Duminica a 17-a după Rusalii, Matei 15, 21-28

21. Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. 22. Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. 23. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. 24. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. 25. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. 26. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. 27. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. 28. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.    

Tema Evangheliei de astăzi este mântuirea pe care Domnul o dăruieşte gratis tuturor oamenilor şi popoarelor. Deoarece evreii din timpul lui Iisus considerau Biblia, raportul cu Dumnezeu şi mântuirea, ca fiind proprietatea lor privată şi toate celelalte popoare nu aveau dreptul la mântuire, fiind “câini” (epitet dispreţuitor), evanghelistul Marcu relatează această pericopă despre o femeie cananeeancă, mamă a unei fiice, o păgână şi străină, de origine siriano-feniciană (popor mai bogat decât cel evreu). Noi ştim că primii creştini vor urma exemplul lui Iisus, dar cu greu vor primi în rândurile lor persoane din rândul altor popoare. De fapt, Iisus, prin vindecarea acestei femei demonstrează că toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu şi că mântuirea nu este o problemă de rasă, cultură, limbă, ci toţi oamenii fac parte din poporul ales al lui Dumnezeu prin “credinţă”, ca dar gratuit al lui Dumnezeu. Lumea are nevoie de această ştire pentru ca oamenii să se respecte între ei şi să trăiască în pace!

În Evangheliile Noului Testament se aminteşte de mai multe ori despre tineri care sunt blocaţi, stăpâniţi de diavoli sau morţi, la fel cum se povesteşte despre această mamă care este necăjită pentru soarta fiicei sale. În aceste istorisiri tragice, se observă preocuparea, dar şi îngrijorarea părinţilor pentru soarta copiilor lor: frica de a-i pierde sau teama că se vor pierde. Părinţii din Evanghelie, ca şi părinţii din zilele noastre, ar dori să-i apere de orice rău sau pericol, să le garanteze fericirea. Pe de altă parte notăm şi frica acestor copii de a se duce în lume, de a se maturiza: teama de a-şi urma propria vocaţie, menire în viaţă, de a-şi asuma responsabilitatea, de a-şi întemeia o familie, o viaţă; de a se implica şi de a nu mai conta pe casa părintească caldă, protectivă, apărătoare; frica de a dezamăgi sau de a nu fi aprobaţi de cei din jur; teama de a se regăsi singuri şi de a nu avea pe cineva pe a cărui ajutor să poată conta la greu.

În Evanghelie, Iisus abia discutase cu fariseii despre ceea ce este pur sau impur, curat sau necurat. Fariseii se uitau la formă: lege, reguli, norme etc. Iisus îi corectează: nu lucrurile sau comportamentele sunt pure sau impure, curate sau necurate, ci inima, intenţia cu care acţionez face lucrurile să fie pure sau impure. A veni în biserică nu este un bine sau un rău, depinde de inima cu care vii în biserică, de cum trăieşti, de intenţiile pe care le ai. Apoi le spune: “Dacă un orb îl conduce pe un alt orb, ambii vor cădea în groapă”. Ca şi cum le-ar spune: “Mulţi dintre învăţaţii, preoţii voştri sunt orbi, nu vor să vadă clar şi vă conduc şi pe voi în groapă”. Dar cum ei erau împietriţi şi nu doreau să înţeleagă, Iisus a plecat. El dorea convertirea inimii. Dacă cineva nu vrea să vadă, nu va vedea. Unde merge Iisus? Chiar la păgâni. Atenţie! Exact aici va găsi credinţa. Femeia îl strigă, dar El nu o ia în seamă. Nu ne intrigă acest fapt? Noi repede sărim în ajutor, mai ales când este vorba să rezolvăm problemele celor dragi, dar astfel riscăm să nu-i ajutăm să fie responsabili. Uneori persoanele nu doresc să se vindece, nu doresc să se schimbe, ci doresc doar să nu mai sufere. Dacă noi intervenim repede, facem noi ceea ce acele persoane trebuiau să facă. De exemplu: părinţii care fac temele în locul copiilor lor. Dar ce sens are? Părinţii ştiu să le facă, nu ei trebuie să înveţe să le facă! Este corect să le facă copilul, chiar dacă le greşeşte. În ziua în care voi nu veţi mai fi… cine le va face temele? Temele mari ale vieţii…

Multe persoane nu vor cu adevărat să iasă din situaţiile lor problematice. Multe persoane se prezintă la specialişti pentru a fi ajutate. Li se arată un program şi sunt invitate să se reîntoarcă peste o lună. Marea majoritate nu se mai întorc! Le-ar fi plăcut să-şi rezolve problemele, dar nu doreau cu adevărat acest lucru! Prin urmare, nu este suficientă dorinţa de a schimba unele situaţii, ci este necesar să conştientizăm, să acceptăm tot ceea ce implică această schimbare şi să trecem la fapte. Toţi cei care se droghează, spun că n-o s-o mai facă. Doresc, dar nu este îndeajuns dorinţa. Dacă Iisus ar fi împlinit de îndată dorinţa femeii, ea ar mai fi îngenuncheat? Probabil, nu.

