Duminica Fiului Risipitor; Luca 15, 11-32

Parabola fiului risipitor ne vorbește nu numai despre păcat și pocăință, ci și despre iertarea pe care Dumnezeu ne-o dăruiește. Când fiul risipitor și-a venit în sine după ce a îndurat suferința, lipsurile, singurătatea și părăsirea, a pornit către casa tatălui, iar tatăl, care probabil privea adesea în zare așteptând să se întoarcă, l-a văzut de departe. Evanghelia ne spune că inima i s-a umplut de dragoste și că i s-a făcut milă, căci iubea pe fiul său. Fără să mai aștepte ca să ajungă până acasă, bătrânul, deși fusese adânc rănit de păcatele tânărului și de cruzimea lui, a alergat în întâmpinarea sa, a căzut pe grumazii lui, l-a îmbrățișat și l-a sărutat.

Așa ieșim și noi să ne întâmpinăm când vedem de departe pe cineva întorcându-se din acea țară îndepărtată în care toți, mai devreme sau mai târziu sau poate adeseori, suntem atrași de păcat – pe un prieten vechi, o rudă sau o cunoștință care se întoarce la noi? Așa alergăm înaintea lui? Oare dragostea noastră este atât de statornică încât mereu ieșim în pragul casei și privim în zare, tânjind după întoarcerea lui? Iar când vedem pe cineva care odinioară ne-a fost aproape, dar s-a înstrăinat, că se îndreaptă către noi, ne străpunge oare inima vechea dragoste și simțim milă? Oare facem noi adesea primul pas către el, fără să așteptăm să se căiască sau să-și ceară iertare? Îl îmbrățișăm și încercăm să-l mângâiem pentru propria lui nestatornicie în dragoste și prietenie? Nu ne purtăm mai degrabă ca fiul care nu avea nimic să-și reproșeze înaintea tatălui său?

Iarăși întreb: ni se întâmplă adesea să percepem pe cineva care a păcătuit, nu neapărat împotriva noastră, ci a greșit cu ceva în general, ca pe fratele nostru? Nu zicem și noi cel mai adesea „fiul tău” cu obidă disprețuitoare? Admitem de multe ori că rămâne oricum fratele nostru, că, fiind drag tatălui, ar trebui să ne fie infinit drag și nouă? Ne asemănăm fiului care se considera drept fiindcă muncea din greu, dar a rămas cu totul străin de duhul casei tatălui său?

Încă o observație. Tatăl n-a mai îngăduit ca fiul său să ceară să fie primit ca argat; nu-l putea primi ca pe o slugă, ci numai ca pe un fiu întors acasă. Și a pus să i se aducă haina cea dinainte, nu cea mai bună din casă, ci cea pe care obișnuia s-o poarte înainte să se înstrăineze, înainte ca el s-o lepede și să adopte portul unui străin. Când fiul și-a îmbrăcat haina de odinioară în locul zdrențelor, a simțit că îi venea iarăși bine, iar tatăl a poruncit să i se aducă inelul – nu un inel oarecare, ci inelul cu care în vechime omul își pecetluia scrisorile. Tatăl și-a pus toată încrederea în el. De ce? De ce nu a pretins mai întâi dovezi pentru căința lui? Fiindcă știa că, de vreme ce fiul său biruise rușinea și frica ca să vină acasă, întoarcerea sa era sigură. Dar când cineva, un fost prieten care ne-a rănit fie pe noi, fie pe cineva drag nouă, se apropie de noi, suntem dispuși să ne încredem în el, să-i acordăm dragostea dintâi? Nu! De aceea împăcarea nu ține. De aceea omul se teme atât de tare să caute împăcarea; știe că nu se va întâlni cu tata, ci doar cu o virtute falsă, umilitoare, care îi spune: „Tu nu-mi ești frate, chiar dacă tatăl meu te recunoaște ca fiu al său”. Să luăm aminte la această problemă a iertării, fiindcă în curând se apropie Duminica Iertării și ne poate surprinde nepregătiți.

