Duminica a XXI-a după Rusalii

5. Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. 6. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. 7. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. 8. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. 9. Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? 10. El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. 11. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. 12. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. 13. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. 14. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. 15. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.

Un tânăr dădea mărturie despre cotitura înregistrată în viaţa sa atunci când l-a acceptat pe Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor. Cu doi ani înainte, spunea el, nu avea poftă pentru Cuvântul lui Dumnezeu. În zilele de duminică obişnuia să sondeze bisericile din zonă pentru a găsi preotul ce ţine cele mai scurte predici. Pentru el slujba duminicală ideală trebuia să consume cel mai puţin timp posibil. Cu cât mai puţin cu atât mai bine. Dar acum, că se născuse a doua oară, putea sta şi asculta Cuvântul lui Dumnezeu şi ore întregi. Dispoziţia noastră la Cuvântul lui Dumnezeu este un bun indicator al relaţiei noastre cu Domnul. Evanghelia de astăzi este o invitaţie la revizuirea şi înnoirea atitudinii noastre faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.

În parabola semănătorului, din evanghelia de astăzi, Iisus ne spune povestea fericită a unui eşec. Totul începe de la o speranţă, cea a semănătorului, care îşi seamănă sămânţa care să-i dea pâinea de toate zilele; dar în ciuda acestei speranţe, curând totul pare să fie redus la un eşec: păsările îi mănâncă sămânţa; solul stâncos arde rădăcina; spinii sufocă planta; totul merge parcă împotrivă. Dar, în mijlocul acestui eşec, apare Dumnezeu cu puterea şi speranţa Sa şi încep minunile: mai întâi, mica porţiune de pământ bun va aduce roade de 30, 60, 100 de ori mai mult, ceea ce va depăşi cu mult rodul aşteptat de pe pământul rău; şi apoi minunea cea mai mare, Dumnezeu, chiar şi pe cei răi, îi poate transforma în pământuri bune, dacă aceştia vor veni la El.

Lângă Marea Galileei, se afla câmpia Ghenizaretului. Era tocmai timpul semănatului şi se vedeau deja mulţi oameni la semănat. Ţara lui Israel, fiind o ţară cu multă piatră şi spini, semănatul, în puţinul pământ, se făcea greu şi numai manual. Iisus a socotit că este bine ca, în timpul semănatului, să le spună parabola semănătorului, prin care să le vorbească despre un alt semănat, în inimi şi nu pe pământ; cu o altă sămânţă, cea a evangheliei împărăţiei şi nu cu seminţe de cereale.

Pentru că au fost şi sunt oameni care au primit Evanghelia împărăţiei şi oameni care au refuzat-o şi o mai refuză încă, am putea compara parabolele şi învăţătura lui Iisus cu stâlpul de nor şi de foc ce a luminat poporul lui Israel la ieşirea din Egipt; acesta în vreme ce pentru evrei era noaptea lumină şi ziua răcoare, pentru egipteni era întuneric şi arşiţă (Ex 14,19-20). Parabolele şi învăţătura lui Iisus le-am mai putea compara şi cu o floare frumoasă sau cu un fruct gustos, din care albinele scot mierea, iar insectele scot veninul. Reacţia diferită a oamenilor faţă de evanghelie confirmă acest adevăr.

Parabola semănătorului ne arată că, aşa cum avem şi trei feluri de inimi împărţite, în care rodirea este compromisă, tot astfel avem şi trei feluri de inimi bune, care produc rod de 30, 60 şi 100 de ori mai mult. Mai întâi, Iisus ne-a vorbit despre sămânţa evangheliei care poate ajunge în trei feluri de inimi rele: într-o inimă dură ca marginea drumului; într-o inimă cu puţină credinţă ca pământul puţin dintre stânci; sau într-o inimă înăbuşită de vicii ca pământul cu spini; în astfel de inimi, rodnicia cuvântului este compromisă. Cuvântul căzut lângă drum înseamnă cuvântul căzut lângă inimă sau căzut într-o inimă fără drag de Dumnezeu. Inima este împietrită din cauza nepăsării, neascultării, nemulţumirii, necredinţei. Cuvântul căzut în pământ amestecat cu pietre este cuvântul căzut în inima oamenilor superficiali; în inima oamenilor care vor să fie în acelaşi timp şi cu Dumnezeu şi cu lumea; în inima oamenilor care cred până la prigoană (Lc 8, 13; Mt 13, 21); în inima oamenilor care cred că ştiu deja totul şi nu suportă adevărul lui Hristos şi învăţătura sănătoasă (2 Tim 4, 3). Creştini autosuficienţi din toate timpurile. Cuvântul căzut în pământ cu spini înseamnă cuvântul divin căzut într-o inimă plină de vicii, într-o inimă îngrijorată numai de lucrurile acestei lumi: mâncare, băutură, distracţii, onoruri, îmbrăcăminte, posesii; într-o inimă care nu pune mare preţ pe viaţa veşnică. Dar, aşa cum am spus şi mai sus, frumuseţea, noutatea şi bucuria extraordinară şi nemaiîntâlnite până la Iisus sunt acelea că, dacă Iisus este primit prin credinţă şi urmat, nu numai că aduce o mare rodnicie inimii bune, făcând-o să rodească de până la 100 de ori mai mult, dar Iisus poate transforma şi inimile bătătorite de păcat, inimile împărţite între doi stăpâni, inimile sufocate patimi şi de toate cele trecătoare în nişte inimi rodnice care să producă roade bogate pentru viaţa cea veşnică.

