Despre secularizare şi avansul său în Biserica Ortodoxă Română, înainte şi după Colectiv
Tragedia de la clubul Colectiv a marcat spiritele tuturor. Implicaţiile sale în domeniul social şi politic sunt vizibile, iar evenimentul s-a transformat în Pasărea Phoenix a României democratice. Am lăsat intenţionat timpul să-şi desăvârşească lucrarea, să mai potolească emoţiile şi pasiunea, pentru a aduce în discuţie unul dintre cele mai importante aspecte a tot ceea ce s-a întâmplat: un marker important pentru înţelegerea procesului de secularizare a societăţii din România. Nimic nu va mai fi ca înainte pentru BOR, în ceea ce priveşte locul, rolul şi imaginea sa de ansamblu în societatea românească. Cu alte cuvinte, BOR, înainte şi după momentul Colectiv.
A defini secularizarea, a măsura amploarea şi impactul său, strădania de a indica un curs, o evoluţie a acesteia… de mai bine de un secol, eforturile teoretice ale marilor specialişti în sociologia religiilor s-au concentrat asupra unei noţiuni incerte, legată de diversitatea transformărilor pe care le suferă religia în societăţile moderne. Limba franceză defineşte termenul de secularizare cât se poate de raţional: la origine, termenul provine din vocabularul juridic şi desemnează transferul bunurilor aparţinând Bisericii către un proprietar civil, în detrimentul acesteia. Termenul este asociat deci separării societăţii, în ansamblul său, de valorile Bisericii şi de autoritatea acesteia. Sub acest înţeles, el şi-a făcut intrarea şi în limbajul religios creştin, fie pentru a desemna slăbirea „tutelei“ Bisericii asupra societăţii, fie, de o manieră încă şi mai radicală, pierderea sensului religios într-o societate guvernată din ce în ce mai mult de raţiunea tehnică, ştiinţifică, de maximizarea cu orice preţ a profitului material.
Secularizarea în România: o definiţie dificilă
Limba română, maleabilă cum o ştim, a adoptat de o manieră imperfectă termenul de „secularizare“. În momentul în care el îşi face intrarea ca neologism, societatea românească abia cunoaşte modernitatea propriu-zisă, trecând cu greu de la caftan şi calpac la pantalonul călcat cu dungă. Secularizarea nu îşi găseşte echivalent atunci, de unde ambiguitatea semantică şi care a însoţit-o dintotdeauna. Perioada comunistă a fost una de intensă secularizare instituţională, agresivă, percepută ca atare de cler şi membrii Bisericii. Imediat după Decembrie 1989, odată cu erupţia sa în spaţiul public, Biserica Ortodoxă percepe orice tentativă de analiză critică a faptului religios contemporan ca fiind opera „ateilor“ sau a „duşmanilor neamului românesc“. Însuşi termenul de secularizare este evitat din analizele şi comunicatele bisericeşti, fiind văzut ca o ruşinoasă şi binemeritată „boală“ a Occidentului, ce nu va atinge niciodată blândul şi creştinul popor român, proaspăt întors la „lumina credinţei“. 25 de ani au trecut ca un fum, marcaţi fiind de mai multe crize ale modernităţii religioase, dintre care cele mai cunoscute au fost legate de prezenţa simbolurilor religioase în şcoli sau de modalitatea de predare a religiei. Asistăm şi la apariţia mai multor asociaţii şi persoane care contestă deschis BOR (dar nu şi alte culte şi confesiuni prezente în România, fapt semnificativ), dobândind, cu timpul, deloc paradoxal, un comportament de „sectă civilă“ antireligioasă, de „evanghelişti“ ai laicităţii.
Protestele post-Colectiv marchează o premieră în istoria recentă a României. Biserica Ortodoxă majoritară este contestată deschis în spaţiul public, inclusiv prin agresiuni fizice împotriva unor preoţi, aşa cum s-a întâmplat în unele oraşe din provincie. Ele închid o etapă, legată de modernizarea rapidă adusă de intrarea în Uniunea Europeană, migraţie, avansul civilizaţiei tehnologice şi creşterea gradului de autonomie a individului. Actuala criză este mai mult decât un slogan, contestarea patriarhului României sau a ierarhiei ortodoxe în ansamblul său. Este vorba de o criză a modernităţii religioase şi de un avans semnificativ al secularizării, în varianta sa românească. Cum am ajuns aici? Inventarul tuturor factorilor care au condus la această stare de fapt este unul foarte vast. Ne vom mărgini să menţionăm cei mai importanţi vectori de secularizare, fiecare dintre aceştia meritând însă o analiză mai aprofundată.
