Bătrânul Grigorie, ucenic la oameni nevoitori

Părintele Grigorie, Stareţul Mânăstirii Dohiariu din Sfântul Munte Athos, are un chip adânc brăzdat de ridurile nevoinţelor duhovniceşti şi trupeşti. Cartea care apare acum în traducere românească explică acest chip al nevoinţei neîntrerupte. Părintele a ucenicit o viaţă întreagă pe lângă oameni nevoitori, începând cu frageda pruncie şi ajungând până la condiţia de monah şi stareţ atonit. Darul uceniciei neîntrerupte, adică a fi deschis la a învăţa continuu şi încă de la cei mai simpli oameni din jurul tău, este un dar specific oamenilor cu adevărat smeriţi. Chipurile de oameni nevoitori, pe care Părintele Grigorie nu numai că i-a cunoscut, ci i-a păstrat în mintea şi în inima dânsului ca pe icoane vii ale unei virtuţi sau a alteia şi pe care îi zugrăveşte în cartea de faţă, nu sunt întâlnite frecvent în literatura noastră. Atenţia Părintelui Grigorie a fost tot timpul îndreptată spre cele smerite, spre cele simple, spre cele sărăcăcioase, spre cele nevoiaşe, spre atitudini şi gesturi de viaţă, din care nu a încetat a învăţa, descoperind în ele adevărul căii ce duce la Dumnezeu şi-l împlineşte pe om.

A ucenicit o viaţă, cu bună ştiinţă, nu la picioarele vreunui Gamaliel, ci la picioarele unor anonime făpturi ale lui Dumnezeu care au ieşit la liman silindu-şi neîncetat firea. Lecţia ostenelii avea să devină fundamentală şi pentru părintele duhovnicesc şi stareţul Grigorie. Obştea Mânăstirii Dohiariu este croită după chipul său, iar chipul său este croit după chipul celor de la care a învăţat cu răbdare osteneala şi silirea firii. La Mânăstirea Dohiariu toate treburile, şi cele grele şi obositoare, nu sunt făcute de argaţi, ci de obştea monahilor, în fruntea căreia se află întotdeauna Bătrânul Stareţ Grigorie, care adeseori rămânând singur, după retragerea discretă a fraţilor, doborâţi de oboseală, îşi zice: „Iar m-au părăsit şi m-au lăsat singur, ucenicii mei!” În tinereţe l-a auzit pe Bătrânul Amfilohie din Patmos spunând: „Cu monah care nu munceşte n-am avut de-a face şi nu vreau să mă însoţesc”, şi a făcut din asta un crez.

Silirea firii, osteneala, nevoinţa sunt cuvintele cheie care desluşesc înţelesul vieţii omului ce-L descoperă pe Dumnezeu şi râvneşte a nu-L pierde şi a nu se lepăda de El. Cartea Părintelui este un imn închinat nevoinţei şi silirii firii. Memoria lui reţine din copilărie chipul celor ce se nevoiau şi învaţă temeinic lecţia ostenelii. „De mic copil am auzit ce spune Cuviosul Ioan Sinaitul: Monahul este o silire continuă a firii. Şi răposata mea bunică, Zaharo, îmi spunea mereu proverbul: Noaptea şi zorile m-au făcut ostenitoare. Dacă te aştepţi să te descurci numai cu munca din vremea zilei, greşeşti. Această virtute a silirii am admirat-o şi am iubit-o mai înainte de a o cunoaşte. Şi continui să o doresc ca pe ceva care se potriveşte firii mele mai mult decât orice… Atât de mare folos mi-a adus această nevoinţă încât m-am gândit să dedic acest capitol câtorva oameni, pe care i-am cunoscut a fi sau despre care am auzit că se silesc pe ei înşişi, indiferent dacă au fost monahi sau mireni.” Alte imaginii din anii copilăriei îi întăresc convingerea: „Am văzut mame cu mulţi copii întorcându-se de la râu mai înainte de ivitul zorilor, cu coşul de rufe pe umăr şi cu fusta îmbibată de apa rece. Se duceau întotdeauna noaptea ca să câştige timp, să ajungă la prunci mai înainte de a se trezi.”