Pentru a ne convinge că schimbarea inimilor noastre şubrede în inimi bune nu este o simplă poveste, Iisus a venit lângă mare, locul unde se adunau păgânii şi acei iudei care erau preocupaţi mai mult de cele trecătoare decât de cele veşnice, nu numai cu predica sa, ci însoţit şi de ucenicii Săi, pe care toţi oamenii de acolo îi ştiau ca pe nişte oameni nu tocmai cuminţi, dar care acum erau oameni convertiţi, oameni aşezaţi pe calea cea bună, oameni transformaţi în pământuri rodnice pentru împărăţia cerurilor. Transformarea este posibilă şi chiar uşoară, dar numai cu ajutorul Lui.

Când oamenii neroditori de lângă mare i-au văzut pe indiferentul Petru; pe iubitorul de cai, Filip; pe trândavul Natanael; pe violentul Simon Zelotul; pe hoţul Matei, vameşul, stând acum liniştiţi ca nişte mieluşei lângă Iisus şi preocupaţi de mântuirea lor şi a semenilor lor, au înţeles că şi schimbarea vieţii lor este posibilă; şi, drept urmare, mulţi dintre ei au crezut în Iisus şi L-au urmat. După înălţarea lui Iisus la cer, crainicii evangheliei împărăţiei suntem noi, cei botezaţi, noi, creştinii. Iar cei la care mergem cu evanghelia împărăţiei trebuie să fie atenţi de la Cine vine cuvântul şi nu la cei care îl aduc. Cei din Nazaret au privit mai mult la familia simplă a lui Iisus decât la dumnezeirea Lui (Mt 13, 54-58; Mc 6, 1-6; Lc 4, 16-30) au rămas fără mântuire. Oamenii cărora noi le împărtăşim evanghelia împărăţiei trebuie să fie asemenea gospodarului care priveşte la sămânţă bună şi nu la sacul cârpit prin care îi vine sămânţa; trebuie să fie asemenea nuntaşilor care ascultă muzica frumoasă şi nu privesc la instrumentul vechi sau nou şi nici la omul frumos sau urât, tânăr sau bătrân, care o cântă. Nu pot uita o bătrânică vorbind despre Iisus într-o gară şi care mi-a spus: „Nu te uita la mine care sunt bătrână şi bolnavă, ci fii atent la ceea ce îţi spune Hristos prin mine!” Dar, pentru o astfel de atitudine, avem nevoie de un pic de minte smerită. Biblia ne spune că toţi oamenii au venit pe lume sub puterea păcatului şi că nu este nici măcar un om care să facă binele (cf. Ps 14, 3; Ps 51, 1; Rom 3, 10). Pentru a ne transforma, Iisus aşteaptă ca fiecare să conştientizăm aceasta şi să venim la El, ca să ne ridice păcatul (cf. In 1, 29).

Nimeni nu trebuie să uite niciodată că simţul păcatului şi nevoia de mântuire sunt proporţionale cu apropierea noastră de Dumnezeu. Cu cât ne vom apropia mai mult de Dumnezeu, cu atât vom fi mai conştienţi de starea noastră de păcătoşi şi de pierduţi ce au nevoie urgentă de salvare. Iar cu cât vom sta mai departe de Iisus, cu atât ne va lipsi conştiinţa păcatului şi nevoia de mântuire. De aceea, când vom auzi vreodată pe cineva afirmând că el nu prea este păcătos, să fim convinşi că acel om trăieşte departe de Dumnezeu şi de evanghelie.

