Cea mai modernă atitudine

Nu știu dacă cândva, poate în vremea ti­nereții tale, ți‑a venit gândul acela nou, un pic provocator de a fi modern, de a fi la modă și, în general, dorința de a aborda un nou fel de a fi, prin care să te definești într‑un mod original. De obicei acest gând capătă concretețe mai întâi în dorința de schimbare, de diferențiere față de ceea ce este învechit sau doar pare, și apoi în afișarea unui comportament corespunzător, a unei anumite ținute, a unui anumit vocabular etc. Eu am simțit această dorință și mi s‑a părut a fi o cerință și o expresie firească a vieții. Recunosc că nu i‑am verificat autenticitatea. O vedeam la tinerii din jur. Însă nu în asta consta argumentul cel mai tare pentru a fi modern, ci în acel impuls care te anima, în entuziasmul acela extrem de tonic de care te simțeai cuprins atunci când îți prelucrai personalitatea în vederea eliberării de închistările retrograde ale lucrurilor „de modă veche”. Desigur că a fi modern nu se epuizează într‑un singur lucru sau într‑un singur aspect. Există și aici o varietate de stiluri pe care ești invitat să le încerci și să‑ți alegi ce ți se potrivește. Se vede și se simte aici manifestarea unei interesante libertăți, care‑i dă sufletului o deosebită bucurie. O bucurie care își trage seva din sentimentul de eliberare de constrângerile ce reprezintă „lumea veche”. E acea bucurie că tu nu ești o persoană banală, blocată în prejudecăți, care nu se mulțu­mește cu simpla repetare a unor clișee văzute la cei de dinainte, ci ești un căutător care se stră­du­iește cu toată puterea să devină altul, că începi să te schimbi, și că deja ai ajuns un om nou. În tot acest context există și propovăduitori, precum și modele ale modernismului, care fac pentru noi oficiul de călăuze, strigând sacadat: „Veniți și încercați acest lucru care este cel mai modern”; iar când acel lucru se demodează, vin cu alte propuneri deja pregătite, așa ca tu să rămâi totdeauna actual și nou. Și astfel tânărul care a optat pentru o atitudine modernă „originală” și „nouă” nu realizează că de fapt opțiunea lui este doar rezultanta mai multor factori, mai multor influențe ale mediului și nu e ceva tocmai original, de vreme ce se propovă­duiește în masă. To­tuși aici este ceva important de remarcat, anume dorința de schimbare, de înnoire și entuziasmul de care este animat tânărul. Acestea sunt în chip neîndoielnic lucruri frumoase și autentice. Însă cele ce ni se propun ca atitudini moderne – într‑o gamă foarte variată, pe care nu e loc să o detaliem aici – sunt doar modalități subtile de confiscare a dorinței de schimbare și a entuziasmului tineresc și de canalizare a lor spre zone limitate și perisabile.

Dar ar putea întreba cineva: „Bine, și ce facem cu dorința de a fi moderni, de a ne înnoi? Nu‑i putem găsi nici o expresie autentică?” Ba da. Există o atitudine care e modernă și în același timp pune cel mai bine în valoare calitățile amintite mai sus. Ei bine, cea mai modernă atitudine este pocăința (metanoia), care mai are și însușirea de a nu se demoda niciodată! „Cum așa, dumneata identifici statul într‑o cămară și plânsul pentru păcate cu cea mai modernă atitudine?” Chiar așa. Numai că tu n‑ai spus totul despre pocăință, tu ai amintit ceva mic și pe nedrept asimilat cu întreaga complexitate a acestei stări cu adevărat foarte moderne. Sensul principal al pocăinței este acela de schimbare a minții, de înnoire a minții și a gândirii omului, care atrage după sine schimbarea purtării, a faptelor și a viziunii vieții. Metanoia este starea prin excelență care te face să trăiești acum și aici; este un proces de continuă înnoire lăuntrică, pe care o generează acea forţă a ei numită schimbarea minții. Asumarea acestui proces îi conferă persoanei o deosebită trăire a actuali­tății, pentru că nimic nu este mai actual decât a te înnoi continuu în cugetare. Pocăință nu este doar un strai cernit cu care să ne afișăm în public, ci e o transformare interioară. Prin pocăință ne putem schimba orice stare sufletească dureroasă într‑una nouă, bucuroasă. Iar asta nu doar o dată, ci tot timpul, în orice ceas, în orice acum al existenței noastre. Se poate înțelege acum de ce unica operă de înnoire a omului a început prin cuvintele: „Po­căiți‑vă, că s‑a apropiat Îm­părăția cerurilor”. Iată inegalabilul modernism al pocăinței.

Mie, personal, la vârsta la care căutam să‑mi însușesc o atitudine modernă, nu mi‑a spus nimeni că pocăința este ceva modern. Am descoperit asta mergând pe firul sensului termenului. Așa că închei propunându‑ți un mic exercițiu de imaginație. Să ne închipuim ce s‑ar întâmpla dacă reclamele și mediile noastre de informare ar lansa cel puțin săptămânal această provocare: „Pocăința este cea mai modernă atitudine; pătrunde‑i toate înțelesurile și experimenteaz‑o din plin; desfătează‑te de roadele ei, pentru că le meriți!”.

Nicuşor Deciu

Sursa: ziarullumina.ro