Interviu Solomon Marcus, academician: „Până la 20 de ani, am purtat numai hainele fraţilor mei“

Matematicianul Solomon Marcus face o radiografie a celor 90 de ani împliniţi, în care vorbeşte despre adolescenţa marcată mai degrabă de neajunsuri şi de război, despre descoperirea pasiunii sale, matematica, „încercarea mea reuşită de a ieşi în lume“, dar şi despre multe alte lucruri care ţin, pur şi simplu, de filosofia vieţii.

„Matematica s-o fi scriind cu cifre/ dar poezia nu se scrie cu cuvinte./ Cucurigu!“, astfel se încheie poezia „Matematica poetică“ dedicată de Nichita Stănescu lui Solomon Marcus. Acestea sunt reperele care îl definesc cel mai bine pe Solomon Marcus. Un matematician îndrăgostit iremediabil de poezie, de teatru şi de umor. Toate sunt spectacol, nimic nu e deşertăciune. Trebuie doar să ştii cum să reţii atenţia. Iar Solomon Marcus ştie. Pendulează de-o viaţă între rigorile lingvisticii, lirismul teoremelor şi structurile repe-titive ale improvizaţiei. Imaginaţi-vă: Solomon Marcus, 90 de ani, recitând poezia „De-a v-aţi ascuns…“, a lui Arghezi, pe care o ştie, ca pe apă, încă din şcoala gimnazială! O tot repetă de atunci, ca la carte, cu intonaţie şi cu pauzele de respiraţie corespunzătoare. Solomon Marcus le-a trăit pe toate. Război, foame, dictaturi de tot felul. Chiar şi aşa, nu şi-a pierdut simţul umorului, această calitate care ne salvează pe toţi. Se întâlneşte cu amicii săi anual, organizat, de ziua lui I.L. Caragiale, tocmai la Mizil. Acolo, ironic sau nu, dezbat starea umorului în România. Încă-i bine! Spectacolul continuă.

„Weekend Adevărul“: Domnule Solomon Marcus, încă din copilărie v-a pasionat matematica?

Solomon Marcus: Nu, nici gând. Abia mult mai târziu, după terminarea liceului. Toată adolescenţa, am fost îndrăgostit de poezie, de teatru şi de filosofie.

Ce autori vă plăceau?

Abia pe la 15 ani ani, pot spune că l-am înţeles pe Mihai Eminescu în profunzimea lui, după ce am citit poezia „Sara pe deal“. Parcă descopeream o altă limbă română. Din acel moment, l-am numit pe Eminescu co-autor al limbii române. M-a pasionat şi „O scrisoare pierdută“ a lui I. L. Caragiale, dar nu o înţelegeam pe deplin, că eram prea tânăr ca să înţeleg viaţa politică. Mă captiva modul în care personajele lui Caragiale deformau limba română. Tot în acea vreme, îl citeam pe Tudor Arghezi. M-a cutremurat, de pildă, poezia… Nu-i mai ştiu numele, dar cunosc versurile: „Dragii mei, o să mă joc odată/ Cu voi, de-a ceva ciudat./ Nu ştiu când o să fie asta, tată,/ Dar, hotărât, o să ne jucăm odată,/ Odată, poate, după scăpătat./ E un joc viclean de bătrâni/ Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine,/ Joc de slugi şi joc de stăpâni,/ Joc de păsări, de flori, de câni,/ Şi fiecare îl joacă bine./ Ne vom iubi, negreşit, mereu/Strânşi bucuroşi la masă,/ Subt coviltirele lui Dumnezeu./ Într-o zi piciorul va rămâne greu,/ Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă./ Jocul începe încet, ca un vânt,/ Eu o să râd şi o să tac,/ O să mă culc la pământ./ O să stau fără cuvânt,/ De pildă, lângă copac. […]“ O cunoaşteţi?

Acum, că ne-aţi recitat-o dumneavoastră.