Dar, mai vreau să atrag atenţia asupra unui detaliu, profitând de evanghelia acestei duminici. Ne este cunoscut episodul din viaţa lui Ştefan cel Mare, când învins într-o bătălie se întoarce de pe câmpul de luptă, frânt de oboseală pentru a găsi adăpost şi odihnă în castelul mamei. Spre surprinderea lui, mama nu vrea să-l primească şi nici nu vrea să-l recunoască de fiu. Nu acceptă un fiu învins: „De eşti tu acela, nu sunt mumă eu”… Decât un fiu învins mai degrabă unul sacrificat: „Du-te la oştire, pentru ţară mori şi-ţi va fi mormântu-ncoronat cu flori”. A devenit un lucru obişnuit ca fiii să se întoarcă acasă după miezul nopţii, spre dimineaţă, mai ales la final de săptămână. Se întorc învinşi sau se întorc victorioşi? Sunt înfrângeri şi înfrângeri, victorii şi victorii. Unele se văd altele nu.

Tinerii au locurile lor, de unde se întorc istoviţi, frânţi de oboseală, locuri care au o oarecare asemănare cu câmpurile de luptă ale lui Ştefan. E multă mişcare în acele locuri şi sunt multe strigăte. Drept săbii sunt razele de lumini care taie văzduhul. Lumini albe şi roşii, de care încerci să-ţi fereşti ochii, ca oştenii de săbii. Sunete cu mulţi decibeli care se aud până departe. Multă transpiraţie. Or fi şi căderi? Înfrângeri? Victorii? Sau e o distracţie nevinovată? Bine ar fi să putem vorbi doar de distracţii nevinovate. Cine cunoaşte un pic viaţa sufletească a oamenilor poate uşor să identifice căderile, înfrângerile în câmpul moral. Întunericul e folosit drept văl pentru ca să nu se vadă căderile. Se verifică din nou cuvintele Scripturii: „Au iubit mai mult întunericul şi nu au venit la lumină pentru ca să nu se vadă că faptele lor sunt rele”.

Întorcându-se acasă, tinerii nu cerşesc intrarea în casă cum a făcut Ştefan cel Mare pentru că au cheia lor şi pot intra oricând, la orice oră. Nu mai are loc un dialog între ei şi mame pentru că mamele nu mai sunt interesate dacă fiii lor se întorc victorioşi sau înfrânţi. Fiii nu pretind decât un singur lucru: dreptul la libertate. Dreptul de a dormi ziua şi de a fi treaz noaptea. E dreptul de a trăi viaţa în Europa după ora Americii. Când acolo e noapte la noi e ziuă. E dreptul tinerilor câştigat cândva după mari conflicte cu părinţii. De atunci s-a creat un fel de zid între ei şi părinţi şi fiecare îşi vede de viaţa lui. Fiii îşi ascund înfrângerile de pe câmpurile lor de luptă şi nu povestesc părinţilor aşa ceva. Ei nu se bat cu turcii ca Ştefan, au alte bătălii pe câmpul moralităţii, unde nu se poate spune că obţin mari victorii, ci mari înfrângeri. Ei nu construiesc biserici cum făcea Ştefan cel Mare după orice victorie. Victoriile le cam lipsesc. Nici măcar nu merg la biserică, pentru că sunt prea obosiţi. Se irită foarte mult dacă părinţii le sugerează că ar trebui să mai frecventeze şi lăcaşul sfânt, să-şi mărturisească din când în când păcatele.

Profesorii în şcoli se plâng de elevii lor că nu-i mai pot stăpâni, că au depăşit orice măsură. Nota scăzută la purtare nu schimbă mare lucru. Dacă mai există câte unul care nu se înregimentează în grupul degradant e privit ca o excepţie şi are de suportat avalanşe de apostrofări din partea colegilor. Am întâlnit persoane care nu au mai suportat mediul infect dintr-un liceu, căutând un loc în altă parte pentru a se transfera. Sunt necesari supraveghetori prin curţile şcolilor pentru ca să mai fie stopat răul. Unde dispare teama de Dumnezeu avem nevoie din ce în ce mai mulţi supraveghetori, ca viaţa să fie cât de cât acceptabilă.

Răul trebuie stopat în faşă. Ne trebuie mame care să ştiu să intervină din timp pentru a imprima copiilor o educaţie nobilă care să reziste peste ani. Ne trebuie mame care să deschidă porţile divinului pentru copiii lor, căci altfel fiecare va fi cu cheia lui şi va deschide porţi pe care va năvăli avalanşa răului.

„Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul”. Atunci când simţim un ajutor divin: când cineva bolnav se însănătoşeşte, când găsim un loc de muncă sau atunci când primim iertarea greşelilor, ne vine să ieşim pe străzi şi să vorbim tuturor despre mila lui Dumnezeu, despre iubirea Sa care ne înflăcărează inimile şi ne dă atâta speranţă şi încredere.