Pierderea ruralităţii. Exodul masiv şi criza satului românesc
Fiecare dintre societăţile europene poartă marca unor „rădăcini religioase“ care-i sunt proprii. Pentru România, ortodoxia a fost indisolubil legată de naţiune, sat, ruralitate şi un fel de a crede, impregnat de calendarul şi religiozitatea populară. Fără a mai vorbi de un anumit tip de transmisie a cunoştinţelor religioase, bazat pe oralitate şi repetiţia mecanică a unor gesturi magico-rituale. Inutil să mai repetăm, mult visatul „ţăran român“ nu mai există decât în fotografiile de la Muzeul Țăranului sau în imaginaţia nostalgică a unor ortho-tradiţionalişti români, de genul celor care se expun la lansări de carte în diversele „librării ortodoxe“, cu veste de pâslă neagră, pălăriuţe mocăneşti sexy şi cămăşoaie lungi de cânepă aspră, spălate însă cu detergent puternic şi frumos mirositor, de firmă. Mă opresc aici cu descrierea, am tendinţa de a fi răutăcios şi nu este cazul. Este vorba doar de exponenţii sinceri şi nevinovaţi ai unei Tradiţii rurale agonizante, care mai trăieşte recompusă doar din bucăţi şi fapte disparate.
Să revenim. Avem de-a face, deci, cu două tendinţe contrarii. Pe de o parte, cei care refuză să creadă (şi să se convingă singuri) că societatea rurală românească este în agonie. Pe de altă parte, tendinţa de a trata religia şi satul ca pe o „comoară memorială naţională“, care trebuie apărată cu orice preţ. Numai că această construcţie de tip patrimonial a memoriei şi identităţii religioase ortodoxe (şi greco-catolice, în bună măsură) este una fragilă şi plină de surprize. Chestiunea care se ridică acum, prin interogarea secularizării, este dacă această referinţă nu este şi ea pe cale de dispariţie. Cel mai bun argument în acest sens este folclorizarea extremă a religiosului în scopuri de marketing, turistice şi comerciale. Scoase din universul în care aveau odată un sens bine precizat, toate aceste simboluri religioase devenite bunuri de consum curent constituie o mărturie o slăbirii religiei ca memorie colectivă naţională. Sunt 100% convins de faptul că mulţi dintre „tinerii frumoşi“ care au strigat în Piaţa Universităţii faimosul slogan „Vrem spitale, nu catedrale!“ adoră hrana naturală şi produsele bio-eco „mănăstireşti“, iubesc MŢR-ul şi târgurile de „tradiţii“ organizate acolo sau vizitează mănăstirile din Oltenia sau Moldova (acestea din urmă, dacă s-ar putea, să fie populate de nişte călugări decorativi, pentru atmosferă). Toate marchează o nouă etapă în procesul de secularizare, deja consumată în Occident, identificată de specialişti prin noţiunea de „exculturare“ religioasă. Armătura religioasă a societăţii noastre (gândiţi-vă la cordul dintr-o anvelopă, o comparaţie nu tocmai drăguţă, dar utilă) cedează într-un ritm accelerat. Transmisia memorială clasică nu mai funcţionează, religia a devenit marketing, iar fiecare îşi alege ceea ce crede că i se potriveşte – sau nu. O stare de fapt sintetizată în faimoasa de acum formulă a sociologului britanic Grace Davie: believing without belonging. A crede fără a aparţine, de fapt, unei instituţii religioase.
