Duminica a XIX-a după Rusalii
31. Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; 32. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. 33. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. 34. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. 35. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. 36. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.
Un călugăr se ruga sub un copac, pe malul unui râu. În timp ce se ruga apele creşteau, iar un scorpion aflat la picioarele copacului încerca să scape de la înec. Călugărul şi-a întins mâna să salveze scorpionul, dorind să îi pună într-un loc mai sigur, dar de fiecare dată când îşi apropia mâna de el, scorpionul îşi arcuia coada încercând să îl împungă cu otrava sa. Un trecător l-a văzut pe călugăr şi l-a întrebat mirat: “Ce faci? Nu ştii că este în natura scorpionului să împungă?” “Ba ştiu”, i-a răspuns călugărul. “Şi în natura mea este să salvez. Trebuie să îmi schimb natura doar pentru că scorpionul refuză să şi-o schimbe pe a lui?”
Evanghelia de astăzi îi îndeamnă pe creştini să rămână fideli naturii lor, care îi cheamă să iubească, chiar şi atunci când oamenii din jurul lor se încăpăţânează să fie fideli naturii lor pline de ură. După ce a vorbit despre persecuţiile şi violenţele ce vor cădea asupra ucenicilor, după cum li s-a întâmplat şi profeţilor din vechime, Iisus le vorbeşte acum despre cum să răspundă în faţa ostilităţii. El începe: “Însă vouă, care mă ascultaţi, vă spun…” (Luca 6, 27). Ceea ce urmează nu este un cod general de comportament, pentru toţi, ci un comportament standard pentru cei care Îl urmează pe Iisus şi care îi urmează învăţăturile. Dacă creştinismul este o religie superioară, modul de a o arăta nu este prin argumente şi dezbateri nesfârşite despre adevărata religie, ci prin comportamentul moral superior al creştinilor.
“Însă vouă, care mă ascultaţi, vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc, binecuvântaţi-i pe cei care vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei care vă defăimează. Celui care te loveşte peste un obraz întoarce-i-l şi pe celălalt, iar pe cel care-ţi ia mantaua nu-l împiedica să-ţi ia şi tunica. Celui care îţi cere, dă-i, şi de la cel care a luat dintr-ale tale nu cere înapoi” (Luca 6, 27-30). Ce vrea să spună Iisus prin “iubiţi-i pe duşmanii voştri”? Vrea să ne spună că trebuie să avem duşmani şi apoi, printr-o misterioasă metodă, trebuie să îi şi iubim? Sau vrea să spună că de fapt nu trebuie să avem niciun duşman? Ţinând cont de ceea ce Iisus spune despre ucenici şi despre persecutorii lor, vedem că aici prin “duşmani” se înţelege cei care îi urăsc pe ucenici, şi nu cei pe care îi urăsc ucenicii. Discipolii nu trebuie să urască pe nimeni. Dacă prin duşmani înţelegem cei pe care îi urâm, atunci creştinii nu ar trebui să aibă duşmani deloc. Dar dacă prin duşmani înţelegem cei care ne urăsc, atunci nu avem ce să facem ca să nu avem duşmani. Nu putem controla modul în care ne privesc alţii, putem doar controla modul în care îi privim noi, modul în care ne comportăm noi cu ei.
Ucenicii au trăit într-o societate care îi ura şi care îi trata cu ostilitate. Ceea ce Iisus le cere în Evanghelia de astăzi este să nu răspundă cu ură la ură sau cu ostilitate la ostilitate. Iisus rămâne cel mai mare învăţător şi exemplu pentru non-violenţă – chiar şi după ce a fost supus unei ruşinoase execuţii publice pe cruce, a găsit puterea să spună: “Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Putem mai uşor să iertăm şi să nu ne comportăm violent cu duşmanii noştri – cu cei care ne urăsc, nu cu cei pe care îi urâm noi – amintindu-ne că, într-o zi, adevărul va birui. Non-violenţa nu se limitează la mişcările sociale; trebuie practicată şi în familie, şi în relaţiile interpersonale unde putem deveni victime ale violenţei verbale şi fizice. În timp ce trebuie să facem tot ce putem pentru a pune capăt situaţiilor abuzive, Evanghelia ne aminteşte astăzi că atitudinea ochi pentru ochi lasă ambele părţi din conflict oarbe. Dacă există în vieţile noastre un scorpion care ne-ar împunge cu plăcere cu acul lui otrăvit de ură, să rămânem şi noi, asemenea călugărului de la început, fideli angajamentului la practicarea iubirii.
Astăzi ne vom concentra asupra unui alt punct, nu mai puţin important, al cuvântării lui Iisus: “Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi”. Sensul nu este a nu-i judeca pe oameni pentru ca nici oamenii să nu ne judece pe noi, ci a nu-l judeca şi a nu-l osândi pe fratele nostru pentru ca nici Dumnezeu să nu ne osândească.
Scriptura are cuvinte mult mai dure împotriva incorigibilei înclinaţii a omului spre a-i judeca pe alţii: “Tu cine eşti ca să-l judeci pe aproapele?” (Iacob 4, 13). “Tu, omule care judeci, oricine ai fi, nu ai scuze, căci tocmai prin faptul că îl judeci pe altul, te condamni pe tine, pentru că tu, care judeci, săvârşeşti aceleaşi lucruri” (Romani 2,1). Să reflectăm tocmai asupra acestor două motive, pentru a nu judeca pe nimeni, aşa cum ne învaţă Sfântul Iacob şi Sfântul Pavel. Cine eşti tu să-l judeci pe fratele tău?