Fără îndoială, va fi învăţat multe şi din cărţi Bătrânul Grigorie, dar lucrurile fundamentale pentru viaţă le-a deprins din exemplul celor în jurul cărora s-a aflat de-a lungul vieţii. A peregrinat mult şi a fost înzestrat de Dumnezeu cu darul citirii în cartea vieţii.

Gustând din cele mai amare şi chinuitoare aspecte ale vieţii sale şi ale semenilor Părintele Grigorie nu-şi îngăduie să înfrumuseţeze în vreun fel lumea, pe oameni şi lucrurile despre care povesteşte. Este realist, vede cu durere lumea aşa cum este ea. Francheţea, sinceritatea, deschiderea, lipsa oricărei tendinţe de a cosmetiza realitatea sau de a ocoli aspectele mai puţin frumoase ale vieţii fac din cartea aceasta una din cele mai frumoase şi mai cuceritoare prin realismul ei, ilustrat în icoane ale oamenilor în luptă cu neputinţele, cu slăbiciunile, cu ispitele lor şi ale semenilor lor. Dominant în paginile cărţi este chipul luptător şi nevoitor, ostoit de provocările vieţii, deseori biruit de slăbiciuni şi de ispite, căzut, nicidecum chipul biruitor, ajuns la liman, odihnit. O face atât de frecvent încât simte nevoia să se justifice către cititor: „Monahul Nichifor a fost ispitit mult de către satana în pustiul Kuvari. A fost cernit precum grâul şi prăjit precum ceapa în tigaie. Descriind viaţa unui cuvios, dacă nu scriem despre ispitele lui, biografia lui nu este adevărată. Dacă scoţi din viaţa Sfântului Antonie cel Mare ispitele lui din pustie, ce mai rămâne? Pe vremuri, nu spuneam „Să citim viaţa lui Antonie cel Mare” ci „ispitele lui Antonie cel Mare”. Ispitele nu diminuează cu nimic valoarea omului lui Dumnezeu. Viaţa creştinului nu constă numai în vederi dumnezeieşti şi înălţări la cer, ci şi în coborâri până în părţile cele mai de jos ale iadului. Sfinţii nu sunt oamenii care au privilegiul de a fi neispitiţi, ci sunt cei care sunt ispitiţi mai mult decât ceilalţi şi au puterea să lupte şi să sufere pentru Împărăţia lui Dumnezeu orice necaz şi strâmtorare şi chiar să şi moară pentru ea.”

În cel mai autentic duh evanghelic, Bătrânul Grigorie înfăţişează neputinţele şi greşelile celorlalţi şi pe ale sale, cu nădejdea şi credinţa că aceasta este condiţia adevărată a omului. Nu profilul omului de succes este în atenţia Părintelui, ci al omului care greşeşte frecvent, dar se căieşte pentru greşelile lui, oricât de multe şi repetate ar fi. Despre sine însuşi spune: „Hotărârile mele le-am luat mereu după o atentă chibzuire, mult timp şi multe rugăciuni… Cu toate acestea, pentru multe hotărâri mi-a părut rău şi am plâns mai cu amar decât Apostolul Petru. Deşi Dumnezeu îmi vorbea prin semne, o dată şi de două ori, eu totuşi întreprindeam ceea ce hotărâsem, cu consecinţa de a gusta amărăciuni şi supărări.” Este nemilos cu sine, ca stareţ, şi cu cei asemenea sieşi, care au primit ascultări de a îndruma pe alţii: „Sunt lucruri care întristează, însă trebuie să fie spuse şi acestea, pentru a se adeveri micimea noastră, a noastră a egumenilor. De multe ori înşişi cei care conduc în Biserică, în loc să devină aprinzători de candele spre veşnicie, ajung stingători de candele şi nu numai… Dumnezeu ne-a pus făclii în Biserică, după cum spune Sfântul Isidor, însă noi ne-am stins şi ne-am uscat mai înainte de a lumina.”