Mass-media şi transmisia religiei. Religia, obiect de consum curent
Cei mai tineri dintre noi trebuie să ştie că în primii ani după 1990, BOR şi mass-media au cunoscut o opoziţie cvasipermanentă, un război deschis. Pe de o parte, Biserica se dorea purtătoare a unei Tradiţii ce impune reguli de conduită severe, în contradicţie cu libertatea moravurilor ce lua avânt în România sau cu imaginea publică a unor membri ai clerului. Pe de altă parte se află mass-media agresive, reactive, organism funcţionând sub imperativul evenimentului imediat, al simplificării extreme şi spectacolului. Orice fapt divers religios se transformă într-o ştire de senzaţie, ceea ce irită la culme BOR. Răspunsul este unul cât se poate de modern, prin înfiinţarea reţelei radio-TV Trinitas şi a agenţiei Basilica. Justificarea teologică este una clară şi evidentă: Adevărul (cu majusculă) nu se mai poate apăra singur. Numai că, aşa cum a arătat şi experienţa catolică a anilor 1980-1990, orice formă de morală diferită este aprig contestată de corpul social, fiind percepută ca o „cenzură“ a moravurilor. Mass-media uzează autoritatea, iar imaginea televizată uzează la modul absolut. Utilizarea unor mijloace de comunicare modernă pare să se fi întors împotriva Bisericii. Aveţi răbdarea să priviţi cap-coadă un jurnal de ştiri Trinitas TV şi veţi înţelege mai bine afirmaţia de mai sus.
O altă întrebare deschisă şi fără răspuns, pe care vă rog să o acceptaţi ca atare: cum se face că, în ciuda operei filantropice reale (centre medicale, azile pentru bătrâni sau muribunzi, cantine, orfelinate, campanii de recoltare de sânge sau medicamente), BOR este incapabilă de a promova sau măcar a o face cunoscută aşa cum se cuvine?
Cea mai importantă schimbare în relaţia media-Biserică s-a produs odată cu generalizarea presei digitale. Mass-media nu se mai mărginesc în a transmite mesaj religios, ci încep să-l producă, pur şi simplu. Pe linia religiozităţii populare, media spune acum „ce se face şi ce nu se face“ cu ocazia marilor sărbători religioase, cum trebuie să te îmbraci sau să te comporţi religios, jucând rolul babelor de altădată de la uşa bisericii. Un exemplu, doar unul, pescuit în apele fără fund ale Internetului, pe site-ul unei televiziuni comerciale: „TĂIEREA CAPULUI SF. IOAN BOTEZĂTORUL aduce o serie de tradiţii care trebuie respectate. În această zi este bine să nu se mănânce pepeni, deoarece forma lor aminteşte de cea a capului. De asemenea, în această zi nu se foloseşte cuţitul, totul se rupe cu mâna“. Multiplicate la infinit de spontaneitatea comunicării pe Internet, de lipsa sa de reflexivitate critică, astfel de afirmaţii duc la o erodare completă a autorităţii religioase, la o aruncare în derizoriu a sensului marilor sărbători religioase. Un regim de „prezentism religios“ (după expresia lui Fr. Hartog) cu un efect secularizant năucitor, deoarece el împinge un număr mare de indivizi la reacţii banale, instantanee, la uniformizarea experienţelor şi relaţiilor, în afara cadrului de autoritate a Bisericii.
