Duminica a a XX-a după Rusalii
11. Şi după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. 12. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. 13. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! 14. Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. 15. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. 16. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.
Îmi amintesc că, odată, la ştiri, am văzut relatată una dintre cele mai stupide morţi de care am auzit vreodată. Un bărbat circula noaptea pe autostrada Bucureşti-Piteşti. La un moment dat a oprit pe dreapta. Reporterul nu a precizat motivul, dar noi, obişnuiţi cu spaţiul nostru departe de a fi civilizat, intuim că omul avea nişte nevoi pe care trebuia să şi le rezolve şi cum nu avea la îndemână o soluţie decentă, a fost nevoit să improvizeze. Din spate a venit un camion care a lovit maşina sa parcată pe dreapta, aceasta a căzut peste el, care stătea pe marginea şanţului, şi omul a murit. Că te porneşti la drum şi s-ar putea să faci o greşeală în trafic sau că ar fi posibil să intre unul în tine, te mai gândeşti. Dar că stai şi tu liniştit pe marginea unui şanţ şi mori zdrobit de propria maşină parcată regulamentar pe dreapta, la asta chiar că nu m-am gândit niciodată atunci când am pornit motorul vreunei maşini. Morala e exprimată în binecunoscuta noastră vorbă: azi eşti, mâine nu mai eşti.
Am început în stilul acesta pentru că la această predică vreau să vorbesc despre moarte, mai ales că nu suntem marcaţi neapărat de o întâlnire prea directă cu moartea, ca în cazul unei înmormântări (când, ca preot, nu poti spune chiar orice, dar trebuie mai mult să încurajezi familia îndoliată), şi s-o privim cu ceva mai multă luciditate. Şi o să încerc să vă împărtăşesc în câteva gânduri, într-o notă personală, cum privesc eu moartea.
“Tânăr vreau mereu să fiu/Să trăiesc aşa cum ştiu/Ca la 20 de ani/Fără griji şi fără bani” spune un binecunoscut cântec şi, gândindu-mă la mine, nu pot spune că nu are dreptate. Dar minimul de înţelepciune acumulată până acum îmi spune că lucrul acesta, din păcate, nu e posibil. De aceea, pentru mine, moartea, înainte de toate, e un mare dar făcut de Dumnezeu oamenilor (nu în sensul că a creat-o, dar că a permis-o). Repet, nu o spun privind acum la mine. E clar că nu ţin neapărat ca Dumnezeu să-mi facă tocmai acum acest dar. Însă o fac privind, de exemplu, la un bătrân. Şi mă gândesc că abia acesta ar fi un blestem din partea lui Dumnezeu să fiu condamnat ca o veşnicie întreagă să trăiesc neputincios, suferind, la mila altora, cu un trup care începe să te doară, cu o minte care începe să nu mai facă faţă şi cu o memorie din ce în ce mai slabă. Sau o fac atunci când privesc la un om paralizat, la un tânăr orb, la un copil imortalizat într-un scaun cu rotile, pentru că atunci înţeleg perfect cât de înţelept a fost Dumnezeu permiţând această realitate în viaţa noastră. Nu pentru că ea ne-ar scăpa de viaţă. Dar pentru că, dacă n-ar fi fost ea, am fi fost condamnaţi să trăim veşnic în condiţia aceasta limitată.
În al doilea rând, dacă pentru unii moartea reprezintă un punct, pentru mine moartea reprezintă o virgulă. Adică, în cadrul aceleiaşi fraze, uneşte două propoziţii între ele. Uneşte, nu desparte. Adică e o trecere firească de la ceva la altceva. De la propoziţia secundară la propoziţia principală. O să vă dau câteva exemple când moartea e considerată un punct şi nu o virgulă. Când cineva, de exemplu, ţipă cu disperare la înmormântare. “La cine mai veniiim?!? Cine ne mai spaaală?!? Cine-o să ne mai iubeascăăă?!?” Eu înţeleg că despărţirea e dureroasă şi că îţi vine să plângi pentru că nu ţi-e uşor. Dar haideţi să judecăm puţin la rece (de aceea spun că nu pot afirma aşa ceva la o înmormântare): nu ştiai că o să moară? Ştiai dinainte că o să moară, că doar toţi murim. E unul din cele mai fireşti lucruri din lumea asta. Spunea cineva că atunci când se naşte un om, nu poţi spune cu siguranţă nici dacă va fi deştept, nici dacă se va realiza în viaţă, dacă se va căsători, dacă va fi în stare să termine şcoala, un lucru e însă sigur: că va muri. E ceva normal. Şi dacă e ceva normal, de ce disperi aşa? Moartea nu e un punct. Moartea e o virgulă.
Sau o altă situaţie. Eşti femeie, ai 35 de ani, te uiţi în oglindă şi descoperi cu consternare că ţi-au apărut două riduri. Ce catastrofă! Îmbătrâneşti! Ai trecut în jumătatea cealaltă. Acuşi se termină. Sau eşti bărbat şi intri în criză: începe să apară chelia, să se profileze burtica, te doare spatele. Începi să te îngrijorezi. Deja îţi imaginezi cum îţi stă cu baston şi cum îţi pui seara placa în pahar. Ce dezastru! Păi de ce să fie un dezastru? E cât se poate de normal! E normal să apară riduri, să răsară burtica, să te ramoleşti. Ştiţi gluma aceea – dacă ai 40 de ani şi atunci când te dai jos dimineaţa din pat nu simţi că te doare spatele, înseamnă că ori eşti mort, ori ai paralizat. Pentru că e firesc să se întâmple aşa. Nu trebuie să ne agităm prea mult pentru asta. Moartea nu este un punct, moartea este o virgulă. E normal să mă îndrept spre ea, să mă (pe)trec, să îmbătrânesc, să mor puţin în fiecare zi.
