29 iunie – Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel
Sfântul Apostol Petru a fost un om năvalnic şi hotărât. Numit la naştere Simon, el este fiu al lui Ioná şi frate cu Andrei. S-a născut la Betsaida (Galileia, în nord), dar a locuit ulterior în cetatea Capernaum. Este pescar, om simplu şi fără carte. Este energic şi naiv în sinceritatea lui. Este mai în vârstă decât fratele său, Andrei. Ştie că mezinul familiei are preocupări „ciudate” pentru un pescar: este ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, un profet itinerant care botează undeva lângă Iordan, predică pocăinţa, apropierea Împărăţiei Cerurilor şi venirea iminentă a lui Mesia; dar pe Petru nu-l interesează decât captura de peşte…
În acest context, când Petru trăgea corabia la ţărm, Andrei vine exaltat la fratele său şi exclamă: „Am găsit pe Mesia!” Da, Îl găsise, pentru că fusese de faţă la Botezul Domnului Iisus în Iordan şi ascultase îndemnul Învăţătorului său, Ioan, de a-L urma pe Mesia – Iisus. Petru nu pare prea încântat de descoperirea fratelui său, dar, pentru a-i potoli insistenţele entuziasmante, acceptă să meargă împreună cu fiii lui Zevedeu – Iacob şi Ioan, şi ei pescari şi foşti ucenici ai Botezătorului – să-L asculte pe Mesia. Petru nu ştia în acel moment care trebuia să fie rolul concret al lui Mesia şi nici nu era încă prea dornic sa afle.
Îl găsim astfel pe Petru la nunta din Cana Galileii, unde nu înţelege minunea prefacerii apei în vin şi la Sărbătoarea Corturilor de la Ierusalim, împreună cu Iisus. Curios este că după aceste două evenimente Petru se reîntoarce la ocupaţia sa iniţială de pescar. Se întoarce, dar gândul nu-i mai stă acum la peşte. Spusele fratelui său despre Mesia îl pun pe gânduri. Nu ştie ce să creadă. Nu se poate dezlipi de privirea cu care îl privise Iisus şi de glasul Său divin. Avea „ceva” ce nu îşi putea explica.
În această stare de meditaţie, lucru străin până acum pentru Petru, peştele este neglijat. Aşa se face că – după o noapte de pescuit – Petru se întoarce la ţărm cum plecase, fără peşte. Apare, însă, Iisus, care-l sfătuieşte să arunce mreaja în locul indicat de El. Petru execută îndemnul neîncrezător şi lipsit de elan, ironic la gândul că un tâmplar din Nazaret nu-l poate învăţa „meserie” pe el, Marele Pescar. Mare este surpriza pentru Petru când vede captura mare de peşte cauzată de apariţia lui Iisus. Cine este Acesta şi ce vrea de la mine? Cu siguranţă că nu este un om obişnuit. Să fie mai mare decât Botezătorul, cum spune Andrei? Speriat şi simţindu-şi păcătoşenia, Petru spune: Du-te de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Iisus nu se duce, ci îl cheamă la apostolat: De azi vei fi pescar de oameni. Petru lasă toate baltă pe loc şi merge după Iisus.
Nu apucase mintea lui Petru să răspundă la întrebarea cine este Iisus, că minunile la care este martor îl transfigurează. Este marcat profund de vindecarea paraliticilor, a orbilor, a demonizaţilor. Vede cum oasele sucite şi cangrenate se repun în forma lor firească, cum moartea este chemată la raport şi executată. Este mândru că Rabi l-a ales pe el şi vrea să se ridice la demnitatea chemarii. Vede slava lui Dumnezeu la Schimbarea la Faţă pe Tabor. Ezită să meargă singur pe apă. Este martor al vindecării soacrei sale muribunde.
Îl apără pe Rabi cu sabia în momentul arestării, dar se va lepăda de trei ori de Iisus. Fuge la mormântul gol şi este martor al Învierii. Vede semnele cuielor în mâinile şi picioarele lui Hristos înviat şi este repus apostol. Predică la Pogorârea Sfântului Duh şi este arestat de trei ori în Ierusalim. Prin puterea lui Iisus, vindecă un olog la templu şi este de ajuns ca umbra lui să treacă peste bolnavi şi aceştia erau vindecaţi. Predică Evanghelia (vestea cea bună) Învierii în Antiohia (azi în Siria), Corint (Grecia), Asia Mică (Turcia), Babilon (Iraq) şi Roma (Italia). Moare la Roma (în jurul anului 67 d.Hr.), crucificat cu capul în jos, apărând credinţa că Iisus este Fiul lui Dumnezeu celui Viu.