Se numeşte „De-a v-aţi ascuns…“, mi-am amintit. E o poezie despre moarte.

Şi de teatru cum v-aţi apropiat? Voiaţi chiar să deveniţi actor?

În Bacău, oraşul meu natal, nu exista teatru, dar mai venea, din când în când, în turneu, câte o trupă de la Bucureşti. Într-o zi, am trecut prin dreptul Căminului Cultural. Am văzut că se adunase lumea. Din curiozitate, am intrat şi eu pe furiş în sală, că n-aveam bilet. Era o trupă de amatori care interpreta piesa „Omul care a văzut moartea“, de Victor Eftimiu. Habar n-aveam atunci cine erau actorii sau ce piesă era. Însă momentul acela a fost pentru mine o mare descoperire, care poate părea acum naivă: că un om se poate preface în aşa fel încât să trăiască viaţa altui om. Formidabil, domnule! De-atunci, dorinţa mea supremă a fost să devin actor. Timp de zece ani, nu am scăpat niciun spectacol. Iar înainte de a merge la o piesă de teatru, făceam rost de textul piesei şi îl studiam.

Dar aţi jucat vreodată într-o piesă, măcar în conjuncturi private?

Am jucat teatru, înainte să merg la şcoală, dar chiar despre joacă e vorba. Ne adunam toţi copiii de pe stradă într-o magazie de pe strada copilăriei mele, Strada Iernii, şi jucam teatru. Ne împărţeam între noi rolurile şi fireşte că mai mult ne schimonoseam. Eu mă ocupam atunci şi de „Ziarul Străzii“, eram singurul redactor. Scriam – pentru că învăţasem deja literele – despre teatru, despre toate întâmplările din jocurile copiilor, cine a câştigat la jocul de castane, la alergări sau la fotbal. Dădeam chiar şi premii. Părinţii mei mă certau pentru că vedeau că dispăreau din casă diverse obiecte – nasturi, capace de sticle –, pe care eu le luam ca să le ofer câştigătorilor.

„Tata n-a mai vorbit cu mine doi ani“

Tatăl dumneavoastră şi-ar fi dorit foarte mult să-i urmaţi meseria de croitor. Aţi moştenit ceva din dexteritatea sa? Vă învăţa de mic să coaseţi nasturii la cămaşă?

Tatăl meu ajunsese să fie un croitor foarte apreciat în Bacău. Era un artist! El ştia una şi bună. „Există două meserii care te fac om: inginer şi medic. Restul sunt muritori de foame!“. De aceea, a fost foarte dezamăgit de mine. Pentru că la activităţi care cer manualitate, nu m-am priceput niciodată. Când a aflat că vreau să urmez Facultatea de Matematică, timp de doi ani n-a mai stat de vorbă cu mine. A rupt relaţiile complet. Mi-l dădea mereu ca exemplu pe un profesor de matematică din Bacău, domnul Glodaru, care ajunsese într-un hal de mare sărăcie. „Nu m-ai ascultat, ai să ajungi ca ăsta!“.

Dar erau înstăriţi părinţii dumneavoastră?

Iniţial, tata avusese o oarecare stare financiară, cumpărase o casă pentru familia noastră, dar, în urma crizei din anii ‘30, am sărăcit rapid. Prin ‘42, o duceam foarte greu. Atunci a trebuit să mă gândesc, împreună cu fraţii mei mai mari, cum să contribuim la întreţinerea familiei. Aşa am început, pe la 16-17 ani, să dau meditaţii elevilor mai mici. Ţin minte că îl meditam pe băieţelul unui fabricant de mezeluri care nu mă plătea cu bani, dar îmi aducea câte un pachet de produse ale fabricii, de care eram foarte încântat. Am continuat să ofer meditaţii pe toată perioada studenţiei mele, din toamna anului 1944 până în 1949. Aproape că nu mai rămăsese cartier în Bucureşti unde să nu fi avut meditaţii. Erau ani de sărăcie şi trebuia să mă întreţin. Eram mereu înfometat! Până la vârsta de 20 de ani, eu n-am avut niciodată hainele mele. Le purtam pe cele rămase de la fraţii mei mai mari.