Numai Dumnezeu poate judeca, pentru că El cunoaşte secretele inimii şi toate intenţiile şi scopurile unei acţiuni. Însă noi de unde putem şti ce se petrece în inima unui om când face cutare sau cutare lucru? Ce ştim despre toate condiţionările la care este supus, despre acele cotituri ale intenţiilor sale? A-i judeca pe alţii este într-adevăr pentru noi ceva foarte riscant, nu mai puţin riscant decât a trage cu ochii închişi un foc de armă într-o mare mulţime, fără să ne dăm seama pe cine am lovit: ne expunem la a fi nedrepţi, inumani. Este suficient să observăm cât este de greu să ne înţelegem şi să ne judecăm pe noi înşine, şi câte fantasmagorii nu ne trec prin cap, pentru a ne da seama că este cu neputinţă să ne coborâm în intimitatea unei alte existenţe, în trecutul şi în prezentul ei, în durerea pe care a avut-o de îndurat! “Cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el?”
Motivul adoptat de Sf. Ap. Pavel este acesta: “Tu care judeci faci aceleaşi păcate!” Iată un adevăr de care m-am convins ori de câte ori am judecat pe cineva şi mai apoi am reflectat asupra a ceea ce săvârşisem. Este o trăsătură tipică a psihologiei umane a judeca şi a osândi în alţii în primul rând tot ceea ce nu ne place în propria noastră persoană, lucruri de care nu numai că nu ne debarasăm, dar nici nu ne dăm câtuşi de puţin silinţa să o facem: zgârcitul osândeşte zgârcenia, a altuia nu a lui; omul senzual, oriunde ar merge sau s-ar întoarce, nu vede decât păcate de necurăţie; cel mândru nu vede decât mândria altora. Se proiectează propria intenţie întunecată în alţii, înşelându-ne pe noi înşine că noi n-am fi chiar aşa… Însă aceasta nu este decât minciună şi ipocrizie, o formă de alienare a eului nostru bolnav. “Ipocritule, – îmi spune Iisus, prinzându-mă în flagrant delict – scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea limpede să scoţi (dacă-ţi mai dă mâna) paiul din ochiul fratelui tău”.
Există printre noi bărbaţi şi femei care se aseamănă cu judecătorii în şedinţă permanentă; dis-de-dimineaţă, de cum se trezesc şi până adorm, judecă şi osândesc în stânga şi în dreapta, fără drept de apel. De îndată ce aud un zvon îl tălmăcesc şi-l răstălmăcesc… dacă vine cineva la dânşii în vizită, îl primesc cu toată curtoazia, dar de îndată ce a plecat îi leagă de coadă tot felul de tinichele, cu alte cuvinte, îl fac cu ou şi cu oţet… Dar să nu mă prelungesc asupra acestor nepotriveli cu viaţa noastră de creştini adevăraţi, şi să vedem care este datoria noastră şi ce anume avem de făcut în concret. Mai întâi de toate la nivelul comunităţii creştine: trebuie să fim foarte atenţi a nu ne transforma tocmai noi creştinii în “cenzori”. Ispita există, astăzi mai mult ca oricând; suntem înconjuraţi de oameni perfizi, mincinoşi, de tineri debusolaţi, drogaţi, violenţi. Trebuie să ne amintim mereu că Evanghelia ne permite să osândim păcatul fără menajamente, fără teamă, însă să nu-l osândim şi pe păcătos. Niciun frate care a păcătuit nu trebuie să plece de la tine fără acea siguranţă că a fost iertat.
Mai aproape de noi, în raporturile cotidiene, în cadrul familial sau la locul de muncă, nu trebuie să să osândim, ci mai degrabă să vorbim, să ne exprimăm cu sinceritate şi cu oarecare rezervă un dezacord, o dezaprobare. Iisus osândeşte judecata, nu corijarea. Când îl corijezi pe fratele tău îi faci două servicii: îi demonstrezi că îl stimezi fiindcă îl consideri capabil să primească o corijare, şi în acelaşi timp îi dai posibilitatea de a se apăra. Aşa ceva nu umileşte pe nimeni, ci chiar dă persoanei respective certitudinea că este luată în consideraţie şi este capabilă de a accepta o critică şi o îndreptare frăţească. Soţiilor, nu vorbiţi deloc cu copiii voştri despre ceea ce vă displace la soţul vostru, ci spuneţi-i lui aceasta cu toată dragostea şi seninătatea, şi ajutaţi-vă reciproc; voi, bărbaţilor, procedaţi la fel cu soţiile voastre. Dacă aveţi vreo suspiciune, dacă observaţi vreo intenţie nu tocmai bună, nu o tăinuiţi, nu condamnaţi în absenţă, nu îngăduiţi celui rău să se joace cu resentimentele voastre mărind motivele şi exagerând greşelile, pentru că în felul acesta resentimentele cresc şi sfârşesc prin a face procese sumare în care totul este osândit şi nimic nu mai poate fi salvat din persoana incriminată. Şi toate acestea dintr-un motiv care se descoperă mai apoi că nici nu a existat! Hristos spune: “Iubiţi voi mai întâi”; iar noi adăugăm: “Vorbiţi voi mai întâi; rupeţi tăcerea!”
Aceasta este dragostea, mai cu seamă în raporturile familiale: nu aşteptaţi ca interlocutorul să facă primul pas. Fiecare să se coboare la particular şi la concret, gândindu-se la viaţa sa, şi să-şi propună câte un mic gest de delicateţe pe care să îl facă chiar astăzi, de îndată ce va intra în casă.
Toate acestea sunt posibile numai în Hristos Iisus, dacă El va face din noi prin Duhul Său nişte oameni noi. Euharistia este realitatea acestei făgăduinţe. Vino, Doamne, învaţă-ne să ne iubim reciproc aşa cum Tu ne-ai iubit, şi să nu mai judecăm pe nimeni, aşa cum nici Tu nu ne-ai judecat şi nu ne-ai osândit.