Prin refuzul Său iniţial de a o asculta, Iisus este părtinitor: “pe ei îi vindec, pe voi, nu, deoarece nu sunteţi de ai noştri”. Ce Iisus Mântuitor este acesta? Abia a clarificat ceea ce este pur şi impur. Nu se contrazice? Iisus Hristos corectează prin ce urma să se întâmple prejudecăţile cu privire la religia păgânilor. Şi Iisus se maturizează din punct de vedere uman: şi El rămâne mirat în faţa credinţei unei păgâne. Iată că El este un om elastic, deschis. Dacă a trebuit să-Şi schimbe ideile, le-a schimbat. La polul opus stă cel care rămâne mereu cu ideile şi cu principiile sale, cel căruia nici nu-i trece prin minte că lucrurile ar putea sta altfel de cum crede el, cel care nu înţelege că oamenii şi ideile lor se schimbă. Cine nu se schimbă niciodată, trăieşte superficial, nu vrea să depună efortul necesar pentru a se maturiza. Moartea înseamnă înţepenire (rigiditate), imobilitate, îngropăciune, îmbălsămarea lucrurilor şi a persoanelor. Viaţa este schimbare, devenire, metamorfoză. Nimic nu rămâne la fel tot timpul. Ziua de azi nu este identică cu cea de ieri. Niciun pom nu este egal cu celălalt. Soţul meu, soţia, copiii mei, dacă îi privesc cu atenţie, înţeleg că nu mai sunt cei care erau în urmă cu un an. Totul se schimbă, se transformă. A creşte înseamnă a se analiza pe sine însuşi. Cel care se schimbă rămâne mereu tânăr, niciodată nu se va plictisi. Cine rămâne mereu la fel, este bătrân: el va fi convins că este normal orice i se întâmplă.

Această femeie distrusă de suferinţă merge la Iisus ca să mijlocească pentru fiica sa. Ea îşi iubeşte fiica, dar înţelege că iubirea nu este îndeajuns. Fiica ei este grav bolnavă, iar mama cere, oare, iertarea şi mila pentru ea (Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!)? Este şi aceasta o posibilă interpretare. Sau, de fapt, mama este obosită pentru tot ceea ce fiica ei i-a făcut, deoarece modul de a se comporta al fiicei îi face viaţa un coşmar; sau cere mila, deoarece înţelege că dacă fiica ei este în starea în care este, are şi ea vreo vină? (Părinţii au vreun rol în falimentul vieţii copiilor lor? De cele mai multe ori, da).

Mereu bărbaţii au o imagine despre femeie (şi înseşi femeile se identifică) ca fiind o creatură dulce, maleabilă, afectivă, domestică şi disponibilă. Dar aceasta nu este imaginea femeii din Evanghelie. Ea este hotărâtă, puternică, insistentă, determinată. Merge la Iisus şi strigă după El. El nu o ia în seamă şi merge mai departe. Voi ce aţi fi făcut? V-aţi fi predat? Ea nu se predă, continuă să meargă după El. Ucenicii o judecă. În locul ei nu v-aţi fi simţit umiliţi, insultaţi, supăraţi? Nu v-ar fi fost îndeajuns să vă simţiţi luaţi în derâdere pentru a vă opri din a-L urma pe Iisus şi a-I cere ajutorul? Ea nu se predă. Merge la El, se aruncă la pământ şi-L imploră. El îi mai spune încă o dată, nu. Nu v-ar fi trecut prin minte să plecaţi şi să nu mai doriţi să auziţi vreo dată de El? Nu aţi fi fost dezamăgiţi de acest om care ne învăţa că toţi suntem egali? Însă ea continuă. Această femeie nu se teme de criticile altora, nu-i este frică că va fi luată în derâdere. Ea este o eroină care nu se predă şi de aceea va obţine ceea ce a cerut. Vrea vindecarea copilei sale din tot sufletul şi o va avea. Pentru că este dispusă la orice, chiar şi la a se schimba pe sine însăşi, copila sa se va însănătoşi.