Sau o altă situaţie, prezentă de această dată la tineri. Moartea e un punct. Într-o zi totul se va sfârşi. Hai să mai profităm acum, cât mai putem. Filozofia carpe diem – trăieşte clipa. Stoarce tot ce poţi acum! Stau şi mă amuz enorm văzând, de exemplu, unele fete care se agită atâta că nu vor bluza aia, că o vor pe cealaltă, şi că trebuie să-şi ia neapărat nişte blugi noi, c-au apărut acuma unii care sunt nu până-n talie, ci aproape fără talie, mai au puţin şi încep de la genunchi în jos, şi pe lângă pretenţiile acestea, mama nu reuşeşte să înţeleagă că tu nu-i vrei pe cei de la standuri, dar vrei de la Levis. Şi aşa îmi vine să-i spun: “Măi domnişoară, tu ai impresia că peste 30 de ani te va mai întreba cineva cum te-ai îmbrăcat acum? Sau că atunci când vei sta la marginea patului într-un capot şi sprijită-n băţ, va mai conta că în tinereţe te-ai dat cu Chanel sau că te-ai îmbrăcat de la Levis? Aruncă ceva decent şi lejer pe tine şi nu te mai agita atâta pentru nişte lucruri care trec într-o vară!” Sau ascultam odată la radio o emisiune cu tema: “Pe ce daţi cei mai mulţi bani?” Şi sunau diferiţi bărbaţi pe la 30-35 de ani. Aproape toţi spuneau că cei mai mulţi bani se duc pe maşină – dai pe rate, dai pe asigurare, dai pe benzină, s-a dus salariul. Oameni în toată firea! Dai aproape tot rodul muncii tale pe un obiect pe care ori îl schimbi în 3-4 ani, ori dai cu el de gard, ori se strică într-o zi. Moartea văzută ca un punct. Într-o zi totul se va termina. Profită acum! Bucură-te acum! Cumpără acum! Pentru mine moartea este o virgulă. E ceva firesc, vine sigur. Lucrurile trec, sunt destinate să moară. Şi atunci nu investesc prea mult în lucruri care trec repede. Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune.
În al treilea rând, cuvântul acesta “moarte” desemnează două realităţi diferite, care mă determină s-o privesc în două moduri diferite. “Moarte” înseamnă mai întâi moartea fizică, moartea somatică, despărţirea sufletului de trup. Iar despărţirea aceasta e dureroasă, pentru că între suflet şi trup este o legătură foarte strânsă. De aceea, eu nu prea îi cred pe aceia care spun că nu se tem deloc de moarte. Şi Hristos s-a temut de această moarte şi s-a rugat “Doamne, dacă e cu putinţă, îndepărtează de la mine paharul aceasta”. Gândiţi-vă, de exemplu, că vă aflaţi într-o maşină, aveţi viteză mare şi sunteţi într-o situaţie limită, aproape de accident. Tuturor ne sare inima din piept. Asta pentru că “vedem moartea cu ochii” şi ne e frică de ea. Această dimensiune a morţii trebuie privită cu vitejie şi curaj. Stând în picioare, aşa cum în picioare a stat Maica Domnului la picioarele crucii. Cu durere şi lacrimi, dar cu tărie şi mult curaj.
“Moarte” însă mai înseamnă ceva. Înseamnă momentul în care sufletul, despărţindu-se de trup, se prezintă în faţa lui Hristos pentru judecata particulară. Iar acesta e cu adevărat un sentiment care mă tulbură. Gândesc de multe ori în viaţă: “Ei lasă, că doar dacă faci asta nu moare nimeni! Lasă, nu mai fi aşa scrupulos, gustă şi din asta, gustă şi din aia! Lasă, nu te mai apuca şi de cealaltă, că doar nu-ţi face nimeni statuie!” Sunt conştient însă că va veni un moment în care va trebui să dau cont de toate acestea. Un moment în care tupeul meu, indiferenţa mea, delăsarea mea, rebeliunea mea, neîmplinirea mea vor trebui plătite (ispăşite). Abia privind astfel viaţa îţi dai seama cât de ridicol eşti uneori. În faţa unui astfel de moment îţi dai seama cât de ridicolă a fost zbaterea ta pentru nişte blugi, pentru o rochie, pentru o maşină, pentru un lucru care a trecut în câteva luni. Momentul acesta naşte în mine o altă atitudine, contrară primeia. Nu mai e vitejie, nu mai e tupeu, nu mai e calm ori impasibilitate. Dar e teamă, smerenie, plecăciune, gravitate, responsabilitate. Pentru că mă pot juca cu multe în viaţă, dar nu cu veşnicia mea.
De aceea, închei gândurile mele de azi cu un însemn citit de curând: trăieşte ca şi cum ar trebui să mori mâine şi munceşte ca şi cum nu ar trebui să mori niciodată. Trăieşte ca şi cum ar trebui să mori mâine. Adică cu teamă, cutremur şi responsabilitate, dar şi cu tărie, curaj, vitejie. Şi munceşte ca şi cum nu ar trebui să mori niciodată. Adică fă-ţi mereu planuri, pune suflet, transpiră, pentru că moartea nu este un punct. Moartea este o virgulă.
