Săptămâna Patimilor
Multe sunt tâlcuirile care se pot face pe marginea celor ce se evocă la slujba Deniilor din Săptămâna Mare, cea mai dramatică, zguduitoare de conştiinţe, perioadă liturgică din întregul an. O posibilă cheie de lectură este prilejuită de urmărirea alternanţei înăuntru/ în afară, ce se regăseşte în fiecare dintre aceste zile.
În Sfânta şi Marea Luni (la Denia de duminică seara), luăm aminte la blestemarea smochinului neroditor de către Iisus (Matei 21, 19-20) şi la pilda lui Iosif, fiul patriarhului Iacob. Smochinul se usucă pentru că este golit pe dinăuntru de sevă (blestemul înseamnă retragerea binecuvântării, adică a vieţii care vine de la Dumnezeu). Aici este imaginea omului care se arată frumos şi plin de viaţă pe din afară (cum smochinul era bogat în frunze verzi), dar care nu aduce roade. Este omul care găseşte tot timpul un pretext să amâne pocăinţa, adică întoarcerea spre Dumnezeu, izvorul vieţii. În final, un astfel de om va fi golit cu totul de viaţa cea dinăuntru (pentru că el trăieşte doar în cele din afară) şi această golire se va reflecta şi în cele din afara lui – uscăciunea reflectă lipsa de viaţă. În antiteză, ni se prezintă imaginea lui Iosif care fuge din mâinile egiptencei ce îl îndemna la adulter, cel care lasă haina ce îl acoperea în mâinile acestei femei păcătoase şi, deşi rămas gol pe dinafară, cu trupul, se dovedeşte a fi plin de slava lui Dumnezeu pe dinăuntrul său.
A doua zi, în Sfânta şi Marea Marţi, lecturăm în biserici două dintre pildele eshatologice rostite de Mântuitorul; este vorba despre parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) şi parabola talanţilor (Matei 25, 14-30). Cele cinci fecioare înţelepte care au agonisit untdelemn pentru candelele lor (adică harul Duhului Sfânt care luminează sufletele) intră înăuntru, iar cele cinci fecioare neînţelepte, care abia atunci au plecat să agonisească ulei pentru candelele ce stăteau să se stingă, au rămas, finalmente, pe dinafară. La fel, cel cu cinci talanţi şi cel cu doi talanţi, care şi-au dublat banii încredinţaţi lor de Stăpân, sunt îndemnaţi „să intre întru bucuria Domnului”. Cel care a îngropat singurul talant încredinţat, fiind „slugă vicleană şi leneşă”, este aruncat „întru întunericul cel mai din afară” (Matei 25, 30). Deci, funcţie de străduinţa sa de a lucra cu cele ce îi sunt încredinţate, omul îşi găteşte, pentru veşnicie, un loc înăuntru sau în afara nunţii Mirelui ceresc, respectiv a Împărăţiei.
În Sfânta şi Marea Miercuri aflăm că Iuda Iscarioteanul, unul dintre cei 12 ucenici, vinde pe Iisus. El este cel ce iese afară, în noapte, de la Cina cea de taină. Pe de altă parte, ni se pune înaintea ochilor inimii imaginea acelei femei desfrânate care vine la Mântuitorul şi unge Preacurat Trupul Său cu mirul cel de „mai înainte de îngropare” (Cf. Slujba Utreniei). Aşadar, cel ce era înăuntru, Iuda, alege să vândă pe 30 de arginţi pe Fiul lui Dumnezeu, din lăcomie, şi să iasă, ulterior, afară; cea care era, prin viaţa ei păcătoasă, departe de Dumnezeu, renunţă la mulţi bani ca să cumpere mir „de mare preţ” şi vine, astfel, înăuntru, cu lacrimi de pocăinţă. Nu contează, cu alte cuvinte, în ce punct ne aflăm la un moment dat al vieţii noastre, contează ce traseu alegem în relaţia noastră cu Dumnezeu: spre înăuntru sau spre în afară.
În Sfânta şi Marea Joi, rememorăm Cina cea de taină şi acea spălare a picioarelor ucenicilor de către Iisus, pildă de smerenie neegalată. Ca să avem „parte de Dumnezeu” (Cf. Ioan 13, 8), nu este de ajuns să fim cu El înăuntrul nostru, adică să ne împărtăşim cu sfintele taine pe care le înghiţim, la propriu. Mai este nevoie să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne cureţe şi în afara noastră, pe picioarele care ne pot asigura verticalitatea; curăţiţi, adică, acolo unde fiinţa noastră este în contact direct cu cele ale pământului, ale lumii acesteia căzute sub influenţa puterilor demonice.
În Sfânta şi Marea Vineri, la Denia cea de joi seara, vedem cum Iisus este scos afară din cetatea Ierusalimului şi răstignit. Trupul Său este însă pus înăuntru, în mormântul „cel nou”. Noi răstignim pe Domnul prin păcatele pe care le săvârşim, dar asta nu înseamnă că nu avem şansa de a ne reîntoarce spre înăuntrul fiinţei noastre, punând cu evlavie pe Cel răstignit în mormântul inimii noastre. Această întoarcere spre înăuntru – chiar dacă sub forma unei îngropări – este premisa învierii noastre sufleteşti.
În Sfânta şi Marea Sâmbătă, Trupul lui Iisus se odihneşte în mormânt, dar sufletul Său se pogoară în iad (şeol). Din iadul nostru, oricât ar fi de cumplit, ne scoate Dumnezeu afară pe cei ce întindem mâna către El, precum Adam şi Eva întind mâna în icoana canonică a Învierii (numită şi a „Pogorârii la iad”). Iar Duminica este Ziua Învierii, ziua biruinţei depline a lui Dumnezeu, fiind şi ziua întâi a săptămânii, dar şi ziua a opta, cea a veşniciei. În această ”zi”, ceea ce este în afară coincide cu ceea ce este înăuntru, căci Dumnezeu va fi „toate în toţi” (Cf. I Corinteni 15, 28).
În concluzie, a fi înăuntru înseamnă a fi cu Dumnezeu, căci împărăţia lui Dumnezeu este „înăuntrul nostru”, ea „nu va veni în chip văzut” (Cf. Luca 17, 20-12). A fi în afară este o risipire, o împrăştiere a noastră, o rupere nu doar de Dumnezeu, ci şi de noi înşine. De aceea ni se spune în Evanghelie că cei ce nu se vor face vrednici de Împărăţie „vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară” (Matei 8, 12). Când nu ne mai regăsim în cele pe care le facem, le vorbim sau le gândim, să luăm aminte că suntem în afara duhului nostru, adică a locului în care ne putem întâlni cu Dumnezeu. Ratând întâlnirea cu El, ratăm şi întâlnirea cu noi înşine, devenind un soi de actori care interpretează un personaj, rostind cuvinte care nu sunt ale noastre, mişcându-ne pe scena aceste lumi conform unei regii care nu ne aparţine. Singura mişcare care ne asigură întâlnirea cu noi înşine este această întoarcere spre lăuntrul nostru, cu scopul de a ne întâlni cu Dumnezeu, în Care mă pot oglindi şi mă pot vedea, în sfârşit, aşa cum sunt. Pelerinajul liturgic jalonat de zilele Săptămânii celei Mari este, astfel, o călătorie spre Dumnezeu şi spre noi înşine, deopotrivă.
Pr. Constantin Sturzu