Cum era să pice la Bac, dar a avut cea mai mare medie

Cum v-aţi apropiat până la urmă de matematică? Aţi absolvit totuşi liceul „Ferdinand I“ din Bacău, cu profil uman…

Am dat examenul de Bacalaureat, care a fost foarte dificil. La limba franceză, am primit un subiect atât de greu, încât dacă îl dai azi la licenţă universitară, te reclamă! Suna aşa: să aducem argumente pro şi contra ideii că Charles Baudelaire e un poet parnasian. În manual, nu exista nicio legătură între Baudelaire şi parnasianism (n.r. – curent în poezie, apărut în Franţa spre jumătatea secolului al XIX-lea, care cultivă virtuozitatea imaginii). Trebuia să o inventeze elevul, pe loc, în timpul examenului. Rezultatul a fost, spre mirarea mea, că din cei 156 de candidaţi, pe locul întâi era Marcus Solomon.

De ce v-a uimit? Nu eraţi printre elevii eminenţi din clasă?

Era o reuşită pentru mine, pentru că, dacă vă uitaţi pe dosul diplomei de absolvire, unde sunt trecute notele de la şcoală, o să vedeţi garnitura unui elev mediocru. Nu a fost o decizie să urmez Facultatea de Matematică. A fost o încercare. M-am plimbat pe holurile facultăţilor din Bucureşti să văd anunţurile privind admiterile. La matematică, am văzut lista cu materiile ce urmau a fi studiate. Nu înţelegeam nimic din titluri, dar m-a vrăjit modul în care sunau: „Analiză infinitezimală“, „Aritmetică transfinită“. Formidabil! Şi am zis să încerc. În cel mai rău caz, anul următor, mă mutam la altă facultate. Am avut norocul să constat că acolo unde am încercat, acolo era locul meu.

Cheia succesului, după Marcus

Aşadar, s-au năruit planurile de a deveni actor de teatru.

De fapt, la universitate, mi-am dat seama m-am apropiat de matematică cu ochii literaturii şi teatrului şi, pe urmă, am abordat lingvistica prin prisma matematicii. Toate minunile pe care le-am trăit cu poezia se regăsesc şi în matematică. N-am jucat pe scenă, dar m-a influenţat legătura dintre matematică şi teatru. Am reuşit chiar să înfiinţez şcoala românească de teatrologie matematică.

Dar ce treabă are teatrul cu matematica?

Gândiţi-vă, cuvântul caracteristic matematicii este „teoremă“. Ei bine, etimologia cuvântului provine din limba greacă şi înseamă „spectacol“. Aşadar, la vechii greci, teorema a apărut ca o formă de spectacol. Iar spectacolul are o definiţie alarmant de simplă: tot ceea ce poate reţine şi păstra atenţia publicului. „Spectacolul“ e numitorul comun în orice profesie – că eşti preot, avocat, profesor sau actor. Trebuie să ştii să reţii atenţia. De aceea eşuează şcoala, pentru că mai mulţi oameni de catedră îi plictisesc pe elevi, în loc să le captiveze atenţia la ore, cu resursele pe care le au la îndemână.

Aţi trecut prin mai multe schimbări de regim politic de-a lungul vieţii. Cum v-au afectat vremurile tulburi din fiecare perioadă?

Încă de mic, a trebuit să învăţ să convieţuiesc cu dictaturi de tot felul, cu anii grei ai războiului, cu restricţii în modul de exprimare, cu încălcări ale libertăţii de gândire. Vă daţi seama cum e ca la vârsta de 7 ani să te vezi fugărit de un alt copil, care-ţi strigă din urmă: „Mă, jidane, de ce l-ai omorât pe Iisus Hristos?“. Erau vremuri cu interdicţii care te puneau în situaţii foarte umilitoare, te simţeai ca un non-cetăţean, simţeai că nu eşti o fiinţă umană autentică.

