Conductorul de tren
Iubește-ți truda, dacă nu vrei să trudești, spune un aforism. Da. Implicarea atentă în ceea ce faci este întotdeauna răsplătită generos. Dar asta nu neapărat de superiorul tău. Satisfacția pe care o simte cel care muncește cu conștiinciozitate reface forțele și energia. Aceasta reprezintă răsplata generoasă de care am vorbit.
Dacă activitatea noastră nu ne aduce satisfacție și cu atât mai mult dacă o detestăm, obosim triplu: duhovnicește, sufletește și trupește. Oboseala cronică se acumulează cu anii și ne istovește în așa stare că nici un fel de odihnă nu ne mai scapă. Starea fizică se îmbunătățește parțial, însă epuizarea psihică rămâne.
Sfântul Nicolae Velimirovici, un episcop sârb care a trăit între 1881 și 1956, a primit odată o scrisoare de la un conductor de tren care se plângea de munca sa plictisitoare și monotonă, de care se săturase. Alte profesii i se păreau interesante și creative. Conductorul se tulbura și se mâhnea de faptul că nu reușea să găsească un loc de muncă mai bun. Sfântul s-a gândit mult înainte de a pune mâna pe condei. Privea în gând drumul șerpuit al șinelor de tren și își închipuia că se află în locul conductorului, în zarvă și zgomot, în sudoare și în funingine.
În cele din urmă a scris următorul răspuns celui nemulțumit: „În spatele meu se află un stătuleț întreg: bătrâni, copii, părinți, diplomați, prinți, funcționari, țărani, muncitori… Fiecare năzuiește în gândul său spre stația de destinație, însă de mine depinde dacă va ajunge sau nu acolo, iar eu depind numai de Dumnezeu. Ei nici nu bănuiesc cât depind de altă persoană, nici nu se gândesc la mine, nu mă cunosc… Când a pornit trenul, nimeni nu a venit să mă privească și să facă cunoștință cu mine. Nimeni nu și-a pus întrebarea: Omul ăsta n-o fi nebun? N-o fi orb sau beat? Pentru că toți i-au încredințat viața lor! El este cel mai important în acest «oraș» care huruie, ai cărui locuitori devenim pentru o vreme… Mă bucură că atâția oameni mi-au încredințat viața lor fără să stea pe gânduri, mie, celui nevăzut, necunoscut, ascuns printre mașinăriile zgomotoase și, cutremurat de bucurie, Îi dau slavă lui Dumnezeu pentru munca mea. Dumnezeu este conducătorul universului. Trenul este viața dăruită de El oamenilor, dar mulți călători nici nu se gândesc la Dumnezeu, nu cercetează tainele ființării Lui, dar se suie cu încredere în trenul lor și merg, merg… Fără îndoială asta Îl bucură mult pe Dumnezeu. Doar El știe locul unde fiecare din călătorii obosiți va trebui să coboare. Ei nu-și închipuie limpede ultima stație a minunatului tren al vieții, dar se suie cu încredere, se așază fiecare la locul său, merg cu încredere în conductorul trenului, în conducătorul vieții lor, în Dumnezeu. Prietene, ce muncă mai bună vrei?”, a încheiat episcopul sârb scrisoarea sa către mașinistul de tren. (Augustin Păunoiu, adaptare după o pildă din volumul „Dacă puterile sunt pe sfârșite”, Konstantin V. Zorin, Sophia, 2015)
