Toledo, cetatea rece de pe colină

Micul oraş din centrul Spaniei este un muzeu în aer liber, martor al zbuciumatului trecut din Peninsula Iberică, locul unei ciocniri renumite între civilizaţii. Toledo şi-a păstrat până astăzi aspectul medieval şi poartă amprenta mai multor culturi, cele mai semnificative fiind romană, creştină şi maură.

Oraşului Toledo i se face o mare nedreptate. Aproape toate ghidurile turistice îl recomandă pentru o excursie de o zi, cu sau fără cazare de o noapte, celor care ajung la Madrid. Toledo este într-adevăr un satelit al cosmopolitei capitale spaniole, dar cele două au în comun tot atâtea însuşiri ca Luna şi Pământul. Vă propun să alegeţi varianta opusă recomandărilor de care aminteam mai sus, adică să petreceţi câteva zile în Toledo, timp în care să trageţi o fugă şi în Madrid.

Spaţiu multietnic

Aşezarea din centrul Spaniei are rădăcini primitive, precedând Antichitatea, dar a căpătat contur sub dominaţia romană. Toledo păstrează şi astăzi vestigii ale fostelor drumuri, construcţii sau băi romane. După căderea Imperiului Roman, Peninsula Iberică a fost luată în stăpânire de vizigoţi şi al lor imperiu hispanic. Toledo a devenit atunci capitala teritoriilor controlate de regii de viţă nobilă ai primului mileniu.
Între secolele VII-VIII s-a produs o nouă schimbare. Era vremea maurilor, populaţie care şi-a început expansiunea din nordul Africii. A fost momentul întrepătrunderii a trei culturi: creştină, evreiască – evreii au fost aduşi ca sclavi sau alungaţi aici de romani – şi maură. În pragul celui de-al doilea mileniu, regele burgund Alfonso al VII-lea i-a alungat pe arabi şi le-a redat creştinilor teritoriile iberice. În secolul al XVI-lea, Toledo a pierdut statutul de capitală, prin dezvoltarea Madridului. Din 1986 este inclus în Patrimoniul Mondial al UNESCO.

Inimă de piatră

Cea mai obişnuită cale de ajunge în Toledo este prin Madrid. Cei 70 de kilometri care îi despart pot fi străbătuţi fie cu trenul de mare viteză (30 de minute), fie cu autobuzul (aproape o oră). Prima privire pe pământ toledan este atrasă de colina pe care se află oraşul vechi. Oraşul vechi, scopul excursiei, pentru că există şi un Toledo nou, rezidenţial şi atât. Cele mai impunătoare clădiri ale vechii aşezări sunt fosta cetate Alcazar, în prezent muzeu militar, şi Catedrala gotică de secol XIII.
Detaşat de tot oraşul, peste râul Tajo, se află Castelul San Servando, pe care municipalitatea l-a transformat în loc de popas. Pereţii din bolovani, mărginiţi la partea superioară de creneluri, adăpostesc un loc plăcut pentru cazare. Aici poposesc o noapte sau două în special grupuri de tineri, în drum spre alte obiective turistice. Castelul este legat de oraş prin Podul Alcántara, ridicat de romani, restaurat în totalitate, pe care singurele indicii de contemporaneitate sunt lăcăţelele dragostei, prinse pe veci sau poate până la triumful ruginei de nişte inele groase din fier.

Aşa cum stă înfipt în stâncă, ocrotit de fluviul Tajo, care parcă se pregăteşte să-l încolăcească precum un şarpe boa, oraşul aminteşte de castelul din poveşti păzit de şanţuri largi cu apă. Nu degeaba războinicii istoriei au vărsat mult sânge pentru a controla această bucată de piatră.
Toledo avea poziţia perfectă, de manual, a unei cetăţi uşor de apărat şi greu de cucerit. Astăzi, doar greu de urcat şi de umblat pentru turiştii care n-au condiţie fizică.

Câteva ponturi

Toledo, deşi de dimensiuni reduse, este genul de localitate în care fără hartă rişti să te pierzi. Fără reperele de pe hârtie, mai mult ca sigur vei da în aceeaşi „calle” de două-trei ori. Străzile sunt foarte înguste, aviz şoferilor de SUV-uri, urcă şi coboară surprinzător. E nerecomandat celor care au probleme la parcările în pantă. Clădirile n-au pereţi, ci ziduri din blocuri de piatră, parcă ar fi acareturile străvechilor cetăţi. De când a intrat în Patrimoniul UNESCO au fost interzise noile construcţii, ocrotindu-l astfel de mogulii imobiliarelor.