Născut în Tars (Turcia de astăzi), Sfântul Pavel primeşte la naştere numele Saul. Este un om fericit: este cetăţean roman (dar evreu de neam), cu „n” privilegii şi favoruri. Nu-i lipseşte nimic în casa părintească. Învaţă la şcolile cele mai înalte şi are în faţă o carieră strălucită. Este fariseu (fariseii – au fost o grupare politico-religioasă influentă în vremea Mântuitorului; cuvântul înseamnă separaţi, deosebiţi), zelos în activitatea lui de stârpire a oricărui fenomen religios sau sectă care atacă mozaismul. Erau în epocă „la modă” exaltaţiile religioase şi politice şi tânărul Saul este bucuros să contribuie la „lucrarea Domnului”. Confundă mişcarea iniţiată de Iisus cu o erezie (EREZÍE, erezii, s. f. 1. Doctrină sau credință religioasă care ia naștere în sânul unei biserici, abătându-se de la dogmele consacrate și care este condamnată de biserica respectivă. 2. Fig. greșeală, eroare, rătăcire. – Din fr. hérésie, lat. haeresis) ca multe altele de dinaintea ei şi nu vede nicio problema în eradicarea ei. Este convins 100% că arestând şi omorând creştini îşi face datoria faţă de Dumnezeu şi are şanse sporite de a fi promovat în cariera sa.
Este martor la uciderea diaconului Ştefan. Foarte inteligent, Saul îşi dă seama că sângele martirilor este sămânţa pentru răspândirea Bisericii şi, cu cât mai mulţi creştini persecutau el şi colegii lui farisei, cu atât numărul „galileenilor” este mai mare. Schimbă strategia.
Realizează că aceşti ucenici ai Tâmplarului din Nazaret mor pentru El, pentru că au credinţă în înviere. Ştie că, dacă va demonstra că nu există înviere, misiunea sa de lichidare a „sectei” va fi îndeplinită fără vărsare de sânge. Trebuie să găsească trupul mort al lui Iisus. Aude că la Damasc s-a înfiripat o comunitate creştină. Prinde zvonul că apostolii ar fi furat trupul mort al lui Iisus şi l-ar fi ascuns tocmai la Damasc. Pleacă spre Siria cu armata…
Numai că, pe drumul spre Damasc, o lumină îl orbeşte pe Saul. Cade cu faţa la pământ şi orbeşte. Plin de praf, Saul – viteazul – este cuprins de frică. Ce se întâmplă? Ce e cu lumina asta? Voi trimite soldaţii să… Cine vorbeşte? De unde îmi ştie numele Străinul acesta misterios? „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?” Eu, să te prigonesc? Nici măcar nu ştiu cine eşti! „Eu sunt Iisus pe care tu Îl prigoneşti!”
Suntem convinşi că în mintea lui Saul erau aceleaşi cuvinte ca pe buzele lui Petru, în momentul chemării la apostolat: Doamne, eu sunt un biet păcătos; pleacă de la mine, caută unul mai vrednic, nu pe mine, om scund şi chel. Lucrarea lui Hristos se arată în slăbiciunile lui Pavel. În urma minunii de pe drumul Damascului, viaţa lui Saul se schimbă. Din persecutor, devine apostol; din omorâtor de creştini, devine dispus să moară pentru creştinism. Iisus Hristos Domnul a intervenit în viaţa lui în mod direct şi el nu a rămas indiferent la această chemare specială. I s-a mai dat o şansă şi vrea să o fructifice.
Ajuns în Damasc, Saul nu mai caută trupul mort al lui Iisus, pentru că este convins că Acesta nu e mort; deci, nu mai are ce căuta. E convins ca S-a întâlnit cu Însuşi Fiul lui Dumnezeu Înviat. Nu-i mai arestează pe creştini, ci se botează în numele Sfintei Treimi de către Anania şi primeşte numele de Pavel (care înseamnă “mic” sau “umil”). Îşi recapătă vederea trupească, după ce pe cea sufletească o câştigase în urma minunii de pe cale.
Pe bună dreptate, Saul-Pavel este considerat „al doilea întemeietor al creştinismului”, datorită multelor sale călătorii misionare. Hristos înviat rămâne Capul, dar Pavel este răspânditorul Evangheliei. Neobosit, aleargă din cetate în cetate, din ţară în ţară, trâmbiţând Învierea lui Hristos. În fiecare cetate, „strategia” este aceeaşi: predică mai întâi evreilor în sinagogă, unde – de regulă – este respins, apoi păgânilor în pieţe. Pune bazele comunităţilor creştine, le rânduieşte preoţi şi episcopi, le vizitează, le trimite sfaturi şi recomandări practice în funcţie de problemele apărute.
Vorbeşte în funcţie de ascultători: evreilor le arată că Iisus este Mesia, Cel prezis de profeţi, grecilor le spune că Iisus este „Dumnezeul necunoscut” de ei, iar efesenilor le demonstrează inexistenţa idolilor. Este arestat de evrei la Ierusalim, acuzat că a introdus păgâni în templu. După doi ani de închisoare la Cezareea, uzitând de cetăţenia romană, este dus la Roma să fie judecat. Nu cunoaştem cu exactitate finalul vieţii sale. Ştim că a fost prizonier de două ori la Roma, că visul său era să ajungă în Spania şi că a murit decapitat la Roma, în anul 67, cu credinţa că „Hristos a înviat şi s-a făcut începătură a celor adormiţi.”