Trapeza mănăstirească
În Biserica Ortodoxă, trapeza (din gr. trapeza, masă) este sala de mese a mănăstirilor. În tradiţia occidentală, este cunoscută sub numele de refectoriu (din lat. refectorium). Frecvent, în mănăstirile româneşti, aceasta este integrată în corpul de chilii, uneori alăturată arhondaricului (casei de oaspeţi) şi/sau stăreţiei. Alteori, trapeza este adăpostită într-o clădire separată.
În mănăstirile ortodoxe, trapeza este considerată un loc sfinţit. Frecvent, aceasta este în întregime pictată, iar erminiile (manualele vechi de iconografie) codifică un program iconografic specific pentru trapeză, gândit pentru a se potrivi cu destinaţia locului.
În orice trapeză mănăstirească există însă cel puţin o icoană lângă care arde o candelă, aşezată pe peretele dinspre Răsărit.
În unele locuri, trapeza este organizată întru totul ca o biserică, având propriul ei altar şi iconostas.
În mod tradiţional, mesele trapezei sunt organizate în formă de U, cu două bănci sau mese lungi unite la un capăt printr-o masă mai mică, la care sunt aşezaţi de obicei stareţul (stareţa) sau egumenul (egumena) mănăstirii sau schitului, preotul sau preoţii mănăstirii şi invitaţii de onoare ai mănăstirii. Pe masa stareţului (stareţei) se găseşte de obicei un clopoţel prin care acesta anunţă începutul şi sfârşitul mesei.
Frecvent, în trapeză este instalat şi un analog sau tetrapod, pe care sunt aşezate cărţile (vieţile sfinţilor, paterice sau alte cărţi duhovniceşti) din care unul din monahi citeşte cu glas tare în timpul mesei.
Dispun de o trapeză, de obicei, mănăstirile de obşte, şi mai rar cele de sine (idioritmice), unde monahii mănâncă frecvent separat, fiecare în chilia (sau căsuţa) lui. Unele mănăstiri de sine pot avea totuşi o trapeză unde se reuneşte o parte a comunităţii monastice sau numai pentru una dintre mesele zilei.
De obicei, în funcţie de sezonul liturgic, la mănăstire se mănâncă de două ori (la prânz şi seara) sau o dată pe zi (seara). Pelerinii sunt uneori întâmpinaţi şi serviţi separat cu o gustare sau, în funcţie de mănăstire şi de aranjamentele făcute prealabil, pot lua masa la alte ore decât comunitatea monahală. Potrivit tradiţiei, în multe mănăstiri orice fel de mâncare oferită la trapeză trebuie binecuvântată, motiv pentru care în bucătărie se păstrează frecvent apă sfinţită.
La mănăstiri se respectă de obicei cu mai mare stricteţe decât în lume rânduiala posturilor de peste an, potrivit tradiţiei bisericeşti, iar această practică se extinde şi la felurile de mâncare oferite pelerinilor. În unele mănăstiri, precum cele de la Muntele Athos, dar şi în unele mănăstiri româneşti, nu se mănâncă deloc carne.
Mesele mănăstireşti încep şi se încheie întotdeauna cu rugăciune
Cerând binecuvântare de la stareţ(ă) sau de la preot, unul dintre monahi (de obicei cel însărcinat cu citirea în timpul mesei) rosteşte, înaintea icoanei sau a altarului, unde există, rugăciunile mesei. Acestea se încheie tot cu binecuvântarea mai-marelui mănăstirii aflat de faţă. După care, tot cu binecuvântare, începe să citească din cartea sau cărţile care i-au fost date în acest scop.
Practica citirii la masă avea în vechime un rol eminamente didactic, fixând atenţia monahilor asupra lucrurilor duhovniceşti chiar şi în timpul mesei. Aceste citiri funcţionau şi ca un avertisment împotriva lăcomiei la mâncare, dar şi un îndemn de a impune respectarea tăcerii la masă, pentru a evita vorbirea deşartă. Era totodată încă o formă de predare colectivă a învăţăturilor duhovniceşti către obştea adunată laolaltă.
