Înfrânarea limbii

Avem cea mai mare nevoie să ne stăpânim limba cum se cuvine şi s-o înfrânăm. Limba e mişcată de inimă: cu ce este plină inima, aceea se şi revarsă prin limbă. Pe de altă parte, acel simţământ care se revarsă prin limbă se întăreşte şi se înrădăcinează în inimă. De aceea, limba este unul dintre marii părtaşi la zămislirea obiceiului nostru mândru.

Simţămintele bune sunt tăcute. Revărsări prin cuvinte caută mai degrabă simţămintele iubitoare de sine, ca să exprime ceea ce ne măguleşte iubirea de sine şi ne poate pune, ni se pare nouă, în cea mai bună lumină. Multa vorbire vine, de cele mai multe ori, de la o anumită părere de sine mândră, potrivit căreia închipuindu-ne că suntem multştiutori şi că părerea noastră despre lucrul cu pricina este cea mai mulţumitoare, încercăm o nevoie neînfrânată de a ne-o spune şi de a o întipări şi în inimile celorlalţi prin belşug de vorbe, cu repetări numeroase, făcânduli-se învăţători nepoftiţi şi visând câteodată să aibă ca ucenici oameni mult mai pricepuţi decât ei – şi asta atunci când se vorbeşte despre lucruri care merită cât de cât luare-aminte. In cea mai mare parte însă, multa vorbire este totuna cu vorbirea deşartă, şi atunci nu se găsesc cuvinte pentru a înfăţişa pe deplin răul care vine din această proastă obişnuinţă, îndeobşte, multa vorbire deschide porţile sufletului, prin care iese îndată din inimă căldura evlaviei, şi cu atât mai mult vorbirea deşartă.

Multa vorbire îi abate omului luarea-aminte de la el însuşi, şi în inimă, care în felul acesta ajunge să nu mai fie păzită, încep să se furişeze obişnuitele învoiri şi pofte pătimaşe – câteodată cu asemenea izbândă, încât atunci când se termină vorbirea deşartă, în inimă se află deja nu numai însoţirea cu gândul rău, ci şi hotărârea de a săvârşi patima cu fapta. Vorbirea deşartă este uşă spre osândire şi clevetiri, răspânditoare a veştilor şi părerilor mincinoase, semănătoare a neînţelegerilor şi vraj-belor. Ea înăbuşă gustul pentru ostenelile minţii şi slujeşte mai totdeauna drept acoperire pentru lipsa unei cunoaşteri temeinice.

După multa vorbire, când aburul mulţumirii de sine trece, întotdeauna rămâne un anumit simţământ de tristeţe şi de ruşine. Oare aceasta nu dovedeşte că sufletul, chiar fără voia sa, se simte atunci furat?

Apostolul Iacov, vrând să arate cât de greu îi este celui guraliv să se abţină de la ceva nefolositor, a zis că ţinerea limbii între hotarele cuvenite este doar partea bărbaţilor desăvârşiţi: daca nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul (Iac. 3, 2). Limba, îndată ce începe să vorbească ceva după placul său, fuge ca un cal scăpat din frâu şi pălăvrăgeşte nu numai cele bune şi cuviincioase, ci şi cele rele şi dăunătoare. De aceea, Apostolul o numeşte rău fără astâmpăr, plin de venin aducător de moarte (Iac. 3, 8). Impreună-glăsuind cu el, şi Solomon a grăit: din cuvinte multe nu vei scăpa de păcat (Pilde 10, 19). Şi vom spune, împreună cu Ecleziastul, că, îndeobşte, cine vorbeşte mult îşi dă în vileag nebunia, fiindcă de obicei numai cel nebun înmulţeşte cuvintele (Ecl. 10,14).

Nu te întinde la împreună-vorbiri lungi cu cel ce nu te ascultă cu voie bună, ca nu cumva, săturându-se de tine, să înceapă să te urască, precum este scris: cel ce înmulţeşte cuvintele, urât va fi (Sirah 20, 8). Fereşte-te ca nu cumva să vorbeşti cu asprime şi de sus, fiindcă oamenii urăsc foarte mult aceasta, şi te vor bănui că eşti foarte deşert şi gândeşti lucruri prea mari despre tine însuţi. Niciodată să nu te lauzi, decât dacă este neapărată nevoie, însă şi atunci să vorbeşti cât mai pe scurt. Când vezi că alţii vorbesc de prisos despre ei înşişi, sileşte-te să nu faci ca ei, chiar dacă vorbele lor par smerite şi mustrătoare de sine. Iar în ce-l priveşte pe aproapele tău şi faptele lui, nu te da în lături să vorbeşti, însă vorbeşte totdeauna cât mai pe scurt, chiar şi atunci când lucrul acesta se cere pentru binele lui.