Religiozitatea populară şi efectele sale
A existat dintotdeauna un subtil şi delicat echilibru între religia populară a maselor şi cea oficială, a Bisericii, şi aceasta nu doar în cazul ortodoxiei româneşti. Religia populară este bazată pe emoţie, trăire directă, vie şi plină de inovaţii neaşteptate, adesea cu accente patetice sau pietiste. Religia oficială, reprezentată de ansamblul instituţiei BOR, a ştiut până acum să compună armonios cu religiozitatea populară, mai ales atunci când exista o societate rurală, în armonie cu natura şi ciclurile acesteia etc. Acum asistăm la răsturnare rapidă şi neprevăzută de situaţie. După ce a încurajat şi susţinut fenomenul pelerinajelor în anii 2000 (care au corespuns unei nevoi reale din partea societăţii, pe care am detaliat-o în studiul meu Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană, Polirom, 2014), BOR se vede acum pusă în dificultate de apariţia unor noi tipuri de pelerinaje, permanentizate, legate de cultul popular al Părintelui Arsenie Boca. Nu se poate nega aici pietismul religios şi credinţa sinceră a multor oameni, atât timp cât nu sunt lămurite pe deplin aspecte istorice şi mai ales teologice controversate din viaţa şi producţia (vizuală şi scrisă) lăsată moştenire de Arsenie Boca. Motivul este unul simplu: lipsa cronică de teologi de calibru din cadrul BOR, capabili să emită o opinie avizată în acest caz, dublată de discreditarea teologiei, în ansamblu, de către religia populară. Pelerinul român nu este dornic de lecturi teologice, ci de emoţie şi minuni la purtător. Locul gol al teologiei a fost luat acum de ceea ce marele teolog rus Gh. Florovski denumea „un populism religios iresponsabil“, efectele fiind amplificate de mass-media. De la ironizarea gesturilor pelerinilor la interogaţii dedicate reţetei financiare, totul a dus la construirea unei imagini deformate a practicii şi practicantului religios în modernitate, perceput ca un individ defazat în raport cu timpul, sărac, intolerant şi opac faţă de problemele prezentului. O „Românie a moaştelor“, după cum o denumea distant şi oarecum ironic un cunoscut intelectual public, de care noi, „ceilalţi“, moderni şi raţionali, ar trebui să ne distanţăm, pentru că reprezintă tot ceea ce nu vrem să fim. Religiozitatea populară este pe cale să învingă şi să sufoce întreaga Biserică oficială, contribuind la construcţia unor puternice stereotipuri antireligioase şi mişcări de contestare globală, care se regăsesc acum nu doar în mass-media, ci şi la nivelul simţului comun.
„Simfonia bizantină“ şi efectele sale
Celebra şi subtila simfonie bizantină a raportului dintre Biserică şi stat, în sensul „serviciilor reciproce“ pe care cele două entităţi şi le fac una alteia, a ajuns la limitele sale. Am prezentat, de-a lungul vremii, diverse forme de intruziune a politicului în viaţa religioasă, unele mai puţin vizibile la prima vedere, cum ar fi practica unor administraţii locale de a finanţa, parţial sau integral, costurile deplasării la locurile de pelerinaj, sub forma unor autobuze „pelerino-electorale“. Tot la pelerinaje au fost prezenţi de-a lungul timpului mai toţi oamenii politici ai ţării. Au folosit aceste mari adunări populare ca mijloc electoral, ca pe un instrument eficace de construire şi de identificare cu naţiunea şi moştenirea sa religioasă şi culturală. Ele au contribuit, dincolo de obţinerea de capital şi construcţia de beneficii electorale, la invocarea imaginară a întregului corp social, a energiilor noastre comune, atâtea câte sunt ele. Contestarea violentă a moravurilor şi calităţii clasei politice din România nu avea deci cum să nu atingă, prin ricoşeu, şi BOR, de care aceasta este legată simfonic.
Tot aici s-ar încadra şi ridicarea a numeroase „centre sociale“ (mai ales pe lângă parohiile urbane) care nu-şi îndeplinesc deloc misiunea iniţială, cu ajutorul banilor publici. Construcţia Catedralei Neamului este percepută de contestatarii acesteia ca suprema risipă a banului public, în absenţa capacităţii de înţelegere a simbolului pe care-l reprezintă. Și nu în ultimul rând, atât timp cât lucrările nu sunt finalizate, oamenii stau cu teama unui fiasco arhitectural, având deja experienţa „catedralelor“ care au înflorit în mai toate oraşele din ţară. Veritabile buncăre de beton şi sticlă, de un kitsch copleşitor, inundând spaţiul cu megawaţii urlaţi ai difuzoarelor tip goarnă antiaeriană, ele sunt expresia publică a ceea ce teologul grec Ch. Yannaras numea „o veritabilă pierdere a substanţei teologice primare“. Pentru că, să nu uităm, contestatarii actuali au o altă viziune, adesea estetizantă şi eclectică asupra prezenţei religiei în spaţiul public, în totală opoziţie cu realitatea de pe teren, a ceea ce BOR a construit efectiv în aceşti 25 de ani. Prea puţină renovare şi reconstrucţie patrimonială, prea multe betoane şi prost gust.
