„Unde-i Dumnezeu?”
Un cuplu avea doi fii, unul de 8 ani, celălalt de 10, amândoi foarte-foarte neastâmpăraţi. Băieţeii aceştia mereu făceau câte o dandana, iar părinţii lor ştiau că dacă ceva rău se întâmpla în cartier, copiii lor sigur fuseseră implicaţi.
Mama a auzit că un cleric din oraş era foarte priceput cu copiii şi a mers la el să-l roage să aibă o discuţie şi cu băieţii ei. Clericul a fost de acord, cu condiţia ca întâlnirile să fie individuale, cu fiecare băiat în parte. În dimineaţa următoare, mama şi-a trimis mai întâi băiatul cel mic, rămânând ca cel mare să meargă după-amiaza.
Clericul, un bărbat masiv, cu o voce bubuitoare, l-a invitat pe băiat să ia loc, după care l-a întrebat sever: „Unde este Dumnezeu?” Băiatul nu a dat nici un răspuns, ci a rămas cu ochii mari şi gura căscată. Atunci clericul a repetat întrebarea: „Unde este Dumnezeu?” Din nou, nici un răspuns. Clericul, cu un ton mai sus şi cu degetul îndreptat ameninţător spre copil, a tunat: „UNDE ESTE DUMNEZEU?” Băiatul a dat un ţipăt şi a zbughit-o afară, fugind de-i scăpărau picioarele.
Ajuns acasă, s-a ascuns în debara. Când fratele cel mare l-a găsit, l-a întrebat ce s-a întâmplat. Cu răsuflarea tăiată, mezinul i-a spus: „De data asta, am dat de belea. Dumnezeu lipseşte şi ei cred că noi suntem vinovaţii!”