A dori înseamnă a vrea, a încerca cu toate puterile tale, a face, a te mişca, a îndeplini tot ceea ce poţi face şi ceea ce depinde de tine; înţelegem că această femeie nu s-a temut să-şi pună obrazul în joc sau să-şi schimbe ideea despre ea însăşi (de ce eu, chiar dacă sunt o păgână nu aş putea fi ascultată?), înseamnă să găseşti soluţii noi (“şi câinii mănâncă din firmiturile ce cad…”); înţelegem că înseamnă a birui teama de-a fi respinşi de Iisus; înseamnă a te lupta cu destinul până la capăt. Marele general japonez Nobunaga s-a hotărât să atace chiar dacă ar fi avut un soldat contra zece ai armatei duşmane. El era sigur pe el că ar câştiga, dar soldaţii săi aveau multe dubii. În timp ce se deplasau, au poposit lângă un sanctuar. După ce s-a rugat, Nobunaga a ieşit din sanctuar şi a spus: “Voi arunca în sus o monedă. Dacă iese “cap” câştigăm. Destinul va hotărî”. A aruncat banul şi a ieşit “cap”. Soldaţii au fost atât de siguri de victorie, încât au câştigat cu uşurinţă războiul. În ziua următoare unul dintre ei se prezentă la Nobunaga şi-i zise: “Nimeni nu poate să schimbe destinul”. “Corect – răspunse Nobunaga – arătându-i un ban ce avea imaginea “capului” pe ambele părţi”. Puterea rugăciunii? Puterea destinului? Sau puterea credinţei, care este convinsă că ceva trebuie să se întâmple, care doreşte schimbarea în bine cu orice preţ, care cade în genunchi şi-şi joacă toate şansele?

Pentru noi, nu toţi oamenii sunt egali, sunt unii la care ţinem mai mult, de la care ne aşteptăm mai mult şi, de aceea, uneori găsim unele lucruri pe care să le reproşăm acestora, lucruri pe care nu le simţim faţă de toţi ceilalţi, faţă de care suntem indiferenţi. Apare ocazia să ne spunem of-urile, iar persoana de la care am aşteptat mult, pur şi simplu să tacă. În clipa aceea avem două posibilităţi: resentimentul (ranchiuna) creşte, ne supărăm şi insultăm, sau ne calmăm şi înţelegem că am exagerat. Ne întrebăm unde am greşit, apoi, în pace, fără nervi comunicăm părerile noastre. Acesta este tabloul Evangheliei de astăzi. Iisus explică de ce nu o ascultă: nu are nimic cu păgânii, dar obligaţia Sa este de a-i ajuta pe cei care aparţin poporului ales, pe urmă apostolii vor anunţa Evanghelia şi păgânilor. Femeia ar fi putut să se supere, însă nu se scandalizează şi-i dă dreptate lui Iisus. Femeia se opreşte, se analizează, nu se dă bătută, ci din nou se roagă de Iisus: darurile lui Dumnezeu (pâinea) sunt atât de multe că în momentul în care şi păgânilor li s-ar da câteva firmituri, evreii nu ar muri de foame. În această clipă obţine de la Iisus nu numai vindecarea, ci şi cel mai frumos compliment din tot Noul Testament: “Femeie, mare e credinţa ta: fie ţie după cum voieşti.”

Domnul nu-i ascultă pe oameni pentru că sunt buni sau răi… Domnul îi ascultă pe toţi, chiar şi pe păgâni. Validitatea rugăciunii nu depinde de sfinţenia celui ce o face. Domnul priveşte la inima noastră. Pentru Dumnezeu toţi suntem copiii Săi preferaţi. Rugăciunea femeii este cauzată de interesul şi de iubirea ce le are faţă de fiica sa, dar mai cu seamă de încrederea că Iisus poate să-i vindece copila. Femeia cere ajutorul când se simte singură şi neajutorată. Cei care pretind că se descurcă singuri, închid poarta în faţa raportului de solidaritate cu alte persoane. Ataşamentul fals faţă de Domnul are ca şi consecinţă ataşamentul fals pe care îl avem faţă de cei din jurul nostru. Dacă noi nu simţim că avem nevoie de Domnul şi de iertarea Sa, de iubirea Sa, acest lucru ne face să fim incapabili a recunoaşte aceste nevoi ca şi prezente în alte persoane. Evanghelia de astăzi ne demonstrează cum credinţa dărâmă orice ziduri, orice diferenţe de rasă, cultură, religie dintre oameni. Toţi oamenii sunt fraţi în credinţă şi toţi au dreptul la darul vindecării.