Etica ortodoxă şi spiritul capitalist
Protestele care au avut loc după Colectiv au adus în lumina reflectoarelor (la propriu, nu doar la figurat) o nouă categorie socială formată în aceşti ultimi ani. Mi-e greu să o denumesc corect, le voi spune cu prudenţă şi real respect „tinerii de multinaţională“. Este vorba de oameni care muncesc din greu în schimbul unor salarii care le permit supravieţuirea onorabilă. Nu au cunoscut comunismul decât din cărţi, filme sau povestiri. Călătoresc mult, citesc mult, sunt creativi şi inovatori, în sensul cel mai pur al termenului. Au prieteni (nu doar virtuali) pe tot mapamondul. Ritualul religios ortodox, cu scenografia sa complicată şi durata interminabilă, li se pare demodat. Ora de religie, o tentativă de îndoctrinare periculoasă şi inutilă, în contradicţie cu spiritul libertăţii şi al „dezvoltării personale“ în care au crescut. Aşa cum afirmam şi mai înainte, le place dimensiunea „bio-eco“ a tradiţiei, dar fac abstracţie de cei care contribuie la menţinerea ei efectivă. Sunt foarte exigenţi în ceea ce priveşte derapajele politice ale clerului. BOR are o imagine pentru ei, care ar trebui cultivată cu un PR de multinaţională. Sunt extrem de critici faţă de ierarhia ortodoxă cu girofar, care nu manifestă niciun strop de empatie faţă de problemele reale ale societăţii, dar empatici faţă de anumite figuri pitoreşti, folclorizate, ale călugărilor şi clerului.
Ei reprezintă cel mai nou produs al modernităţii româneşti, prin cultura sinelui, exaltarea subiectivităţii individuale, promovarea unui individ care se reclamă a fi conştient de singularitatea aspiraţiilor şi interesului său social. Această tendinţă se dezvoltă odată cu omogenizarea modului de viaţă, cu ştergerea relaţiilor sociale de altădată, y compris a celor moştenite din comunism. Dar cel mai important lucru, pe care ţin să-l subliniez, este acela că au un alt raport cu timpul şi cu spaţiul. Timpul lor este limitat şi înseamnă bani. Ei sunt prima generaţie din această ţară care au „liniarizat“ timpul, l-au transformat în resursă existenţială. Nu mai pot înţelege noţiunea de timp „ciclic“, aşa cum este propus de Biserică – Mircea Eliade a explicat în detaliu toate acestea. Spaţiul este radical schimbat şi el, nu mai sunt înrădăcinaţi nici teritorial, nici comunitar, la fel ca şi colegii lor din Occident. Nu contestă ideea de Dumnezeu şi de divinitate, în general, doar că e vorba de un Personal Jesus, cu gândul la celebrului hit Depeche Mode, cu cheile la purtător. Iar autoritatea istorică, oficială, tradiţională a BOR (sau cum doriţi dumneavoastră, dragi cititori, să-i spuneţi) este contestată deschis în stradă.
Final deschis
Emoţia de la Colectiv se va stinge, tragedia se va uita, vom avea comemorări anuale ale victimelor, un fel de microrevoluţie din 1989. Vor rămâne aceste tendinţe ale ultramodernităţii, dintre care o parte au fost evocate mai sus şi care nu ating doar aspectul instituţional al Bisericii Ortodoxe Române. Sunt semnele unui proces de modernizare de radicală noutate, care erodează matricea unei culturi ortodoxe tradiţionale. Efectele acestei mutaţii au început să se vadă deja şi se vor amplifica, indiferent de felul în care va reacţiona în ansamblu Biserica Ortodoxă Română, şi nu doar vârfurile ierarhiei sale. Abia acum România a intrat în curentul de secularizare specific Europei Occidentale, un fel de variantă 2.0 a secularizării, caracterizată prin ceea ce sociologul francez Daniele Hervieu-Leger denumea „pierderea densitaţii memoriei culturale şi religioase a unei naţiuni“. Nimic nu va mai fi ca înainte. Poate doar micile biserici din lemn, pierdute pe dealurile Olteniei şi Transilvaniei, murind încet sub soarele de vară şi zăpada de iarnă. Iertaţi patetismul de final. Se apropie Crăciunul.
Mirel Bănică
Sursa: activenews.ro