Eraţi la liceu în perioada războiului.

A fost perioada cea mai grea dintre toate. Pentru că agresiunile pe care le suporţi la vârsta adolescenţei te marchează mult mai mult decât cele pe care trăieşti la maturitate. Mi-aduc aminte că atunci când am ajuns în Bucureşti, prin octombrie 1945, drumul de la Bacău la Bucureşti mi s-a părut că a durat de cinci ori mai mult decât în mod obşnuit. Nu-mi era clar dacă sunt trenuri cu vagoane de mărfuri sau de oameni. Oameni care mergeau către necunoscut, asta era senzaţia dată de război.

Aţi avut vreodată proleme cu autorităţile?

Ei, asta e o poveste. Am fost arestat timp de 24 de ore. Era în primăvara lui ’44, prin luna mai. Stăteam împreună cu doi colegi pe o bancă în faţa Primăriei din Bacău. Discutam despre o carte de geometrii neeuclidiene, de care eu eram fascinat, pentru că descoperisem o cu totul altă matematică decât ce învăţam la şcoală. Le povesteam colegilor despre cum nu toţi acceptau geometriile neeuclidiene şi, la un moment dat, a trecut cineva pe lângă noi care m-a auzit ce spuneam. Ne-a turnat imediat la poliţie! După vreo jumătate de oră de pălăvrăgeală, a venit o trupă de poliţişti şi ne-a arestat. Ne-au dus la secţie, ne-au băgat pe fiecare în altă piviniţă. Întâi, ne-au dat la fiecare câte două perechi de palme şi ne-au pus să dăm declaraţii: „Unde sunt ascunşi partizanii?“. Culmea era că, în acele momente, Armata Sovietică ajunsese deja la Iaşi şi exista un zvon că lansează paraşutişti în spatele frontului să facă diversiuni. Or, poliţiştii credeau că discutam despre aceşti partizani. Degeaba le-am explicat noi că vorbeam despre alţi partizani. Ăia, dacă nu ştiau despre ce e vorba, ziceau întruna: „Nu ne duceţi voi cu vorba, spuneţi unde sunt ascunşi!“.

Cum s-a încheiat tărăşenia?

A doua zi, seara, am fost judecaţi de curtea marţială locală. Puteau să ne şi împuşte. Până la urmă, ne-au dat drumul acasă, însă nu ştiam cum de am scăpat. Am aflat ulterior că părinţii colegilor mei le dăduseră nişte bani poliţiştilor. „Trebuia să mă strecor ca să supravieţuiesc“

Cum aţi perceput venirea la putere a comuniştilor?

Vedeţi, aceasta expresie, „venirea comuniştilor“, a apărut mult mai târziu. În acel moment, nimeni nu vorbea de aşa ceva. În anii ’44-’45-‘46 se vorbea despre victoria Aliaţilor contra nazismului şi fascismlui. Toate lozincile erau de felul: „Să desăvârşim lupta antifascistă pentru pace!“. În fine, toată această schimbare, din nou, de regim, am perceput-o ca pe o perioadă în care trebuia să mă strecor ca să supravieţuiesc.

Dosarul nu vă avantaja.

Eu eram socotit persoană cu origini nesănătoase, una dintre surorile mele emigrase… Vă dau un exemplu. În 1953, s-a înfiinţat şi la noi instituţia aspiranturii, adică doctoratul. Chiar în primul an, ne-am înscris cinci persoane la examenul de admitere. În afară de mine, au mai fost Cabiria Andreian, Nicoale Cristescu, Romulus Cristescu şi Ivan Singer. Examenele de matematică le-am dat cu marele nostru matematician Simion Stoilow (n.r. – fondatorul şcolii româneşti de analiză complexă) şi am reuşit toţi cinci. Ceilalţi au primit hârtia de admitere, eu am primit alta, care spunea că nu am dreptul să fiu aspirant al Republicii Populare Române. M-a durut enorm!

