Duminica a XXIII-a după Rusalii

26. Şi au ajuns cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este în faţa Galileii. 27. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. 28. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui. 29. Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie. 30. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. 31. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. 32. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. 33. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. 34. Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. 35. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. 36. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. 37. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat. 38. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: 39. Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus.

“Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus” (Luca 8, 38-39). Astfel se încheie pasajul evanghelic de astăzi, acolo unde, după cum aţi citit, Domnul îi spune omului vindecat să le vorbească tuturor gerghesenilor despre misterul vindecării sale. Şi aceasta a şi făcut. Evanghelia nu ne spune cum a relatat el ceea ce i s-a întâmplat; ne putem însă imagina ceea ce ar fi putut spune: Voi, gherghesenilor, mă cunoaşteţi din copilăria mea. M-am născut între voi şi am crescut între voi, în ţinutul vostru al Gerghesenilor, pământ al nelegiuirilor. Aţi văzut ce s-a întâmplat. Voi nu aţi trăit după legea pe care Dumnezeu v-a revelat-o, ci după propria voastră nelegiuire. În dorinţa voastră de bogăţii şi bunăstare, v-aţi implicat în comerţ păcătos, comerţ care nu este binecuvântat de Dumnezeu. Aţi crescut porci. Aţi avut turme întregi, deşi, potrivit Legii, sunt animale necurate. Dumnezeu v-a pedepsit şi v-a lăsat pradă puterii diavolului. Şi, prin purtarea de grijă de neînţeles a lui Dumnezeu, toate aceste puteri demonice şi-au făcut sălaş doar în mine – eu am purtat povara voastră. Am fost transformat dintr-o fiinţă umană într-o bestie. Nu puteam trăi în case – trăiam în loc pustiu, într-o peşteră în care erau îngropaţi cei morţi. M-aţi legat în lanţuri, şi le-am rupt. Nu era doar un diavol în mine, ci o întreagă legiune; după cum aţi văzut şi voi, cu adevărat, atunci când Cel care m-a vindecat le-a permis demonilor să intre în turmele voastre de porci, care s-au aruncat în lac şi s-au înecat. Da, acum vă puteţi într-adevăr imagina de ce am provocat atâta rău şi tulburare. În mine se afla o putere îngrozitoare. Diavolii au pus stăpânire pe toate patimile mele umane şi le-au adus într-o stare monstruoasă. De aceea m-am purtat atât de sălbatic cu voi, am vrut să vă chinui, să vă distrug. Iar, acum, acea forţă a ieşit din mine. Vă rog să mă iertaţi! Vă iubesc acum ca un frate – doresc să devin confratele vostru. Şi cât de recunoscător îi sunt Aceluia care m-a eliberat – El este Mântuitorul meu, El este Dumnezeul meu! Vă chem pe voi toţi la El. Tot ceea ce căutaţi: pace, fericire, bucurie – toate acestea le veţi găsi în Ceruri. Toţi cei care plângeţi, mergeţi la El! Va şterge lacrimile voastre. Vă va da ceea ce nici o bogăţie lumească nu vă poate da. Aceasta le-a spus, poate, gherghesenilor fostul îndrăcit. Ne-ar putea spune şi nouă acelaşi lucru. Şi nu ar trebui să fim surprinşi, deoarece exact aceleaşi lucruri se petrec şi astăzi. Toate ziarele noastre ne relatează despre astfel de orori care nu pot fi explicate decât admiţând participarea puterii răului. Şi, pe fundalul acestui coşmar, pare că se aude vocea acestui om vindecat de Hristos: “Am pace şi linişte în sufletul meu. Hristos mi le-a dat acestea. Vi le va da şi vouă. Alergaţi la El. Inima mea este plină de dulce părere de rău”.

„Toţi diavolii din iad au ieşit pe faţa pământului“, ne descrie părintele pustnic Proclu situaţia dramatică a lumii de azi. Nu e nevoie numaidecât să citim ziarele sau să vedem ştirile TV, pentru că simţim oricum, fiecare pe pielea noastră, şi vedem şi în apropierea noastră cum suntem “trecuţi ca prin ciur”, cum suntem tot mai loviţi, tot mai zbuciumaţi, tot mai chinuiţi sufleteşte şi dinăuntrul şi dinafara noastră, supuşi unui tir de ispite şi de atacuri ale duhurilor necurate. Iar la nivelul “macro” toate valorile şi toate rânduielile sunt răsturnate cu susul în jos, anormalul, patologicul şi perversiunea devin normalitate şi modă. Părintele Paisie Aghioritul spunea că “astăzi lumea a ajuns un spital de nebuni“ şi că “Toată lumea se îndreaptă spre a ajunge un singur caz. O încurcătură generală. Nu poţi spune: “Într-o casă s-a stricat puţin fereastra sau altceva, să o repar”. Toată casa este în dezordine“. De ce s-a ajuns aici? Pentru că societatea umana s-a înstrăinat cu totul de la rânduielile simple şi înţelepte puse lumii de către Făcătorul ei şi şi-a creat alte valori şi norme, în mod independent şi răzvrătit. Se consumă sub ochii noştri acelaşi vis luciferic de a-şi construi omul propriul Turn, de a-şi fi propriul dumnezeu şi a-şi întemeia propria “fericire”. Şi, vrând să-şi facă, chipurile, viaţa mai uşoara şi să aducă raiul pe pământ, a reuşit exact contrariul: să-şi complice existenţa definitiv şi să-şi facă din viaţă aproape un iad. Aşa se adeveresc cuvintele cu caracter absolut ale lui Hristos: “Fără Mine nu puteţi face nimic” şi “Cel care nu adună cu Mine risipeşte“. Fără Dumnezeu, lumea se predă pe sine în mâna “stăpânitorului acestui veac“, care îţi vântură pe la nas mirajul fericirii şi îţi dă, în realitate, numai stres, boală, nelinişte, spaimă, tulburare. Noi toţi suntem părtaşi, mai mult sau mai puţin, înfruptându-ne din bunurile lumii, la această apostazie (lepădare de Dumnezeu) generalizată de astăzi şi asupra noastră, inevitabil, lucrează aceleaşi legi duhovniceşti. Dar, toate se întâmplă cu îngăduinţa lui Dumnezeu şi cu scop bun, mântuitor: pentru a ne veni în sine, a ne pocăi şi a ne întoarce la El cu toată fiinţa.

