Gusturile lui Dumnezeu şi ale oamenilor
Un clip muzical de mare succes ne-a învățat, de curînd, că lui Dumnezeu îi plac lemnul și spațiile mici. Am înțeles, pînă la un punct, unde bătea mesajul cu pricina: era un avertisment împotriva invaziei betonului și împotriva elefantiazei arhitecturale. Ar fi fost poate mai cuminte să spunem ce ne place nouă, oamenilor, dat fiind că nu prea avem acces la misterul preferințelor dumnezeiești. Dar dacă tot am îndrăznit să anticipăm opțiunile Creatorului, mă gîndesc să speculez și eu puțin – poate cu ceva mai mult temei scripturar – asupra posibilelor înclinații gustative ale Instanței Supreme.
A pune problema gustului e mai mult decît legitim în contextul unei interogații vizînd viața spirituală. Cum știm, termenul latinesc pentru „gust“, savoare, mireasmă (sapor) a dat, între altele, numele înțelepciunii: sapientia. „A avea gust“ nu înseamnă doar a avea discernămînt estetic, ci și a nu fi spiritualmente fad, searbăd, anost, insipid. Adică a fi „bun la gust“ din punctul de vedere al unei exigențe transcendente. A fi o hrană plăcută și fortifiantă pentru căutătorii de înțelepciune. Să ne amintim de capitolul 3 din Apocalipsă, unde se spune că pe cei „căldicei“, indeciși între rece și fierbinte, Dumnezeu îi varsă din gura Sa… Cu gîndul la acest pasaj, mă întreb, uneori, dacă Judecata de Apoi nu va fi un soi de „degustare“ expertă: Judecătorul ne va plimba puțin prin augusta Sa gură, pentru a constata dacă avem savoarea cuvenită. Pe cei „aleși“ îi va păstra alături de Sine, iar pe cei cu gust prost „îi va vărsa din gura Sa“…
Dar ne putem face vreo idee despre „gustul“ care îi place cel mai mult lui Dumnezeu? Evangheliile par să știe: sarea. Apropiații lui Iisus sînt declarați „sarea pămîntului“. „Bună este sarea“ – se spune în alt loc. Și „să aveți sare întru voi!“. Sau: „Cuvîntul vostru să fie întotdeauna plăcut, dres cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia“ (Coloseni, 4,6). Mă întreb cîți dintre prelații noștri știu să evite leșia „pietății de serviciu“ și să vorbească semenilor lor „cu sare și piper“. Așadar, cu înțelepciune „gustoasă“, atrăgătoare, savuroasă. Nesărate, „bucatele“ de orice fel sînt indigeste: obiect al unei sațietăți plicticoase, lipsite de „condimentul“ bucuriei. A întîmpina un oaspete – conform tradiției – cu „pîine și sare“ e a-i oferi, în același timp, substanță, savoare și ospitalitate netrecătoare (sarea e, prin definiție, inalterabilă: nu se strică și contribuie la conservarea prelungită a alterabilelor).
Medicii nu vor fi foarte încîntați de prestigiul sării din textele sacre. Dintre celelalte gusturi, nici dulcele nu arată prea rău în experiența lexicală curentă. Dicționarele inventariază multiple variante ale dulcelui benefic, răsplătitor, confortabil: lumină dulce (blîndă), somn dulce (neagitat, odihnitor), vorbe dulci, climă dulce, buze dulci, soare dulce, pantă dulce (ușor de urcat) etc. Postul alternează și el cu „mîncăruri de dulce“, îngăduite de pravilă. Prin contrast, acreala e evident antipatică: iradiere a firii ursuze, a comportamentului „oțețit“, a proastei-dispoziții cronice. La fel și amarul și amăreala, amintind inevitabil de recalcitranta fiere, de vomitiva chinină, de „zile amare“, de insul „amărît“, de cel care „își înghite“ sau „își varsă amarul“. E curios că gusturile rele se îmblînzesc prin diminutivare: „acrișorul“ poate fi agreabil cînd vine de la citrice, borș, murături. „Amarul“ se domesticește și el în „amărui“, cînd e livrat sub formă de pelin, cireșe amare, migdale sau diverse tipuri de digestiv. Dimpotrivă, prin diminutivare, dulcele pierde: „dulceagul“ e mai curînd rebarbativ: un dulce indecis, minor, ușor grețos. Conotațiile „mieros“, „drăgălaș“ sau cele care acompaniază iconografic gama rozurilor (îngerași, bebeluși, zîne, păpuși Barbie, animăluțe) intră și ele în cortegiul dulcelui căzut la nivel de „dulcegărie“. Dar chiar și dulcele propriu-zis poate livra versiuni insuportabile, din punctul meu de vedere. Puține lucruri mă irită mai prompt și mai acut decît amabilitățile zemoase, de tipul: „Sînteți un dulce“. Nu bag mîna în foc că lui Dumnezeu nu-i plac decît materiile lemnoase și spațiile înghesuite. Dar aș cuteza să cred că nu-i plac nici acreala, nici dulcegăriile, nici proasta dispoziție sau nervozitatea bilioșilor. Asta nu înseamnă că nu am putea avea surprize…
Andrei Pleşu
Sursa: dilemaveche.ro