Francheţea Părintelui este debordantă. Vorbind despre unul dintre primii monahi, monahul Teoctist din Patmos, mult îmbunătăţit, de la care a învăţat multe, nu va ezita să mărturisească faptul că atunci când povestea lucrurile le înflorea: „Monahul Teoctist nu făcuse multă şcoală, însă îi plăcea să studieze. Îi plăcea foarte mult să istorisească. Toate povestirile şi tradiţiile nescrise pe care le ştiu despre Patmos le-am auzit de la acest bătrân. Exagera. Miezul istorisirilor sale era adevărat, însă înfloriturile erau ale lui Teoctist. Erau însă aşa de bine alcătuite, încât este greu să mai deosebeşti faptele în sine de împodobirea lor.”

La fel însă va consemna şi darurile şi nevoinţele monahilor. Iată mărturia Părintelui Macarie, unul din smeriţii învăţători la care a ucenicit, direct sau indirect autorul nostru şi care ajunge prin nemărginită nevoinţă la graniţa stării de rugăciune nerostită, îndumnezeită. Întrebat de autor cum se roagă atunci când îşi împlineşte canonul, el răspunde: ”La început fac metanii până obosesc. După aceea parcurg şiragul mătăniilor de trei ori zicând rugăciunea vameşului (Dumnezeule, milostiv fi mie, păcătosului) de trei ori cu mărturisirea tâlharului (Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta) după aceea câte un şirag cu Rugăciunea lui Iisus, cu rugăciuni către Preasfânta, către Teologul şi către Cuviosul Hristodul şi după aceea mă rog cât mă ţin puterile. Am auzit de la bătrânul Macarie că în afară de rugăciune mai există şi o altă stare, atunci când rugăciunea încetează şi mintea se cufundă în altă trăire. Nu am reuşit niciodată acest lucru, însă nu mă îndoiesc de această stare, pentru că văd în mine, pe măsură ce continui să mă rog, o deschidere către ceva dumnezeiesc, pe care însă nu pot să ţi-o descriu.”

Personajele Părintelui Grigorie sunt culese din lumea aceasta chinuită şi îndurerată. El însuşi este personajul principal, deşi nu se regăseşte în titlul niciunui capitol sau subcapitol al cărţii. Se regăseşte însă peste tot ca veritabil ucenic al oamenilor şi situaţiilor pe care le-a trăit şi le povesteşte. Chipurile şi evenimentele surprinse în carte sunt recapitulate în propria viaţă. Ecoul învăţăturilor desprinse din viaţa celorlalţi se regăseşte continuu în viaţa sa. Un ucenic perpetuu, dispus să înveţe continuu de la cei pe care Dumnezeu îi scoate în calea sa. Un iubitor de oameni, care a ajuns la înţelegerea adevărului că raiul sunt cei de lângă tine: „Când îmi readuc în memorie aceste persoane, de care ne leagă dragostea lui Hristos, uit de mine însumi şi simt bucuria vieţii, ca pe o pregustare adevărată a Raiului.”