Una din problemele lumii de azi este că nu se mai crede în existenţa duhurilor rele, lărgindu-le, astfel, acestora câmpul de acţiune şi influenţă. Teama de a fi considerati “obscurantişti”, încuiaţi produce chiar şi unora dintre preoţi sau credincioşilor o reţinere în a vorbi deschis despre existenţa şi lucrarea duhurilor rele. Sub influenţa duhului ateu al vremii, chiar şi credincioşii au explicaţii ştiinţifice raţionale şi este considerat “degradant” în secolul XXI, în plină postmodernitate trufaşă şi batjocoritoare a tot ce înseamnă Tradiţie, să mai faci apel sau trimitere la “referinţe medievale” în care “numai babele mai cred”. De aceea, s-a ajuns până acolo încât mulţi se ruşinează de prezenţa exorcismelor, a rugăciunilor de izgonire a demonilor din sfintele noastre slujbe (Taina Botezului, Molitfele Sf. Vasile cel Mare) şi propun, speriaţi, tot felul de măsuri de “înnoire” a Bisericii Ortodoxe, doar-doar o să fim mai bine văzuţi de “luminatul” Occident, care se tot străduieşte, vezi Doamne, să ne scoată pe noi din bezna ignoranţei.

Realitatea este că toţi avem, prin fiecare patimă sălăşluită în noi, un duh necurat care ne stăpâneşte şi căruia i-am dat – prin repetarea unor păcate sau prin învoirea cu gânduri mincinoase – “drepturi” să ne “necăjească”. Părinţii Pustiei nu se fereau să spună pe şleau patimilor pe numele de “draci“, mergând direct la cauză, la esenţă. De aceea, ei vorbeau curent şi firesc despre “dracul curviei“, “dracul întristării“, “dracul maniei” sau despre cel al “iubirii de arginţi“, de pildă. Se poate, deci, spune că toţi suntem într-o anumită măsură “posedaţi”, atât cât ne robesc una sau mai multe patimi. Aceasta nu trebuie să ne panicheze, ci doar să ne facă mai conştienţi de ce se întâmplă cu noi. Până în momentul în care legiunea de demoni poate să preia controlul (aproape) deplin al sufletului se întâmplă un şir de cedări, care pot părea chiar foarte mărunte, iniţial. Putem începe, de pildă, prin indiferenţa faţă de cuvântul lui Dumnezeu, lăsându-l să fie călcat în picioare de cei din preajma noastră. Diavolul, discret ca o pasăre, va fura sămânţa cea buna pusa în noi, uzând de stăpânirile sale asupra noastră, prin patimile care ne înlănţuie. Va însămânţa, în schimb, gânduri si porniri pătimaşe, care, nebăgate în seamă, vor creşte, vor “face pui” şi, treptat-treptat, ne pot acapara inima cu totul, până în situaţia extremă în care, Doamne fereşte, ne vom preda şi ultima voinţă bună, devenind, cum spune Sf. Nicolae Velimirovici, “o momâie” în mâinile diavolului. În textele patristice se insistă asupra importanţei de a ne împotrivi gândurilor rele din prima clipă, când sunt mai uşor de izgonit (înainte de a se ajunge la treptele “de sus” ale păcatului şi patimii) şi de a sădi în loc gândurile bune şi, mai ales, rugăciunea şi chemarea cât mai deasă a numelui Domnului.

Evanghelia vindecării demonizatului ar trebui să fie un prilej de a ne pune în faţa ochilor războiul nevăzut ce se petrece cu noi zilnic. “Fiţi treji, privegheaţi, potrivnicul vostru, diavolul umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită“, ne îndeamnă şi Sf. Ap. Petru într-una din Epistolele sale. Mai cu seamă într-o vreme ca a noastră, când războiul este atât de inteţit şi se dă pe atât de multe fronturi, când avem de luptat atât cu influenţele şi cu tentaţiile din mediul descreştinat în care trăim, dar, în acelaşi timp, şi cu “balastul” de înclinaţii, prejudecaţi şi obiceiuri greşite aduse cu noi din trecut, din “formarea” noastră lumească, avem nevoie mai mult ca oricând de maximă trezvie şi hotărâre de a purta acest război. Ne spun părinţii îmbunătăţiţi de astăzi că, în aceste timpuri, când nu prea mai avem ajutor din afară, ci pretutindeni ne izbim numai de sminteli, care mai de care mai mari (şi asta chiar şi în cadrul Bisericii) se mântuieşte numai acela care este foarte hotărât, care vrea cu adevărat, din tot sufletul, să ducă această “luptă bună“. Se mântuiesc numai aceia care luptă din răsputeri “contra curentului” şi nu se lasă cu niciun chip “duşi de val”, în timp ce “căldiceii”, cei care nu duc o luptă conştientă şi angajată, ci sunt creştini mai mult “din inerţie” repede sunt înghiţiţi de valurile lumii şi, chiar dacă nu-şi dau seama, ajung să moară sufleteşte, furaţi de un duh sau de altul, spre care au fost înclinaţi mai mult.