Aţi putut totuşi să rămâneţi la catedra de matematică după absolvire.

Am avut câţiva mari profesori cărora le-am câştigat dragostea. M-ar fi dat afară dacă nu erau ei care să mă apere insistent tot timpul. Miron Nicolescu spunea că am avut norocul să fiu adus la catedră într-un moment în care marii profesori încă aveau putere de decizie. Apoi a urmat perioada în care decidea numai partidul.

Deşi persecuţiile vechiului regim nu v-au ocolit, aţi reuşit să ieşiţi în străinătate. Nu v-aţi gândit să emigraţi definitiv?

Niciodată n-am avut acest gând. De pildă, în ’71, după lupte mari, inclusiv din partea savanţilor români, am obţinut aprobarea de a onora o invitaţie pe şase luni la Universitatea din Toronto, Canada. Când s-au împlinit cele şase luni, profesorii de la universitate au cerut autorităţilor române să-mi aprobe o prelungire de încă şase luni. Nu mi-au mai dat-o. Eu le promiteam celor din ţară, negru pe alb, că mă voi întoarce fără îndoială, la exact un an de la plecarea mea în Romînia. Între timp, fusesem dat afară de peste tot. Miron Nicolescu mă propusese pentru premiul Academiei Române, dar am fost tăiat. Eram, în felul acesta, sub presiunea ameninţării. M-am întors cu două săptămâni înainte de acordarea premiului din partea Academiei şi am fost restabilit. Chiar şi în ciuda vicisitudinilor, nu am vrut niciodată să fug din România.

Pe soţia dumneavoastră cum aţi cunoscut-o?

Am cunoscut-o pe soţia mea, Paula Diaconescu, în perioada în care eu eram foarte interesat de studiul lingvisticii. Ea a fost profesoară la Facultatea de Litere, fostă elevă a lui Alexandru Rosetti, unde a predat Istoria Limbii Române Literare. Fusese elevă a lui Alexandru Rosetti şi mi-a stârnit interesul pentru lingvistică. De altfel, m-a ajutat să-mi procur o bună parte din cărţile de care aveam nevoie. Aşa ne-am apropiat. Cu timpul, am ajuns la o comunicare aproape epidermică, aşa încât tot timpul ne spuneam ce gânduri ne treceau prin cap. De multe ori, ne completam cuvintele. Totuşi, ne-am ataşat încet şi foarte greu unul de celălalt. În cazul nostru, a fost mai degrabă o construcţie a relaţiei, nu o explozie, cum adesea se întâmplă.

Există mulţi matematicieni care şi-au dedicat zeci de ani din viaţă pentru a se gândi la soluţia unei probleme. V-a prins şi pe dumneavoastră „microbul“ acesta?

Avem matematicieni care au trăit toată viaţa lor într-o singură problemă. De pildă, Valentin Poénaru, care locuieşte acum la Paris. Toată viaţa, de când era student, până la bătrâneţe, s-a ocupat de Conjectura lui Poincaré. În legăură cu asta, o minte luminată din secolul al XVI-lea, a lansat, cândva, o tipologie zoologică a oamenilor de ştiinţă. El a zis că sunt de trei feluri: furnici, albine şi păianjeni. Furnicile sunt persoanele care toată viaţa scormonesc într-un singur loc, cum este cazul matematicienilor care stau şi se gândesc la o problemă multă vreme. Albinele sunt cei care, la fel ca insectele, zboară din floare în floare, culeg polenul, n-au răbdare să rămână prea mult timp, dar cât stau într-un loc, fac un lucru esenţial: lansează o problemă şi dau de căutat altora. Albină e Henri Poincaré sau, la noi, Dimitrie Pompeiu. Iar păianjeni sunt cei care imaginează o construcţie din suc propriu. Ei construiesc un univers nou, nu preiau de la alţii. De pildă, Georg Cantor, care a gândit „Teoria transfinită“, în secolul XX.

