit preot la biserica Sfântul Nicolae din Cairo. Câțiva ani mai târziu, în 1889, a fost hirotonit episcop al Pentapolei (episcopie corespunzînd în acea vreme Libiei superioare) de către Patriarhul Sofronie, care l-a numit și predicator, secretar partriarhal și reprezentant al său la Cairo.
Dar după doar un an a fost alungat din Egipt în urma calomniilor unor clerici invidioși. A trebuit să se întoarcă la Atena, singur, nebăgat în seamă, disprețuit, în mari lipsuri materiale. A rămas câțiva ani predicator (l891-1894), iar apoi a fost numit director al școlii teologice Rizarios, care forma viitori preoți. A rămas 15 ani în acest post ecleziastic.

În 1904, la cererea mai multor călugărițe, a ctitorit mănăstirea „Sfânta Treime” din insula Eghina, devenită azi unul din marile locuri de pelerinaj din lumea ortodoxă. În decembrie 1908, la vârsta de 62 de ani, sfântul Nectarie și-a dat demisia din postul de director al școlii teologice și s-a retras în mănăstirea sa din Eghina, unde a rămas până la sfârșitul vieții.

A murit la 8 noiembrie 1920, în urma unui cancer de prostată care l-a chinuit un an și jumătate. A fost înmormântat în mănăstirea sa de către ieromonahul iconar Sava, care mai târziu a pictat prima icoană a sfântului.

În 1953 moaștele sale au fost mutate într-un mormânt mai frumos. Pomenirea mutării moaștelor sale se face în ziua de 3 septembrie.

La data de 20 aprilie 1961, Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului a recunoscut cultul de care se bucura deja sfântul și l-a proclamat sfânt al Bisericii, cu pomenirea pe 9 noiembrie.

La Sfânta Liturghie de hram, am avut bucuria şi onoarea să primim în mijlocul nostru pe iubitul Părinte David Pristavu, slujitor al Patriarhiei Romane la Locurile Sfinte (Israel) de peste 24 de ani, şi pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit Nikódimos Kabarnós (Grecia). Mare bucurie duhovnicească şi alese momente liturgice despre care, cred, ne vom aduce aminte peste ani cu emoţie. Mulţumesc şi pe această cale distinşilor invitaţi, care au înfrumuseţat prin prezenţă, prin rugăciune şi cuvânt ziua hramului enoriei noastre.

Din toată inima mulţumesc cu recunoştinţă dnei preotese, tuturor credincioşilor (şi nu sunt puţini) care au făcut posibile, prin efortul lor personal, ca toate cele rânduite pentru hram să fie împlinite.

Mulţumesc stranei, dlor George Bucurică şi Dumitru Toma, care au înfrumuseţat minunat slujba de duminică.

Vă îmbrăţişez cu drag pe toţi şi mă plec cu recunoştinţă dragostei voastre!

Ce-l face pe om sfânt? Nu minunile, nu faptele ieşite din comun, cât mai ales fidelitatea în a împlini voinţa lui Dumnezeu cu bucurie. Sfinţenia e voinţa de a săvârşi binele cu bucurie şi cu statornicie, în ciuda tuturor dificultăţilor, interioare şi exterioare, încrezându-ne în Dumnezeu care din toată slăbiciunea noastră, ştie şi poate să scoată lucruri minunate.
Sfinţii au fost ca şi noi, au trăit în mijlocul nostru, au avut aplecări şi patimi ca ale noastre, au muncit ca şi noi, au suferit ca şi noi, au murit în mijlocul nostru, dar, mulţumiţi că pe pământ au căutat să împlinească voinţa lui Dumnezeu şi să ducă la maturitate omul cel nou de la Sfântul Botez. Noi îi fericim şi-i salutăm!

Pentru aceasta Sfântul Ambrozie spune: „Omule, tu eşti un tablou, o imagine. Cel ce te-a creat este Domnul Dumnezeul tău. El şi-a făcut, şi-a întipărit portretul său în tine, te-a făcut după chipul şi asemănarea Sa. Cel ce te-a lucrat este un artist desăvârşit… Nu distruge imaginea, nu distruge chipul sublim ce-l porţi în tine, căci acest chip, această imagine, nu a fost făcută cu vopsele, nu a fost modelată în ceară, ci a fost lucrată cu harul, cu sângele, cu însăşi viaţa lui Dumnezeu”.