Prezentarea respectă cronologia vieţii sale şi locurile în care s-a nevoit, începând de la vârsta de doisprezece ani, la şcoală în Patmos, insula Apocalipsei, apoi pe rând, ca monah, în insula Paros, la Mânăstirea Longovarda, pe care o numeşte „mama mea” pentru că, aşa cum probează cu însăşi viaţa sa, „mamă nu este numai cea care zămisleşte, naşte şi alăptează, dar şi aceea care are grijă de micile făpturi fără apărare în faţa primejdiilor. Imediat ce am început să călătoresc, Mănăstirea Longovarda a fost pentru mine curtea vieţii mele.” Monahii „vechi” din Longovarda, care nu şi-au deschis în nici un fel poarta civilizaţiei moderne, „împodobiţi cu virtuţile prihănirii de sine, ale postirii, ale smeritei cugetări, ale rugăciunii neîncetate şi, mai presus de toate, cu virtutea ascunderii desăvârşite de privirea lumii au fost învăţătorii lui în arenele vieţii monahale, de la candela din biserică până la mâncare, masă, îmbrăcăminte şi fel de a se purta.” Ceea ce l-a marcat în chip deosebit pentru toată viaţa lui, a fost „pocăinţa adâncă a monahilor,… niciunul nu se îmbăia cu apele murdare ale laudelor,… până şi psalmodia şi citirile din biserică se făceau cu simplitate şi nemeşteşugit, ca să nu li se înalţe sprânceana mai sus de locul în care a pus-o Ziditorul;… nu îngăduiau nimic prefăcut în spaţiul în care trăiau ei. Considerau tot ce este meşteşugit o trapă deschisă care ar fi dus la scufundarea corabiei lor în valurile dezlănţuite ale slavei deşarte; … nu îngăduiau nici o aromă; preferau mirosul aspru al nespălării. În biserică nu îngăduiau nici măcar mireasma florilor naturale. Se temeau de „ori s-au îndulcit cu pipăitul sau s-au moleşit cu mirositul”, ca de o cădere mare… Faţa lor arsă de soare, mâinile bătătorite cu venele ieşite la vedere, încălţămintea cu nenumăratele petice, cureaua din fâşii legate între ele te smereau. Îţi căinai propria ticăloşie. Unde să găseşti acolo haine moi, palme delicate şi pieptănătură îngrijită?”

Aici a cunoscut pe marele duhovnic Filoteu Zervakos (1884-1980) şi mulţi alţi părinţi îmbunătăţiţi, ale căror chipuri sunt zugrăvite în carte.

Drumurile l-au purtat apoi în Mănăstirea Myrtia din Etoloakarnania, în Grecia continentală, unde atmosfera nu era deloc prielnică monahismului, chiar oamenii Bisericii fiind potrivnici. Aici avea să cunoască un grup de femei nevoitoare pe care le va prezenta în carte ca pe nişte femei mironosiţe. Apoi, în Mânăstirea Prusos şi, de aici, la Sfântul Munte, destinaţia finală.

De la aceşti simpli învăţători ai săi a învăţat lucruri fundamentale care l-au îndrumat în viaţa sa de monah precum acela că pentru Împărăţia Cerurilor nu se lucrează cu mintea, ci cu inima: Dacă m-aş fi sprijinit pe mintea mea, nu aş fi rămas nici măcar o zi la mănăstire. Lasă-ţi inima liberă, nu o lega de logica stearpă. Inima, dacă este lăsată în adierile Duhului Sfânt, face lucruri măreţe. Monahul nu este un om logic, nefiind prin aceasta şi un om nebun.

Între primii învăţători a fost Evterpi, ţesătoare de pături şi de ştergare, care făcea lumânări şi praf de candelă din viţă de vie arsă şi pisată în piuă, care îngrijea biserica, aprindea candelele din biserică şi bătea clopotul bisericii în fiecare zi la amiază, de douăsprezece ori. „Prin înrâurirea pe care a avut-o asupra sufletului meu de copil, a avut un rol important în deprinderea mea cu rânduielile bisericeşti, va scrie Părintele despre ea. De la această femeie am învăţat multe lucruri folositoare pentru viaţa monahală: să-mi fie dragă cultivarea pământului, să curăţ pământul de pietre mai înainte de a-l însămânţa, să fac praf de cărbune pentru cădelniţă, să aprind candela cu flacără scăzută. Mi-a semnat, cu toată inima, diploma de măturător şi curăţător, cu care mă laud până astăzi. Am învăţat de unde se începe o muncă şi cum se duce la bun sfârşit. Ştia ceea ce ştiu puţini oameni: calea mai scurtă de a săvârşi o muncă. Nu se pierdea, oricât de mare ar fi fost amploarea acesteia. Era sigură că dacă găsim în ce fel trebuie începută, o vom şi duce la bun sfârşit.”

