Părintele duhovnicesc

Iluminismul este cel care pregăteşte – mai mult sau mai puţin conştient – omorârea simbolică a lui Dumnezeu în istorie. Fiii acestuia învăţaseră deja de la catolici că luminarea nu mai vine de la Hristos prin curăţirea de păcate, prin transformarea lăuntrică, ci prin silogismele intelectuale ale unei minţi autonome, aşa că, într-un final, s-au hotărât să renunţe şi la Dumnezeu, înlocuindu-L cu cel care le hrănea orgoliul, cu Lucifer. De aici începe totul.

Uciderea ritualică a zeci de mii de preoţi şi monahi în Franţa anului 1789 inaugurează o nouă lume, care se lepăda de Hristos. Astfel că, de-a lungul întregului secol al XIX-lea, prin revoluţii şi Romantism, prin Darwin, Nietzsche, Marx şi Freud, cultura europeană își afirmă tot mai mult credinţa în moartea lui Dumnezeu.

Oamenii însă, creştinii Europei, chiar dacă erau departe de adevărul dreptei-credinţe, nu puteau fi despărţiţi aşa uşor de Hristos. Familia însăşi era creuzetul educaţiei creştine, căci ea vorbea despre dragoste, autoritate, filiaţie şi paternitate. Emile Durkheim, cel care a înfiinţat şcoala franceză de sociologie, observă că, într-o familie, tatăl îl iconizează pe Dumnezeu-Tatăl. Prin autoritatea, dragostea şi grija pentru copii, tatăl vorbeşte copiilor despre Însuşi Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit şi proniază existenţa tuturor. Acesta este motivul pentru care războiul împotriva lui Hristos inaugurează, la sfârşitul secolului al XIX-lea, o nouă epocă, aceea a luptei împotriva patriarhatului, adică împotriva autorităţii pe care o reprezintă tatăl într-o familie.

Distrugerea instituţiei patriarhatului

Freud este cel care îşi asumă această misiune de a coborî, de a distruge imaginea tatălui în mentalul colectiv. Acesta este şi motivul pentru care a plăsmuit teoria aberantă a „complexului lui Oedip”, prin care relaţiilor de autoritate din interiorul familiei le erau substituite raporturile de forţă în care fiul, dintr-o gelozie incestuoasă, se luptă să-i răpească tatălui autoritatea, dar şi soţia, adică pe însăşi mama sa. Deşi absurdă, schema are o logică, chiar dacă una tare întunecată. Complexul oedipian nu face altceva decât să reproducă la scara vieţii de familie scenariul omorârii simbolice a lui Hristos. Invidios pe Dumnezeu, pe dragostea pe care o are faţă de Biserica Sa, faţă de lumea pentru care S-a răstignit, cel rău se luptă permanent împotriva Domnului, pentru a pune astfel stăpânire pe lume.

Desigur, lumea nu putea să creadă nebunia lui Freud, dar presa europeană şi americană a primei jumătăţi a secolului al XX-lea a adus de nenumărate ori în discuţie această teorie, suficient cât să întineze minţile oamenilor, cât să pună autoritatea tatălui cel puţin într-o lumină îndoielnică.

Wilhelm Reich, ucenicul lui Freud, incestuos la rândul său ca şi maestrul lui (cel puţin la nivelul intenţiilor şi al imaginaţiei), declara pe faţă în cărţile sale că individul nu va putea fi controlat și supus până nu este îndepărtat de credinţa în Hristos şi până nu i se distruge familia. Dar pentru aceasta, susţine el – de data asta nu din invidie oedipiană –, ar trebui distrusă instituţia patriarhatului, adică trebuie lovit în autoritatea tatălui. Având în vedere această strategie de deconstrucţie a familiei, a doua jumătate a secolului al XX-lea nu este altceva decât epoca disoluţiei tuturor rânduielilor şi a mentalităţilor care susţineau familia.