De obicei, în mănăstiri aşezarea la masă se face în funcţie de ierarhia internă a mănăstirii, cei mai apropiaţi de masa stăreţească fiind clericii şi monahii cu cea mai mare vechime în mănăstire, sau cei care se bucură de o cinstire deosebită. În mănăstirile mari din vechime, fraţii începători şi cei mai tineri stăteau la o masă separată de monahii mai vârstnici. De obicei, pelerinii şi oaspeţii care nu erau călugări mâncau şi ei la o masă separată.
Frecvent, în mănăstirile destul de mari, pentru a avea mai multe mese, practica aşezării pelerinilor la mese separate de cele ale obştii se păstrează până în prezent.
La masă slujesc unul sau mai mulţi călugări şi fraţi anume desemnaţi de stareţ. De obicei, la masa mănăstirească se mănâncă în tăcere, ascultând ce se citeşte. Masa ia sfârşit când stareţul sau persoana care îi ţine locul sună din clopoţel. În acel moment, toată lumea se ridică de la masă. Potrivit tradiţiei, după rostirea rugăciunilor de încheiere a mesei, nimeni nu se mai aşeza la masă, dacă nu terminase de mâncat, cu excepţia celor care întârziau la masă din motive binecuvântate (aflându-se la diferite ascultări) şi care aveau permisiunea specială a stareţului de a mânca mai târziu. În prezent, se îngăduie frecvent – mai ales pelerinilor – să îşi continue masa şi după rugăciunile de încheiere.
Pregătirea şi aşezarea mesei
Pregătirea mâncării la mănăstire o face un monah (monahie) sau frate (soră) special desemnat pentru aceasta, care este bucătarul mănăstirii. Acesta se îngrijeşte de pregătirea diferitelor feluri de mâncare, de pregătirea conservelor etc. În tradiţia bisericească mai veche, slujba sa era distinctă de cea a chelarului, responsabil cu aprovizionarea şi depozitarea în bune condiţii a alimentelor şi ustensilelor de bucătărie, dar în prezent, ţinând seama şi de dimensiunile mai reduse ale mănăstirilor, cele două slujiri sunt frecvent cumulate. Bucătarul poate avea unul sau mai multe ajutoare permanente sau temporare, în funcţie de mărimea mănăstirii şi de nevoile momentului.
Acolo unde se pregăteşte în mănăstire şi pâinea pentru obşte şi pelerini, brutăria poate reprezenta şi ea o slujire diferită. În această situaţie, brutarul pregăteşte şi coace pâinea zilnică şi alte produse de brutărie şi/sau patiserie necesare în funcţie de sezon. Frecvent, brutarul este cel însărcinat să pregătească şi prescurile pentru Sfânta Liturghie, artosele şi alte produse necesare pentru slujbele bisericeşti. Această slujire poate fi însă şi separată, cel care o îndeplineşte fiind cunoscut sub numele de prescurar.
Însărcinat cu aşezarea mesei şi cu slujirea la masă este un monah anume desemnat pentru această ascultare, şi care este cunoscut sub numele de trapezar. Acesta aşază şi strânge masa, aduce felurile de mâncare la masă şi se îngrijeşte apoi de strângerea meselor şi de spălarea şi aşezarea vaselor şi tacâmurilor la locul lor, şi mănâncă separat. După caz, el poate avea unul sau mai multe ajutoare. În unele mănăstiri, aceştia pot accepta şi ajutorul pelerinilor care se oferă să îi ajute. Trapezarul colaborează în îndeplinirea ascultării sale cu bucătarul şi cu ajutoarele acestuia (cu excepţia comunităţilor foarte mici, cele două slujiri rămân distincte).
Pe lângă rugăciunile obişnuite din timpul mesei, în funcţie de tradiţia locală, la trapeză pot fi oficiate şi unele slujbe bisericeşti speciale. Astfel, la sfârşitul mesei se poate oficia o slujbă numită ridicarea Panaghiei, în cursul căreia prescura din care s-a scos la Sfânta Liturghie părticica pentru Maica Domnului este împărţită celor de faţă (şi consumată imediat). Slujba s-a întâlnit şi în practica liturgică românească, însă în prezent este întâlnită mai ales la mănăstirile de tradiţie greacă.
