Oamenii cu probleme care vin în biserică

Oamenii vin în Biserica lui Hristos din diferite motive: pentru că au nevoie, pentru că au probleme şi nu găsesc în altă parte nădejde de rezolvare, pentru că în altă parte nu pot găsi uşurare, nu pot găsi mângâiere. Aşadar, din aceste motive aleargă la Biserică. Aceştia sunt oameni cu probleme, oameni cu stări bolnăvicioase. Sunt persoane problematice şi, oricât ar părea de evlavioşi, oricât ar fi de cinstiţi, de iubitori de slujbe etc, nu putem spune că aceştia reprezintă adevăratul creştinism, adevărata viaţă duhovnicească. Prin urmare, nu-i putem lua drept exemplu. Aceştia fac bine că, fie şi aşa cum sunt, vin la Biserică. Dumnezeu ştie de ce sunt bolnavi, Dumnezeu a iconomisit lucrurile aşa. Ar fi putut-o lua pe alte căi, dar au luat calea Bisericii; însă ei nu exprimă duhul autentic al Bisericii.

De ce a îngăduit Dumnezeu să aibă astfel de stări care, în parte, nu-i lasă să aibă o viaţă duhovnicească justă şi sănătoasă, noi nu ştim. Ştim că Dumnezeu a îngăduit asta spre binele lor. Ştim de asemenea că aceşti oameni – ajutaţi, desigur, pentru că singuri este greu să o facă -, dacă înţeleg starea în care se află, problemele pe care le au şi faptul că viaţa lor duhovnicească nu este cum cred ei şi cum vor să o impună şi celorlalţi, adică nu este viaţă duhovnicească normală, vor deveni mai smeriţi şi vor avea cunoaştere de sine. Astfel, încet-încet, înlăuntrul Bisericii, în duhul Bisericii, cu ajutorul Bisericii vor putea să depăşească această stare. Vor deveni sănătoşi şi vor trăi viaţa duhovnicească la fel ca oamenii sănătoşi. Dar mai întâi trebuie să cunoască starea în care sunt şi să ştie cum să o depăşească.

Nu este obligatoriu ca alcătuirea noastră psihică să ne amăgească

Persoanele cu o anumită alcătuire psihică nu pot asimila viaţa creştină în întregime, nu o pot trăi şi exprima în întregime. Aceasta este în iconomia lui Dumnezeu. Insă nu înseamnă că este obligatoriu să fie aşa. Este obligatoriu doar dacă nu înţeleg despre ce este vorba şi nu iau lucrurile cum trebuie. Adică, Dumnezeu a îngăduit să aibă această alcătuire psihică pentru că, altfel, cine ştie ce-ar fi fost. Cu timpul, această stare poate fi depăşită şi pot să devină normali. Cu alte cuvinte, nu sunt obligaţi să rămână în acea stare doar ca să-i consolăm noi.

Câţi nu sunt amăgiţi de alcătuirea psihică, fără ca acest lucru să fie obligatoriu! Aceştia sunt mai înţeleşi de Dumnezeu, în sensul că, deoarece alcătuirea lor psihică contribuie la amăgirea lor, pot vedea mai repede şi într-o măsură mai mare, de pildă, tendinţa pe care o are omul spre amăgire, tendinţa pe care o are omul să fie influenţat de şinele său şi să fie târât de acesta.

Nu cumva îţi plângi soarta?

Nimeni nu trebuie să-şi plângă soarta. Nici cel care înţelege că alcătuirea lui psihică este de vină pentru stările rele pe care le are, nici cel care nu pricepe nimic. Starea fiecărui om este iconomisită de Dumnezeu spre binele lui, şi fiecare va vedea că tot ceea ce i se întâmplă este spre binele lui.

Omul găseşte rezolvare tocmai atunci când nu se macină înlăuntrul său, când nu-şi plânge de milă, ci-şi spune: „Omul nu poate fi o pradă uşoară. Bunul Dumnezeu există, este bun mereu şi iconomiseşte bine totul pentru fiecare în parte. Indiferent ce se întâmplă, este spre binele meu!”. Imaginaţi-vă ce-ar însemna dacă fiecare om ar gândi aşa!