Aşa este Dumnezeul pe care Îl vestim: este Cel Care L-a trimis pe Fiul Său ca să facă din noi o făptură nouă. Ştim că „Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume, nu ca să osândească lumea – nu ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El”, să aibă o viaţă nouă. Trebuie să avem o imagine clară despre acest Dumnezeu: El nu îngăduie păcatul, nu-l aprobă şi nu este de partea noastră atunci când spunem „lasă că merge şi aşa… pot trăi departe de casa Tatălui, mă descurc şi singur”. El este bun şi indulgent, dar nu cu păcatul, ci cu păcătosul, cu omul. El ne îngăduie, ne rabdă, aşteaptă să ne întoarcem. De aceea răsună îndemnul Apostolului: „Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5, 20).

„Să mă împac cu Dumnezeu? Dar ce, m-am certat vreodată cu El, ca să fie nevoie să mă împac?” îşi zice câte cineva şi se miră ca de ceva ciudat. Află, însă, că aceste cuvinte nu sunt ale unui om oarecare, ci chiar ale Apostolului Pavel. Şi nu este lucru prea greu să ne încredinţăm că, în adevăr, omul este vrăjmaş lui Dumnezeu şi are nevoie de împăcare.

Să luăm de pilda doi oameni care se duşmănesc între ei şi vom vedea că aceeaşi stare de suflet pe care o are unul faţă de altul, o are şi omul faţă de Dumnezeu. Nu este aşa că cei ce se duşmănesc, nu se pot suferi unul pe altul şi nu vor să audă unul de altul? Ei bine, câţi oameni sunt bucuroşi să audă vorbindu-li-se de Dumnezeu? Intră nu în cafenele, nu în temniţe, nu în casele de desfrâu, ci în case de oameni cumsecade şi începe să le vorbeşti despre Dumnezeu, şi vei vedea că o astfel de vorbire le este neplăcută, dacă nu chiar nesuferită.

„Ia lăsaţi-ne în pace cu astfel de lucruri!” vei auzi spunându-ţi-se în faţă. Ce arată aceasta? Vrăjmaşie faţă de Dumnezeu. Cine nu ştie apoi că vrăjmaşii se vorbesc de rău, se urăsc, se înjură şi se blestemă? Ei bine, aşa fac şi faţă de Dumnezeu. Câţi nu-şi râd de numele Lui, câţi nu fac glume proaste pe socoteala Lui, câţi nu-L înjură în chipul cel mai murdar, fără pic de ruşine sau de teamă!

Se ştie iarăşi că omul certat cu alţii, când dă de vreun necaz sau de vreo pagubă, se duce cu gândul la vreunul din duşmanii săi şi zice: „Asta numai cutare mi-a făcut-o”. Tot aşa se întâmplă şi faţă de Dumnezeu. Că de la El are viaţa, mişcarea, suflarea, hrana şi toate, la aceasta omul nu se gândeşte şi nici nu-i multumeşte; cum vine însă un rău sau un necaz peste el, îl şi pune pe seama lui Dumnezeu. ,,Nu ştiu ce-o fi având Dumnezeu cu mine de mi-a dat boala asta!” auzi din gura câte unui bolnav. „Cu ce-oi fi greşit eu lui Dumnezeu de mi-a luat copilul?” zice câte un tată sau câte-o mamă.

Omul urăşte pe Dumnezeu şi din pricina că Dumnezeu nu-i împlineşte voile. Este întocmai ca acei copii care prind necaz pe părinţii lor, fiindcă nu le dau bani şi nu-i lasă să-şi facă de cap. ,,Dacă Dumnezeu ar fi asa cum se spune”, zicea odata o bolnavă, „mi-ar lua durerile astea şi nu mai m-ar chinui atâta!”. Alţii spun: „Dacă Dumnezeu este bun, de ce nu mă scoate şi pe mine din greutăţile în care mă aflu, de ce nu-mi da si mie un bărbat, o casă, un serviciu bun?…”.

Pe unii, gândul că există Dumnezeu îi stinghereşte până într-atât că mult s-ar bucura dacă li s-ar putea dovedi că nu este Dumnezeu. De ce au atâta căutare cărţile care spun că nu există Dumnezeu?