Rezultatul? Astăzi, peste 37% din copiii americani sunt lipsiţi de tată sau de mamă. Nu războiul le-a răpit părinţii, ci ideologiile neomarxiste, revoluţia sexuală, şi chiar feminismul. Dar nu numai lipsa tatălui marchează familia şi lumea de astăzi, ci, ca o concluzie logică, confuzia şi haosul axiologic au pus stăpânire pe întreaga lume occidentală, văduvită cultural de tot ceea ce aminteşte de Adevăr, de Dumnezeu.

În locul îndatoririi de a-L iubi pe El şi a-L urma prin ascultarea de tot ceea ce însemna valoare şi adevăr, părinţi şi învăţătură, şi mai ales Părinţi spirituali, iluminaţii de astăzi au proclamat „drepturile omului”. Deşi atractive, acestea nu sunt altceva decât cea mai perfidă, mai obraznică înşelăciune diavolească, căci prin aceste „drepturi” omul este constrâns, de fapt, să renunţe la Dumnezeu, la dragostea şi ocrotirea Lui, pentru a asculta de puternicii zilei, de stăpânitorii lumii acesteia – care nu ştim dacă ar putea fi socotiţi capabili să iubească şi să se jertfească pentru noi nici chiar de către cei mai optimişti apărători ai lor.

Care sunt „drepturile” pe care ni le apără ei? „Dreptul” de a trăi într-o lume din care a fost izgonit Dumnezeu, de a trăi într-o societate în care homosexualitatea trebuie obligatoriu acceptată, în care întunericul este numit lumină; „dreptul” de a consuma pornografia care ne invadează de peste tot; „dreptul” de a mânca alimente otrăvite şi de a munci pentru bănci şi alte instituţii financiare şi de a consuma antidepresive pentru a putea supravieţui întristării; şi, în final, „dreptul” de a consuma insulină, cortizon şi eventual citostatice, care ne salvează şi ne omoară în acelaşi timp.

Desigur, mai rămân de câştigat, cel puţin în România, „dreptul” copiilor de a fi vaccinaţi cu forţa, „dreptul” de a fi educaţi sexual din primii ani de viaţă, dar şi „dreptul” de a-şi turna părinţii şi a fi eventual daţi în adopţie unei familii de homosexuali, după cum se întâmplă astăzi în Anglia.

Consecinţele unei culturi care s-a lepădat de Hristos

Cum de s-a ajuns până aici?

Totul a început atunci când catolicii L-au înlocuit pe Dumnezeu cu un concept, renunţând la teologia energiilor necreate, când doctorii în teologie, ca Toma DʼAquino, au substituit în tradiţia latinilor autoritatea Părinţilor duhovniceşti şi văzători de Dumnezeu. Mai precis, atunci când paternitatea duhovnicească prin care se transmitea ucenicilor Duhul lui Dumnezeu a fost înlocuită de autoritatea silogismelor intelectuale, ce nu puteau transmite ucenicilor altceva decât orgoliul unor minţi autonome, care peste câteva secole s-au lepădat şi de Dumnezeu, Cel în numele căruia se înălţaseră.

Ce ne privesc pe noi toate acestea?

Atât prin contaminare, cât şi prin alegere, împărtăşim şi noi consecinţele unei culturi care s-a lepădat de Hristos. Și asta pentru că aceleaşi cauze care au dus la îndepărtarea Occidentului de Dumnezeu marchează şi lumea ortodoxă astăzi. În cazul nostru, nu învăţătura teologică este schimbată, ci duhul în care Ortodoxia este primită şi mărturisită. Dacă este vorba de teologi, aceştia de multe ori se odihnesc mai mult în concepte abstracte, în forme lipsite de conţinutul unei vieţi duhovniceşti, decât în scrierile filocalice şi într-o mărturie izvorâtă din experienţa nemijlocită a celor dumnezeieşti. Dacă ajungi şi numai să pomeneşti de aceste lucruri rişti (cel puţin!) să fii luat în râs.

