Strigătul mut și plăcerea de a fi orb

În ceea ce privește cazul elevului din Vaslui căruia i s-a făcut rău ca urmare a difuzării filmului „Strigătul mut”, în timpul orei de religie, nu știu câți sunt cei care remarcă următorul paradox: aceiași oameni care susțin legalitatea avortului și valorizează această practică ca simplu exercițiu de emancipare a femeilor deschise la minte, sunt și cei care, pe de altă parte, se scandalizează de faptul că elevii sunt traumatizați deoarece li se arată ce anume implică, în mod concret, un avort.

Or, întrebarea se pune în felul următor: cum poți să susții o practică interzicând în același timp vizionarea ei, pe motiv că ar avea efecte traumatizante? Sau invers, dacă interzici vizionarea practicii pe motiv că ar fi traumatizantă, atunci cum de poți să o mai susții?

Am văzut și eu, cândva pe la începutul liceului, un film precum cel datorită căruia i s-a făcut rău elevului de la liceul din Vaslui, și pot să spun că îl înțeleg pe cel din urmă. Nu am leșinat, dar nici bine nu m-am simțit. Și tocmai asta era ideea filmului.

Și filmele despre Holocaust pot fi traumatizante (ca și cele despre Gulag, doar că astea din urmă nu prea se fac). Dar nu filmul e de vină pentru asta. Ci realitatea. Iar filmele respective, ca și filmele despre holocaustul fetușilor, se difuzează pentru că împlinesc o funcție educativă, funcție educativă care este legată în mod inerent de efectul traumatizant al peliculei. Își imaginează careva ca, în urma leșinului unui elev, să se ceară interzicerea difuzării unor astfel de filme în cadrul orelor de istorie?

În urmă cu câțiva ani, exista o reclamă la prezervative care folosea sloganul „fac ce vreau, dar știu ce fac”, slogan care promova concomitent atât libertinajul sexual, cât și cunoașterea posibilelor efecte ale respectivului comportament în vederea prevenirii lor. Așadar, aveam de-a face, în mod concomitent, cu o campanie publicitară și una de educație sexuală. Mai mult decât atât, educația sexuală contemporană merge pe principiul că trebuie să i se arate, celui neinițiat încă în misterele vieții sexuale, tot, și că trebuie să i se arate de la vârste tot mai fragede. Numai avortul nu trebuie să i se arate. Acolo se merge pe principiul fac ce vreau, dar nu vreau să știu ce fac.

Or educația tocmai asta presupune: a-i oferi celui neștiutor informațiile necesare pentru a decide în cunoștință de cauză, atât în ceea ce privește felul în care își trăiește viața privată, cât și în ceea ce privește valorile și normele pe care le promovează în viața publică. Dacă îl pui în situația de a conștientiza natura răului făcut doar după ce răul a fost făcut, atunci înseamnă că ți-ai trădat misiunea de educator.

Așadar, chiar dacă preferăm să ne ferim privirea și să ne anesteziem conștiința, realitatea rămâne aceeași în ce privește avortul: avem de-a face cu o atrocitate.

Însă ceea ce distinge această atrocitate contemporană de toate celelalte atrocități din istorie, făcând-o să fie dezgustătoare într-un mod cu totul aparte, este faptul că promotorii ei se recomandă printr-un continuu denunț al „opresiunii” și „violenței” ce vizează toate sferele vieții umane, mai puțin viața prenatală. Reprezentanții acestei ideologii pretind dreptul de a reglementa viața cetății, deseori în ciuda normelor de minim bun simț democratic, deoarece sunt ferm convinși că, în comparație cu reprezentanții tuturor celorlalte societăți, și mai ales a celor în care cultura dominantă a avut la bază creștinismul, ei sunt cu totul speciali. Pentru că, la scara întregii istorii, ei sunt cei mai pașnici, cei mai incluzivi, cei mai miloși, și cei mai egalitari. Ei își educă copiii doar prin „iubire”, îi apără pe homosexuali de trauma pe care le-ar putea-o provoca alți oameni cu păreri diferite despre modul lor de viață, denunță sărăcia, războiul, rasismul, apără mediul sau chiar principiul egalității dintre animal și om (în fine, o serie de obiective, unele perfect lăudabile în principiu, altele complet aberante). Doar pe semenii și copiii lor, nenăscuți încă, îi avortează fără niciun fel de procese de conștiință, și se mobilizează prompt și în manieră foarte vocală, atunci când cineva încearcă să le ia în vreun fel apărarea.

Alexandru Racu

Sursa: activenews.ro