Dumneavoastră ce sunteţi? Albină?

La începutul carierei mele, prin anii ’50, timp de vreo opt ani, am fost furnică în domeniul analizei reale. După aceea, am devenit furnică în lingvistica matematică. Dar, pe baza experienţei trăite, am realizat că nu mai era suficient. Mi-am dat seama că pentru lingvistica matematică aveam nevoie şi de cunoştiinţe în informatică, în biologie sau în psihologie. E clar că trebuie să te desprinzi de sol, să-ţi iei libertatea să zbori liber peste tot, pentru că oriunde dai de lucruri de care ai nevoie. În felul ăsta, am început să „călătoresc“ în lume.

Cum erau cursurile cu profesorul Solomon Marcus? Eraţi exigent?

Aici cred că ar trebui să vă răspundă mai bine studenţii. Am căutat mereu să fiu în dialog cu ei, să ştiu ce îi nemulţumeşte. Altfel, câtă vreme mi se permitea – că nu prea mă lăsau –, la examene, le dădeam voie să folosească orice resuse doreau. S-au supărat de câteva ori cei de la Minister pe mine, pentru că eu făceam exact opusul a ceea ce îi învăţau ceilalţi colegi de-ai mei pe studenţi. Eu voiam doar să le demontez iluzia că ceea ce le era interzis era, de fapt, salvarea.

Aţi fost în preajma multor matematicieni renumiţi. I-aţi avut mentori pe Grigore Moisil, pe Ion Barbu…

… pe Gheorghe Vrânceanu, pe Simion Stoilow. Însă în afară de mentorii cu care am avut contact direct, mi-am descoperit şi mentori în creatori pe care nu i-am cunoscut personal. De pildă, unul dintre ei, pe care am apucat să-l cunosc personal, e Dimitrie Pompeiu. I-am studiat opera, carte după carte, şi astfel m-am descoperit pe mine. Am zis că e bunicul meu spiritual, dar el n-a aflat niciodată. Totuşi, nu este mentorul cel mai drag mie. Vasile Ene, discipolul devenit mentor.

Dar cine este? Şi de ce?

Mentor mi-a fost un student de-al meu, Vasile Ene. A murit, din păcate, la o vârstă foarte fragedă, în 1998, răpus de o boală. Vasile Ene, care a fost discipolul meu, căruia i-am coordonat lucrarea de doctorat, a fost un fiu de analfabeţi. N-avea nicio carte în casă. Când era la şcoală, la ora de matematică, l-a captivat noţiunea de integrală. Asta i-a atras lui atenţia. Şi când a ajuns la Facultatea de Matematică din Bucureşti, tot problema cu integrala îl bântuia. Din cauza asta, avea note mici la multe examene. Unul dintre profesori, văzându-l, i-a zis: „Tu nu l-ai avut profesor pe Marcus, dar du-te la el, că el se ocupă de oameni ca tine“. M-a abordat într-o zi şi mi-a povestit interesul său. Ca să vă daţi seama în ce ignoranţă se afla, venea la biblioteca facultăţii şi, ca să caute cărţi despre integralele care-l pasionau pe el, se suia pe scara cea mai înaltă şi lua absolut toate cărţile de la stânga la dreapta, începând cu raftul cel mai sus. Le verifica pe toate ca să vadă în care e vorba despre acele integrale. În plus, n-avea deloc ştiinţa redactării unui articol. Simţea că avea capul năpădit de idei şi scria articole pe care le trimitea la reviste de matematică. Însă redactarea era imposibilă! Când a venit la mine, i-am spus să mă caute a doua zi. I-am adus o revistă americană, pe care o primeam regulat, „Real analysis exchange“, în care se regăseau exact tipul de probleme care-l pasionau pe el. Din momentul în care i-am pus în braţe această revistă, viaţa lui s-a schimbat complet. Era cu ochii mereu în ea. Şi a ajuns atât de puternic publicând în această revistă că, în momentul în care a murit, revista a publicat un „In memoriam“despre el şi a înfiinţat un fond special „Vasile Ene“ din care să se finanţeze participarea tinerilor români la toate manifestările ştiinţiice internaţionale pe tematica de care se ocupa el. Eu nu mai cunosc un al doilea examplu de asfel de român. Astfel că, de fieare dată când susţin discursuri la Academie, le închei spunând că Vasile Ene este mentorul meu.