În Duminica Iertării, înainte de începutul Postului Mare, în unele mănăstiri, slujba Iertării se face în trapeză.
Din obiceiurile trapezei şi ale cuvioşilor slujitori la bucătărie
Sfântul Cuvios Eufrosin bucătarul (11 septembrie), născut dintr-o familie de ţărani şi intrat din râvnă duhovnicească în monahism, a fost pus ascultător la mănăstire. Fiind foarte smerit, a răbdat toate jignirile şi batjocurile fraţilor, care îl dispreţuiau pentru simplitatea lui. Într-o zi însă, i s-a arătat în vis preotului mănăstirii sale că smeritul Eufrosin se bucura în fapt noaptea de bunătăţile din grădina raiului. Primind în vis de la acestea câteva mere din grădina cea minunată, mai târziu s-au săvârşit cu ajutorul acestora multe vindecări. Iar după ce a fost silit de preot să dezvăluie şi fraţilor adevărul despre starea sa duhovnicească, ca să fugă de lauda oamenilor, cuviosul Eufrosin a fugit din mănăstire şi şi-a petrecut restul zilelor într-un loc necunoscut de nimeni.
Sfântul Ioan Scărarul povesteşte mai multe întâmplări legate de cele ce se petreceau la trapeză şi la bucătăria mănăstirii sale, în Scara dumnezeiescului urcuş. Astfel, el vorbeşte despre bunul obicei al bucătarului mănăstirii, care îşi nota într-un carneţel pe care îl purta la brâu toate păcatele pe care le săvârşea peste zi, şi le dezvăluia în fiecare seară mai-marelui mănăstirii, ca să primească de la el îndrumare duhovnicească.
Tot în Scara Sf. Ioan, acesta povesteşte despre modul în care stareţul încerca răbdarea şi ascultarea monahilor şi a fraţilor din mănăstire. Într-o zi, vrând să îl dea drept pildă de ascultare fraţilor, îl cheamă la sine pe al doilea preot al mănăstirii, în vârstă de peste optzeci de ani, la vremea mesei, lăsându-l să stea în genunchi toată vremea mesei. Spre mirarea fraţilor, bătrânul monah aşteaptă răbdător, rostind în gând Psaltirea, aşteptând cu smerenie porunca stareţului său.
Tot acesta mai povesteşte şi despre un călugăr străin venit la mănăstire, care, chemat de unii părinţi, se aşază la masa mănăstirii. Alţi fraţi însă îl alungă, şi fratele străin pleacă fără un cuvânt. Chemat din nou la masă de stareţ, se întoarce iarăşi, fără să se supere. La întrebarea Sfântului Ioan despre gândurile sale, acesta îi răspunde cu smerenie, că socotindu-se pe sine mai prejos decât orice om şi nevrednic să stea în rândul fraţilor, se compara pe sine cu un câine, care pleacă atunci când este alungat, dar vine fără grijă atunci când este chemat înapoi.
În Patericul egiptean se aminteşte despre faptul că monahii mai bătrâni stăteau la o masă diferită de cea a fraţilor. Astfel se spune despre avva Petru Pionitul, de la Chilii (în Egipt), care a plecat împreună cu un alt monah, avva Epimah la mănăstirea din Rait. La masă, fiind chemaţi la masa „bătrânilor”, numai avva Petru primeşte să se ducă. Şi s-a minunat avva Epimah că îndrăznise să facă aceasta, bănuindu-l (sugerează textul) de mândrie. Însă avva Petru se dovedeşte a avea mai mult discernământ decât avva Epimah, arătându-i că tocmai a sta la masa fraţilor i-ar fi fost prilej de mândrie, pentru că, mai bătrân fiind, ar fi fost pus să dea binecuvântarea mesei, în timp ce masa bătrânilor i-a fost prilej de smerenie, întrucât acolo se socotea pe sine mai prejos decât toţi ceilalţi bătrâni.