În monahism a ajuns să se confunde filiaţia duhovnicească, întemeiată pe dragoste şi ascultare, cu disciplina cazonă. Iar lumea toată a pierdut sensul paternităţii duhovnicești, fie că este vorba de preoţi sau de credincioşi. Primii, de multe ori ei înșişi lipsiţi de această filiaţie, nu-și asumă – pentru că nu înţeleg – condiţia de Părinte duhovnicesc, alta decât cea a preotului care doar spovedeşte păcatele. Mirenii, la rândul lor, mult mai puţin realizează faptul că este esenţial să avem un Părinte care să ne nască şi să ne nutrească duhovniceşte, ajutându-ne să recuperăm relaţia cu Tatăl cel Ceresc. Iar toate acestea se întâmplă într-o lume care, lipsită fiind de autoritate şi adevăr, are nevoie mai mult ca niciodată de ajutorul duhovnicului, omul lui Dumnezeu.

El trebuie să ne călăuzească după Dumnezeu în jungla lumii noastre, unde nu mai este rânduială, valoare şi sens. Duhovnicul, adevărată icoană a Tatălui, este singurul astăzi prin care lumea noastră poate să renască. Aceasta pentru că duhovnicul, mai mult decât oricine altcineva, poate să răspundă năzuinţelor celor mai tainice ale sufletului nostru.

Duhovnicul este cel care te ascultă cu răbdare şi te înţelege pentru că te iubeşte, te înţelege fără să te judece, compătimeşte cu tine şi te încurajează. Duhovnicul este cel care te sfătuieşte după cuvântul pe care îl primeşte de la Domnul, făcându-ne astfel cu adevărat liberi, liberi de anxietatea posibilităţii unor alegeri greşite, liberi fiindcă ştim că, ascultând de duhovnic, ascultăm de Însuşi Dumnezeu, Care ne cunoaşte şi ne vrea binele în chip desăvârşit. Duhovnicul este frământat şi se roagă pentru fiul său duhovnicesc chiar şi atunci când acesta nu este de faţă, îl poartă în gând așa cum mama îşi poartă în gând copilul, mai ales atunci când simte că acesta ar fi primejduit de vreun necaz. Având un duhovnic nu suntem niciodată singuri, pentru că ne gândim atunci când ne este mai greu la rugăciunile duhovnicului, pentru că ne gândim atunci când nu ştim ce să facem la cum ar proceda sau ne-ar sfătui duhovnicul într-o astfel de situaţie. Astfel că, având duhovnic, indiferent cât de singuri ne-am trezi la un moment dat în viaţă, vom simţi susţinerea şi siguranţa pe care numai un copil mic o simte la sânul maicii sale – și asta pentru că prin persoana duhovnicului Îl simţim pe Dumnezeu foarte aproape de noi.

O relaţie vie cu duhovnicul

Vă rugăm, aşadar, Părinţilor, să-i naşteţi duhovniceşte pe cei ce vă caută la scaunul de spovedanie, şi nu numai să-i mărturisiţi. Să vi-i asumaţi ca pe nişte copii care au nevoie tot timpul de sprijinul mamei lor, şi nu doar să le predicaţi la sfintele slujbe. Spovedania formală, patronată de logica nefastă a lui „de patru ori pe an” – sau mai des, dar fără a trăi o stare permanentă de pocăinţă şi mărturisire –, nu poate să ne asigure resursele pentru o viaţă duhovnicească vie.

Credem că aceasta este cu adevărat soluţia la toate durerile şi necazurile lumii noastre, la lipsa de sens, depresia şi deznădejdea care pun stăpânire pe noi: să căutăm să descoperim şi să trăim o relaţie vie şi permanentă cu duhovnicul, o relaţie de filiaţie şi rugăciune, prin care putem căpăta nu numai o familie, familia tuturor ucenicilor lui, dar şi a întregii Biserici a lui Hristos.

 Gheorghe Fecioru

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxă nr. 93/Octombrie 2016