Sunteţi foarte activ. Participaţi la conferinţe, chiar şi în străinătate, scrieţi cărţi, la Academie sunteţi greu de găsit. N-aţi obosit, nu vă luaţi o vacanţă?

Din păcate, pe mine, ca pe mulţi romîni, m-a prins libertatea după ’90. Abia atunci am putut profita de acest drept, de a călători. Şi ca să mă bucur tot mai mult de el, m-am pensionat de la Universitatea din Bucureşti ca să pot face faţă invitaţiilor primite din străinătate. Dar niciodată n-au fost ieşiri turistice. De fapt, asta însemna, pentru mine, vacanţa. Toată viaţa eu n-am avut noţiunea de weekend. Pentru mine, zilele de sâmbătă şi duminică au fost cele mai bune zile de lucru. Verbul „a mă distra“ nu a existat în vocabularul meu. Făceam şi alte lucruri, dar nu ca divertisment, ci dintr-o necesitate intelectuală, spirituală.

Până când aţi continuat să lucraţi cu copiii?

Pot să spun că şi acum o fac, pentru că şi acum sunt în legătură, prin e-mail, cu ei. Mulţi mă contactează. Pe unii i-am cunoscut personal la conferinţe, pe unde am fost să le ţin un discurs. Se plâng că trag toţi profesorii de ei. Toţi îi cheamă la olimpiade, împinşi şi de părinţi, desigur. Au toţi pretenţia, părinţi şi profesori, ca elevii să aibă nota maximă, la toate materiile. O elevă mi-a şi scris: Uitaţi, eu sunt o elevă de nota 10 pe linie şi veţi zice că trebuie să fiu fericită, dar vă spun că sunt nenorocită, pentru că îmi dau seama că n-am făcut nimic pentru sufletul meu“. Acesta e potretul-robot al elevului foarte bun de azi. Şi asta pentru că mulţi profesori trăiesc cu mentalitatea că disciplina pe care ei o predau este singura pe care trebuie să o înveţe elevul. Or, elevul se vede în situaţia de fiinţă oprimată, trăisc o stare de depresie, de stres. Pur şi simplu, se îmbolnăveşte. E important să ştie care sunt metodele alternative de învăţare, să vorbească cineva cu ei, nu să primească răspunsul: „Vă rog să nu mă întrerupeţi că-mi pierd şirul ideilor“.

Mai scrieţi probleme? Daţi-ne un exemplu.

De pildă, le-am propus elevilor, problema următoare. Gândiţi-vă la cuvântul „punct“. V-aţi întâlnit cu el şi în aritmetică, şi în geometrie, şi în algebră. V-aţi întâlnit cu el şi când aţi învăţat ortografie, gramatică, şi în literatură, în poezie. La muzică! Sau la fizică – „punctul material“. Până şi în tot felul de vorbe ca „l-am pus la punct“. Ei bine, i-am rugat să se gândească la toate aceste manifestări ale punctului şi să-mi spună ce au în comun, dar şi cum sunt diferite. Prima reacţie a fost: „Dar noi n-am făcut aşa ceva la şcoală…“

Sursa: adevarul.ro