Pe unii oameni nevoia îi conduce la Biserică

Din câte am înţeles, foarte mulţi dintre membrii Bisericii care se străduiesc să fie creştini sunt aproape de Biserică, se află în sânul Bisericii tocmai pentru că au astfel de probleme. Dacă n-ar fi avut probleme, n-ar fi fost acolo. Ei nu se pot descurca în viaţă, nu pot rezista concurenţei cumplite care există în viaţă, sunt aproape de prăpastie. Unde să meargă? Aleargă la Biserică. Aşadar, se află în nevoi, nu-şi pot împlini nevoile în altă parte şi aleargă la Biserică. Aceştia constituie o mare parte dintre membrii Bisericii. Acest lucru nu este rău dacă-l vedem corect, dar dacă nu-l vedem corect ne vom vătăma grav. Un lucru de care trebuie să ţinem seama atunci când vedem o mulţime de credincioşi este să nu credem că toţi aceştia sunt adevăraţi credincioşi. Sunt aduşi de nevoi. Aşadar, să nu ne entuziasmăm prea tare. Iarăşi, să nu ne lăsăm influenţaţi de aceia pe care-i vedem făcând metanii, făcându-şi cruce, intrând în biserică! Este bine că merg la Biserică, pentru că altfel cine ştie ce s-ar fi în-tâmplat cu viaţa lor. Insă aceasta nu înseamnă că reprezintă Biserica şi că ei exprimă viaţa duhovnicească a Bisericii.

Cine şi cum îi va ajuta pe creştinii cu astfel de probleme?

Trebuie ca aceşti oameni să fie ajutaţi să conştientizeze că nu se află în Biserică pentru că sunt buni creştini, pentru că au înlăuntrul lor intenţie bună şi cinstită. Trebuie să înţeleagă că nevoia i-a împins să meargă la Biserică. Nu contează, să nu se supere, să nu se neliniştească. Dumnezeu a găsit o cale să-i aducă la Biserică, altfel n-ar fi venit. Este nevoie, aşadar, să fie ajutaţi mai întâi să conştientizeze starea lor, să o înţeleagă, să se smerească, să se nevoiască corespunzător şi să se vindece. Cei care se vindecă vor vedea cine sunt şi dacă vor rămâne în Biserică. Cei mai mulţi rămân. Sunt şi puţini care, de îndată ce-şi găsesc echilibrul, pleacă din Biserică, pentru că numai nevoia i-a făcut să meargă acolo. Cel mai important pentru ei este cine îi va ajuta şi cum îi va ajuta. Eu cred că Dumnezeu iconomiseşte lucrurile astfel încât în fiecare epocă şi în fiecare loc să existe acei oameni care pot ajuta un suflet, în funcţie de probleme. Nu există împrejurare în care un suflet să nu poată fi ajutat duhovniceşte. Este de-ajuns ca el să aibă dispoziţie bună şi să nu aştepte ca lucrurile să evolueze cum vrea el. Cel ce va asculta se va folosi. Cel ce va asculta va înainta. Uneori, acest moment este foarte critic. Omul ascultă, ascultă, până în momentul în care nu îi este ofensat ego-ul. în clipa în care este ofensată iubirea de sine, ego-ul, fortăreaţa care se află înăuntru, se va împotrivi din toate puterile.

Ego-ul se împotriveşte vindecării sufletului

Să vă relatez o întâmplare din anii copilăriei mele. Aveam acasă o căţea căreia i-a venit ceasul să nască. A născut undeva, departe de casă, şi eu m-am dus să văd unde a născut. M-am luat după ea şi când am ajuns într-o pădurice am pierdut-o. Căutând-o, fără să-mi dau seama, m-am aşezat în faţa micuţei grote în care născuse. Imediat ce a observat că sunt lângă căţeluşii ei, m-a atacat. N-a mai ştiut că sunt stăpânul ei. Când s-a repezit să mă muşte, am reuşit să ţip, mi-a recunoscut vocea şi s-a dat înapoi. In clipa aceea critică, câinele nu se mai îngrijea doar de el, ci şi de căţeluşii lui. Aşa se întâmplă şi în noi. Vai de cel care are ca lucrare să scoată şarpele din gaura lui. Vai de cel căruia Dumnezeu i-a încredinţat o asemenea lucrare, să spargă fortăreaţa numită ego. Va fi sfâşiat. Va fi muşcat şi sfâşiat, fiindcă fortăreaţa nu se predă uşor. In funcţie de cunoştinţele şi însuşirile pe care le are cineva, va aduce argumente pentru a se convinge pe sine şi pentru a se amăgi pe sine, fireşte, chiar şi spre pieirea lui, spre nimicirea lui.

Aşadar, când soseşte acest ceas critic, oricâtă dispoziţie ar avea cineva să asculte, nu va asculta. Puţini sunt aceia care, cu simplitate şi cu lipsă de viclenie, pot spune: „Aşa să fie, aşa să fie” şi înaintează spre sfinţenie. Mulţi suferă şi îi fac şi pe alţii să sufere. Dar după cum a spus apostolul Pavel: „Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos”. Da, prin Iisus Hristos, în cele din urmă, toate se vor rezolva, toate se vor rândui.

Arhim. Simeon Kraiopoulos