Soarele nu bate decât în micile piaţete, noduri luminoase pentru păienjenişul de străzi în umbră, iar curenţii dintre clădiri sunt o pacoste în sezonul rece şi o binecuvântare pe caniculă. Dar, indiferent de perioada anului, din cauza amplitudinii termice mari între zi şi noapte, un şal sau un hanorac n-ar trebui să lipsească din rucsacul de drum.

Ruta de shopping

Trecând Podul din Alcántara spre oraş, începe testul: zeci de trepte alternează cu străduţe din piatră cubică, unele înclinate la 45 de grade, care duc spre Piaţa Zocodover. Aceasta a fost un centru civic al Inchiziţiei, unde vrăjitoare şi eretici au murit pe rug.

O recomandare făcută cu răceală: a se vizita Muzeul Torturii, unde sunt expuse cele mai înfiorătoare instrumente de convingere ale Inchiziţiei, cu explicaţii minuţioase.
În cele din urmă, efortul călătorului la urcuş nu e de prisos. Înainte de a păşi în piaţetă te întâmpină, mândră, silueta din bronz în mărime naturală a unui Don, nimeni altul decât Don Miguel de Cervantes. Povestea spune că prin Toledo au trecut chiar cei doi eroi temerari Don Quijote şi Sancho Panza, în drumul lor spre cele mai aprige bătălii. Semnele turistice le marchează, discret, traseul.

Piaţa Zocodover este mică şi celebră. Orice localnic ţi-o va recomanda ca punct de plecare. Este şi începutul lanţului de magazine cu suveniruri: magneţi cu tauri, tricouri cu tauri, pahare cu tauri, orice cu tauri, obiecte de ceramică de duzină sau de calitate, cuţitaşe şi bricege, săbii şi armuri inspirate din toate culturile, dar şi din filmul „Stăpânul inelelor”, genţi din piele de taur, discutabile, cu care te îmbie marocanii.

Toledo e împânzit de magazine cu damasquinados, bijuterii realizate după o tehnică străveche. Pe un suport din metal suflat cu argint sau aur, meşterul ciopleşte mărunt forme dintre cele mai diverse. Cerceii sau pandantivele din aur sunt mai scumpe, pentru că acest metal este mai greu de prelucrat, dar şi mai costisitor.
100 de monumente de importanţă istorică majoră sunt prezervate în Toledo.

Oraş mic, mese destule

Turiştii trag ca ursul la miere, pe cât de adevărată e această zicală, la magazinele de specialităţi din brânzeturi sau din carne. Nu suntem în Franţa şi brânza nu e atât de bună, dar un strop de experienţă este recomandată gurmanzilor.

Vedeta mâncărurilor este, doar suntem în Peninsula Iberică, porţia de jamón, jambon iberic, care se serveşte în orice perioadă a zilei, mai ales la prânz, lângă un pahar cu bere.

Restaurantele nu epatează prin meniu. Au mâncăruri mediteraneene – de încercat paella, evident – dar şi pizza sau fripturi. Carnea de pui e la ordinea zilei.
Într-un oraş cu o populaţie ca a urbei Târgu-Jiu, în jur de 75.000 de oameni, aşa cum e Toledo, nu se întâmplă să nu găseşti masă la un local, indiferent dacă luăm în calcul şi turiştii. Un pont: sunt mai aglomerate localurile fără ştaif, cu muzică bună şi companie plăcută, care nu au neapărat rang de restaurant.

La două sticle de bere, unele dau gratuit chifle cu brânză şi jamón, cartofi prăjiţi şi sos de roşii, un aperitiv numit tapas. Conţinutul gustării ţine de imaginaţia celui care le face.

Un şoc cultural este să vezi că în unele baruri de acest gen clienţii aruncă pe jos şerveţelele pe care le-au folosit la masă. Am fi crezut că este un gest de proastă-creştere din partea localnicilor, dacă nu ni s-ar fi explicat că de fapt e un compliment adresat bucătarului.

Suntem în Spania şi fumatul este interzis în locurile publice, categorie unde intră inclusiv cluburile şi barurile, nu şi pe străzi. Un obicei cu vechime în Grecia, care a prins şi în Spania: cei mai mulţi fumători au renunţat la ţigări din cauza preţurilor mari şi fumează tutun, pe care îl rulează, în foiţe subţiri, cu dexteritate. Toledo are şi viaţă de noapte. Sunt cluburi pe toate gusturile, care dau concerte live.

Florin Marin