În chip şi mai izbitor, vrăjmaşia omului faţă de Dumnezeu se arată în faptul că omul trăieşte în păcat, adică împotriva voii lui Dumnezeu; şi de câte ori păcătuieşte, de atâtea ori pare a zice lui Dumnezeu: ,,Nu vreau să ştiu de Tine! Nu vreau să ascult de Tine! Nu-mi pasă de Tine!”. Păcatul desparte pe om de Dumnezeu şi câtă vreme omul trăieşte în păcat, pace cu Dumnezeu nu poate avea. Vrăjmaşia omului faţă de Dumnezeu şi-a ajuns culmea în omorârea Domnului Iisus Hristos. El venise pe pământ ca să mântuiască pe oameni. A dus o viaţă fără păcat şi mergea din loc în loc, făcând bine. Totuşi, ce ură grozavă s-a dezlănţuit împotriva Lui! Oamenii au ajuns până acolo ca au ales mai bine pe Baraba, tâlharul, iar pentru Domnul Hristos n-au avut decât strigătul: „Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!”.

Iată starea inimii omului faţă de Dumnezeu. Şi Dumnezeu ce face? El face să răsară soarele şi tot El dă ploaie pe pământ. „El face să crească iarba pentru vite şi verdeţuri pentru nevoile omului, ca pământul să dea hrană”. Ba, mai mult. El a dat pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Este scris: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Doi părinţi aveau un băiat, care, de la o vreme a început să meargă pe căi rele. Toate sfaturile, mustrările şi pedepsele tatălui n-au ajutat la nimic. În cele din urmă, tatăl l-a alungat de acasa. Însă mama a păstrat legătura cu el prin scrisori. Într-o vreme, mama s-a îmbolnăvit greu. Văzând că i s-apropie sfârşitul, doctorul a spus că i se poate împlini orice dorinţă. Atunci soţul a întrebat-o dacă nu are vreo dorinţă pe inimă. – ,,Da, am una” zise bolnava. – „Care?” – ,,Să-mi mai văd o dată băiatul.” – „Atunci, cheamă-l!” – „Nu, cheamă-l tu!” Şi tatăl dădu telegrama aceasta: „Vino numaidecât! Mama ta e pe moarte”. Cum primi telegrama, băiatul şi porni spre casă. Când fu la uşă, nici nu mai bătu, ci intră buzna în odaia unde ştia că zace mama lui. Acolo găsi pe tatăl său veghind la căpătâiul ei. Când se văzură toţi trei, rămăseră muţi câteva clipe. Făcând cele din urmă sforţări, mama se ridică, luă cu o mână mâna soţului ei şi cu alta pe a băiatului ei şi le împreună. Apoi căzu pe pernă şi muri. Atunci fiul nu se mai putu stăpâni şi, izbucnind în plâns, zise către tatăl său: „Tată, iartă-mă!”. Tatăl îl iertă şi-l îmbrăţisă plângând. Moartea mamei a împăcat pe fiu cu tatăl.

Acest lucru l-a făcut şi Domnul Iisus Hristos, când a murit pe cruce în locul nostru, pentru păcatele noastre. Moartea Lui a făcut pace între om şi Dumnezeu. De această pace are parte oricine îşi cunoaşte cu durere starea de neascultare faţă de Dumnezeu, o osândeşte ca pe un lucru îngrozitor şi doreşte din tot sufletul să iasă din ea.

Dar tu? Eşti tu împăcat cu Dumnezeu? Ai primit tu Jertfa de pe Golgota ca făcută pentru tine? Ai pace cu Dumnezeu? Prin neascultarea ta, prin nepăsarea ta, prin multele tale păcate, ţi-ai dat pe faţă vrăjmaşia ta faţă de Dumnezeu. Acum ce ai de gând să faci? Vrei să rămâi mai departe în starea ta de vrăjmaşie? Sau vrei să te opreşti şi să începi o viaţă nouă? Dacă ai fi fost pedepsit după păcatele tale… Dumnezeu a avut însă milă de tine şi nu te-a lăsat să pieri. Înţelege că această milă şi răbdare arătate faţă de tine este spre binele tău. Opreşte-te, deci, şi preţuieste dragostea lui Dumnezeu arătată în moartea pe cruce a Domnului Hristos! Ia iertarea pe care ţi-o dă în dar şi iubind pe Cel ce te-a iubit El mai întâi, urmează Lui, ascultând în totul de El!

Şfârseşte deci cu vrăjmaşia faţă de El! Pune capăt nepăsării! Ia lucrurile în serios! Pentru sângele care a curs pe crucea Golgotei pentru tine, El este gata să te primească, să te ierte şi să facă din tine un om nou; iar aceasta, chiar de astăzi, chiar de acum.

Aşa ajungi un om nou şi ai parte de fericirea celor ce au pace cu Dumnezeu!