Sfântul Pavel spune într-un loc: „5. Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului. 6. Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace; 7. Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate. 8. Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu. 9. Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. 10. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate, 11. Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi. 12. Drept aceea, fraţilor, nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. 13. Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii. 14. Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” (Rom 8).

Să ne gândim numai la apostolii pe care Iisus i-a luat astăzi cu El, pentru ca să ne înveţe şi prin exemplul lor, şi apoi la mulţi alţii, câte au pătimit plini de speranţa mântuirii, din cauza trăirii şi vestirii evangheliei împărăţiei, trăire şi vestire fără de care nimeni nu poate să se mântuiască. Astfel: Petru moare la Roma, răstignit cu capul în jos; Andrei moare la Patras în Grecia, răstignit pe o cruce în formă de „X”; Iacob Zevedeu moare de sabie, la Ierusalim; Ioan Zevedeu moare la Efes, după ce a fost exilat în Insula Patmos şi trecut prin cazanul de ulei încins; Filip a murit răstignit la Ierapolis; Bartolomeu a fost jupuit de viu şi apoi i s-a tăiat capul, în Armenia; Matei a murit de sabie, în părţile de miazăzi ale Mării Caspice; Toma a murit străpuns de lance, în Indii; Iacob cel tânăr a fost lovit cu măciuca şi apoi aruncat de pe templu; Simon Zelotul a fost tăiat în două cu fierăstrăul, în Persia; Iuda Tadeul a murit la Edessa, străpuns de săgeţi; Matia a fost ucis cu pietre de către iudei şi tăiat cu sabia, la Ierusalim; Pavel a murit de sabie, la Roma. Toţi apostolii şi toţi creştinii mântuiţi din toate timpurile ne spun astăzi în cor cu sfântul Pavel: „Drept aceea, fraţilor, nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. 13. Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii. 14. Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” ( Rom 8, 12-14).

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem noi astăzi este: “Ce fel de pământ sunt eu pentru Cuvântul lui Dumnezeu? Sunt ca pământul bătătorit, unde sămânţa nu poate nici măcar intra, sau ca cel pietros unde sămânţa nu prinde rădăcini, sau ca cel cu spini unde Cuvântul lui Dumnezeu este în cele din urmă înăbuşit, sau pământ bun, care aduce multă roadă? Comparaţia dispoziţiilor noastre diferite cu tipurile diferite de pământ are o limitare crucială. Pământul nu poate să ajute la ceea ce este. Noi putem. Astfel că întrebarea care urmează este: “Cum pot eu îmbunătăţi dispoziţia inimii mele pentru ca Cuvântul lui Dumnezeu să poată să aducă rod în viaţa mea?” Pentru a răspunde la această întrebare să ne întoarcem la povestea tânărului de la început. Înainte de convertire, tânărul de care am făcut pomenire nu gusta Cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi tineri din ziua de astăzi – şi nu numai tineri – sunt într-o situaţie similară.

Responsabilitatea pentru această atitudine poate fi împărţită între cei care îl comunică şi cei care îl primesc. Cum este comunicat Cuvântul este important, dar parabola de astăzi se concentrează mai mult pe cum este primit. În parabolă diferenţa crucială dintre cei care aud cuvântul cu spor şi ceilalţi stă în înţelegerea a ceea ce ascultă: “De la oricine aude cuvântul împărăţiei şi nu-l înţelege, vine cel viclean şi răpeşte ce s-a semănat în inima lui; aceasta este sămânţa semănată lângă drum.. […] Iar sămânţa semănată în pământ bun este cel care aude cuvântul şi-l înţelege, deci care aduce rod şi face: unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (Matei 13, 19.23). Ce face oare ca o persoană să înţeleagă Evanghelia iar alta nu? Iisus a încercat să abordeze această problemă în special în Evanghelia lui Ioan. La Ioan 8, 43 citim: “De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu.”.

Noi presupunem adesea că oamenii vor accepta Vestea cea Bună doar dacă o pot înţelege, dar reversul este de asemenea adevărat, şi anume că oamenii nu pot să înţeleagă cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu dacă nu îl acceptă mai întâi pe Dumnezeu în vieţile lor. Aceasta o vedem în povestea tânărului, care începe să guste şi să înţeleagă Cuvântul lui Dumnezeu doar după ce s-a predat lui Dumnezeu şi a intrat într-o relaţie personală cu El. Hotărârea fermă de a face voia lui Dumnezeu în vieţile noastre este cea mai bună dispoziţie pentru a asculta şi înţelege Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece “De vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi.” (Ioan 7, 17).