Când stai de vorbă, să-ţi aminteşti şi să te strădui să împlineşti porunca Sfântului Talasie, care grăieşte: „Dintre cele cinci feluri de a sta de vorbă cu alţii, pe trei dintre ele să le foloseşti, cu chibzuinţă, fără frică; pe al patrulea să nu îl foloseşti des, iar de al cincilea să te lepezi cu totul.” Un oarecare dintre scriitorii duhovniceşti le înţelege pe primele trei aşa: „da”, „nu”, „se înţelege” sau „este limpede”, în al patrulea vede îndoiala, iar în al cincilea – ceea ce e cu totul necunoscut. Adică poţi să vorbeşti cu hotărâre despre ceea ce -ştii sigur că este adevărat sau neadevărat şi despre ceea ce se vede de la sine; despre ceea ce-i îndoielnic mai bine să nu zici nimic, iar dacă este nevoie, să vorbeşti ca despre ceva îndoielnic, fără să hotărăşti dinainte; iar despre ceea ce nu ştii să nu vorbeşti deloc. Un altul zice: avem cinci feluri de a vorbi – chemător, întrebător, doritor sau rugător; hotărâtor, când ne rostim cu hotărâre părerea; poruncitor. Dintre acestea cinci, pe primele trei să le foloseşti întotdeauna slobod, pe al patrulea – cât mai rar cu putinţă, iar pe al cincilea să nu-l foloseşti deloc.

Despre Dumnezeu să vorbeşti cu toată căldura, mai ales despre bunătatea şi dragostea Lui, dar totuşi cu frică, gândindu-te să nu păcătuieşti cum va şi în aceasta, zicând ceva necuvenit despre cele dumnezeieşti şi tulburând inimile ascultătorilor simpli. De aceea, mai degrabă să iei aminte la împreună-vorbirile altora despre lucrurile acestea, punând cuvintele lor în vistieriile cele mai dinlăuntru ale inimii tale – iar dacă se va vorbi despre altceva, numai sunetul glasului să se lipească de auzul tău, însă noima să nu se lipească de mintea ta, care trebuie să tindă nestrămutat către Dumnezeu. Chiar şi atunci când trebuie să-l asculţi pe vorbitor ca să pricepi despre ce e vorba şi să dai răspunsul ce se cuvine, să nu uiţi ca între ceea ce auzi şi ceea ce spui să-ţi înalţi ochiul minţii spre ceruri, unde e Dumnezeul tău, gândindu-te la mărirea Lui şi la faptul că El nu te scapă din ochi, ci caută spre tine ba cu bunăvoinţă, ba cu neplăcere, potrivit celor ce se întâmplă în cugetele inimii tale, în vorbele, în mişcările şi în faptele tale.

Când trebuie să spui ceva, să chibzuieşti temeinic la cele ce se suie în inima ta ca să le zici, mai înainte să ajungă acestea pe limba ta, şi vei afla că multe dintre ele sunt de aşa fel, încât este cu mult mai bine să nu iasă din gura ta. Să ştii totodată că şi din ceea ce ţie se va părea că este bine să zici este uneori cu mult mai bine ca unele să rămână îngropate în mormântul tăcerii. De aceasta îţi vei da seama, câteodată, îndată după încheierea împreună-vorbirii.

Tăcerea este mare putere în războiul cel nevăzut cu mândria şi reazim de nădejde spre biruinţă. Tăcerea este foarte plăcută celui ce nu nădăjduieşte în sine, ci nădăjduieşte numai în Dumnezeu. Ea este păzitoarea sfinţitei rugăciuni şi minunată ajutătoare în lucrarea virtuţilor, iar totodată şi semn al înţelepciunii duhovniceşti. Sfântul Isaac spune că paza limbii nu numai că sileşte mintea să suie la Dumnezeu, ci şi în lucrurile cele văzute, săvârşite cu trupul, dă în chip de taină mare putere spre împlinirea lor. Ea luminează şi în lucrarea ascunsă, însă doar dacă omul păzeşte tăcerea întru cunoştinţă. Altundeva, el laudă tăcerea aşa: „Dacă vei pune într-o parte toate lucrurile vieţii acesteia îmbunătăţite (pustnicia), iar de cealaltă parte tăcerea, vei afla că tăcerea precumpăneşte. Multe sfaturi sunt bune pentru noi – însă când se va apropia omul de tăcere i se va părea de prisos lucrarea păzirii lor.”

Intr-un alt loc numeşte tăcerea „taina veacului viitor”, iar cuvintele, spune el, sunt „unealta lumii acesteia”. Sfântul Varsanufie o pune mai presus de teologhisire, zicând: „Chiar dacă aproape că ai ajuns să teologhiseşti, să ştii că tăcerea este mai vrednică de uimire şi slavă.” Drept aceea, se întâmplă ca unul să tacă fiindcă nu are ce să spună (v. Sirah 20, 6), altul pentru că aşteaptă vremea potrivită (ibidem), altul din alte pricini, „de dragul slavei de la oameni, sau din râvna pentru această virtute a tăcerii, sau fiindcă ţine ascunsă în inimă împreună-vorbirea cu Dumnezeu, de la care nu vrea să abată luarea-aminte a mintii sa le” -îndeobşte însă se poate spune că cel tăcut se arată chibzuit şi înţelept (v. Sirah 19, 28; 20, 5).

Iţi voi arăta doar un mijloc pentru a deprinde tăcerea, cel mai nemijlocit şi mai simplu: apucă-te de lucrarea aceasta, şi ea însăşi te va şi învăţa cum să o faci şi te va ajuta. Iar pentru a păstra nestinsă osârdia către osteneala aceasta, să te gândeşti cât mai des la urmările pierzătoare ale flecărelii fără alegere şi la urmările mântuitoare ale tăcerii celei cu bună înţelegere. Iar când vei ajunge la gustarea roadelor mântuitoare ale tăcerii, nu vei mai avea nevoie de nici o lecţie în privinţa trufiei.

Sfantul Nicodim Aghioritul