Şirul acestor femei, la care a ucenicit Părintele Grigorie, este lung: Mătuşa Mina, ucenică a marelui duhovnic Filothei Zervakos, Chira Stavrula, Vlaha din satul Panaghia, Hristodula, cea zăvorâtă (şaizeci de ani nu a ieşit din mănăstire, deşi mânăstirea era foarte aproape de casa părintească), Maica Cipriana, cea cu vieţile sfiţilor, Maica Evghenia din Patmos, Maica Lucia, grădinăreasa, care, primind canon să se roage la Sf. Luca, se ruga: Doamne miluieşte pe Sfântul Luca, Apostolul şi Evanghelistul şi primea har după har… Onest cu realitatea, Părintele va nota şi virtuţile femeilor: „În anii copilăriei am constatat că firea femeiască devine uneori mai puternică decât cea bărbătească; dar şi neputinţele lor: Femeile, chiar dacă ajung călugăriţe, nu încetează să fie femei şi să uite binefacerile şi jertfele celuilalt, oricine ar fi acesta.”

coperta INCartea cuprinde multe istorisiri ce pot fi considerate pe bună dreptate file de evanghelie sau Pateric. Frecvent apar oameni căzuţi în păcate grele care ajung, prin mila lui Dumnezeu, la momentul deplinei pocăinţe. Pagini ce consemnează mărturisiri cutremurătoare. Bătrână care a ucis în tinereţe şi este primită şi iertată la bătrâneţe de un duhovnic tânăr, după ce toată viaţa a fost dispreţuită şi marginalizată de toţi semenii. Femei vameş care se pocăiesc şi-şi schimbă radical viaţa, precum Zaheu vameşul. Oameni păcătoşi care prin mila lui Dumnezeu ajung la ceasul căinţei supreme şi al spovedaniei şi primesc izbăvirea de păcate grele.

Părintele Grigorie are reflexul dumnezeiesc al cuprinderii tuturor oamenilor, depăşind limitele de neam sau de gen şi orice alt fel de graniţă. În cartea aceasta prezintă pe toţi fără să facă vreun fel de deosebire. În Hristos nu mai este nici elen nici barbar, nici rob nici slobod, nici parte bărbătească, nici parte femeiască. Această perspectivă funcţionează atât de firesc la Părintele Grigorie. Ultimul, poate nu întâmplător, din şirul de chipuri ale oamenilor nevoitori prezentaţi în carte este Părintele Dionisie de la Colciu, românul. Din relatările sale, reiese că Părintele Grigorie l-a cercetat de multe roi, după ce l-a cunoscut în curtea Mânăstiri Vatoped, după o slujbă. A reţinut multe din gândurile şi sfaturile Părintelui Dionisie pe care le reproduce. Dar a reţinut şi chipul lui lăuntric, nevoitor, râvnitor, ostenitor. Părintele Grigorie l-a îndrăgit mult pe Părintele Dionisie poate tocmai pentru că a aflat la dânsul acelaşi duh, acelaşi chip duhovnicesc care-l cucerise, al nevoitorului, al celui care-şi sileşte continuu şi peste măsură firea. Nu ştiu dacă se păstrează în altă parte testamentul Părintelui Dionisie către ucenicii săi. Îl redă aici Părintele Grigorie. Acest testament spune atât de multe despre statura duhovnicească a Părintelui Dionisie şi despre chipul bineplăcut lui Dumnezeu pe care-l descrie Părintele Grigorie în cartea sa: „Nu am bani să vă las. Îmi prisosesc însă trei mii de canoane în plus faţă de cele rânduite şi, dacă vreunul dintre ucenicii mei nu apucă să sfârşească întregul lui canon zilnic, să-şi ia din acestea ce-i lipeşte. Am trăit în ani grei şi primejdioşi. Trebuia să muncim zi şi noapte pentru a ne câştiga traiul. Mângâierea străinilor în Munte sunt sapa şi săpăliga şi lucrul de mână.”

Pr. Constantin Coman