23 octombrie – Sf. Iacob, ruda Domnului
Sfântul Iacov a fost fiul lui Iosif tâmplarul, din prima căsătorie a acestuia. A fost binecuvântat de Dumnezeu încă de când se afla în pântecele maicii sale, ajungând să fie atât de drept în viaţa sa, încât evreii l-au numit „Dreptul” sau „Obli sau Ofli”, care în ebraică înseamnă „îngrădire sau întărire poporului” şi „dreptate”. Încă de când era copil, Iacov a dus o viaţă de nevoinţă aspră. Nu bea vin şi nici alte băuturi tari; urmându-l pe Sfântul Ioan, Înaintemergătorul Domnului, nu mânca niciodată nimic din cele ce au suflare de viaţă în sine. Brici nu a trecut niciodată prin părul capului său, după cum rânduia Legea pentru cei afierosiţi lui Dumnezeu (Numeri 6, 5).
După Înălţarea Domnului, Apostolii l-au ales în unanimitate pe Dreptul Iacov cel dintâi episcop al Ierusalimului. Desăvârşit în toate virtuţile făptuirii şi contemplării, singur Iacov intra în Sfânta Sfintelor a Vechiului Testament, nu numai o dată pe an, aşa cum făcea arhiereul iudeilor, ci în fiecare zi, pentru a săvârşi Sfintele Taine. Îmbrăcat cu o haină de in, intra singur în Templu şi stătea ceasuri întregi îngenuncheat, rugându-se pentru popor şi pentru mântuirea lumii, din care pricină pielea genunchilor săi devenise tare ca piatra.
A fost întâistătătorul Sinodului Apostolic şi în legătură cu problema tăierii împrejur a păgânilor care îmbrăţişau credinţa creştină, era de părere să nu fie îngreunaţi prozeliţii cu prevederile Legii celei vechi, ci să li se pretindă numai să nu desfrâneze şi să nu jertfească idolilor (Fapte 15, 20). De asemenea, a compus epistola care-i poartă numele din Vechiul Testament. În această epistolă îi învață pe cei care-l considerau pe Dumnezeu drept pricină a relelor: „Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa” (Iacov 1, 13-14). Tot aici adaugă multe alte sfaturi, despre cum să petreacă cineva o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu şi să dobândească înţelepciunea, învăţându-ne cum să descoperim în toate darul lui Dumnezeu: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iacov 1, 17). Sfântul Apostol Iacov a compus, de asemenea, şi Sfânta Liturghie care-i poartă numele şi constituie sursa celorlalte două liturghii ale Bisericii Ortodoxe.
În anul 62 d.H., Iudeea se găsea în dezordine şi anarhie. După moartea conducătorului Festus, evreii, care eşuaseră în tentativa lor de a-l ucide pe Pavel (Fapte 25, 25-26), s-au întors împotriva lui Iacov, a cărui faimă de drept făcuse poporul să creadă cele propovăduite de el. Mulţi oameni, popor simplu dar şi oameni de neam, îmbrăţişaseră credinţa creştină iar cărturarii şi fariseii se temeau că în scurtă vreme toţi vor recunoaşte în Persoana lui Iisus pe Mesia. S-au înfăţişat, atunci, episcopului Ierusalimului, şi plini de ipocrizie, i-au lăudat virtutea şi dreptatea, spunându-i: „Te rugăm pe tine, cel drept şi nepărtinitor, să povăţuieşti poporul, care se va aduna în scurtă vreme pentru sărbătoarea Paştilor, să nu cadă în înşelare şi să creadă în Iisus Hristos. Te rugăm să vii în amvonul templului, ca să te vadă şi să te audă tot poporul, chiar şi cei dintre popoare, care se vor aduna pentru sărbătoare”.
Când Iacov a urcat în amvonul templului, cărturarii şi fariseii i-au strigat din mulţime: „Spune-ne, dreptule, în ce să credem, căci poporul e în înşelare şi-l urmează pe Iisus cel răstignit. Arată-ne cine este acest Iisus”. Iacov a răspuns, atunci, cu voce mare: „Fiindcă mă întrebaţi despre Fiul Omului, Acela şade acum în ceruri, la dreapta Puterii Tatălui ceresc şi va veni iarăşi pe nori ca să judece întru dreptatea Sa întreaga lume”.
Mulţi au fost aceia care au crezut în mărturia lui Iacov şi au strigat: „Osana, Fiul lui David!”. Cărturarii şi fariseii, însă, scrâşneau din dinţi strigând: „Chiar şi Dreptul a căzut în înşelare!”. Au alergat în amvon şi l-au azvârlit jos pe Drept, ca să se plinească cuvântul Proorocului Isaia: „Să scăpăm de drept, că de nici un folos nu ne este” (Isaia 3, 10). În ciuda înălţimii de la care căzuse, Iacov nu a murit, iar iudeii au început să-l bată cu pietre. Sfântul s-a ridicat de jos şi îngenuncheat a strigat către Domnul, după pilda lui Hristos şi a Sfântului Ştefan (Luca 23, 34; Fapte 7, 59-60): „Dumnezeul meu şi Părinte ceresc, Ţie mă rog, iartă acestora, căci nu ştiu ce fac!”.
Şi în vreme ce se ruga pentru prigonitorii şi călăii săi, unul dintre iudeii din mulţime, cuprins de furie văzând iubirea neschimbată a Dreptului, a luat un lemn, cu care se băteau rufele ca să se zvânte, şi l-a lovit drept în cap, şi aşa Dreptul Iacov a mărturisit credinţa în Mântuitorul Hristos, luând moarte mucenicească. A fost îngropat chiar în acel loc, lângă templu.
Atât de mare era faima virtuţilor lui Iacov, încât chiar şi evreii sceptici au considerat moartea sa martirică drept cauză a asediului şi distrugerii Ierusalimului din anul 70 d.H.
Sursa: Neos Synaxaristis tīs Orthodoxou Ekklissias, Oktovrios [Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe, Octombrie], Ed. Índiktos, p. 273-275