Cine sunt sfinţii? Ne răspunde Domnul şi ne spune: sunt sfinţi săracii cu duhul. Aceştia sunt cei care au învins sugestia înşelătoare de a avea şi s-au lăsat atraşi de fascinaţia dăruirii, care este unica bogăţie.

Sunt sfinţi cei blânzi şi milostivi: adică cei care au învins înlăuntrul sufletului lor războiul cu duşmanul cel mai de temut şi cel mai periculos: mândria, orgoliul! Cine a învins orgoliul, nu va mai putea urî pe nimeni şi niciodată, pentru că Îl are pe Dumnezeu în inimă.

Sunt sfinţi cei curaţi cu inima, adică cei care nu au măşti, sau duble intenţii, s-au dublă faţă. Cei curaţi cu inima sunt cei care trăiesc în transparenţa luminoasă şi, fiind limpezi în sentimentele lor, sunt capabili de iubire autentică şi adevărată.

Sunt sfinţi cei care plâng şi suferă, dar îşi păstrează speranţa; speranţa în Cel care nu decepţionează şi care într-o zi va şterge orice lacrimă de pe feţele noastre.
Sfinţenia are atâtea feţe, dar are o unică inimă: inima eliberată de orgoliu şi de egoism şi o inimă care bate de iubire pentru Dumnezeu şi pentru aproapele.

Era un timp când modelele de imitat şi recunoscute de toţi în cor erau sfinţii: spre sfinţi se privea pentru a învăţa cum trebuie să trăim, pentru că pe bună dreptate ei erau consideraţi persoane cu adevărat realizate şi, de aceea, de imitat fără ezitare. Lumea are nevoie de modele frumoase, corecte, modele de urmat… Modele adevărate de viaţă rămân pe mai departe sfinţii…

Sărbătoarea de astăzi ne aminteşte că trebuie să ne întoarcem la sfinţi, trebuie să ne întoarcem la adevăratele modele; la modelele care ridică omul şi îl ajută să scoată la iveală ceea ce este mai bun în sine.

Consider că sunt încă mulţi în măsură să recunoască faptul că, dacă în lume mai există un pic de cinste, o datorăm sfinţilor: adică persoane corecte, care au mers pe calea binelui şi au lăsat în urma lor un exemplu frumos de urmat. Mă gândesc că mulţi sunt încă în măsură să vadă, că dacă în lume mai există o familie adevărată şi frumoasă, şi dacă există încă o pasiune adevărată pentru educaţia copiilor, o datorăm sfinţilor care au iubit şi au apărat familia. Şi, la fel, dacă în lume mai există iubire faţă de copii şi faţă de bătrâni, dacă există respect pentru viaţa care în mod minunat se aprinde în sânul mamelor, dacă există compasiune faţă de cei slabi şi, în special, pentru bolnavi… o datorăm sfinţilor, care sunt adevăraţi educatori ai omenirii, pentru că ei s-au lăsat educaţi de unicul educator al omului, care este Dumnezeu.

Cineva spunea odata: „Nu vă plângeţi dacă vedeţi că în Biserică astăzi există puţini sfinţi. Mai curând ajutaţi-o… şi deveniţi sfinţi… voi! Atâta timp cât strigaţi: este întuneric! este întuneric!, nu se aprinde lumina. Dacă voiţi să învingeţi întunericul, aprindeţi lumina… ba chiar lăsaţi-vă aprinşi de singura lumină: de Iisus Hristos! Faceţi-vă sfinţi!”

Este apelul pe care astăzi vrem să-l primim în sufletele noastre, pentru ca amintirea sfinţilor să fie un îndemn la sfinţenie şi o provocare sănătoasă pentru a ieşi afară din închisoarea mediocrităţii.

Şi astăzi sunt sfinţi care ne amintesc cum trebuie trăită viaţa. Uneori nu ne dăm seama de prezenţa sfinţilor alături de noi, dar cu siguranţă şi noi am întâlnit sfinţi. Atâtea mame pline de iubire faţă de Dumnezeu şi capabile de gesturi zilnice de eroism; atâţia oameni blânzi, cinstiţi şi gata de sacrificii mari şi ascunse; atâţia tineri sinceri, generoşi şi curaţi la suflet; atâţia bătrâni umili şi senini; atâţia bolnavi plini de speranţă şi de bunătate… sunt sfinţii necunoscuţi, dar reali ai zilelor noastre.

Sfinţenia nu constă în a face lucruri extraordinare, dar în a face în mod extraordinar de bine lucrurile obişnuite. Să ajute Domnul ca exemplul sfinţilor să grăbească în noi hotărârea de a călca pe urmele lor!