Duminica a XVIII-a după Rusalii

Barca lui Petru ne-o închipuim: veche, cârpită, mâncată de apă; este imaginea externă a Bisericii, care, aşa cum apare ea în decursul istoriei, nu întotdeauna ne încântă ochii, dar o iubim, o preţuim, căci în ea e Hristos, din ea continuă să predice Hristos şi rămânem în ea pentru că numai în ea ne salvăm. Şi când e vorba să ne salvăm, să ne mântuim, nu ne uităm prea mult la cum arată. Iisus, împreună cu Petru şi cu apostolii prezenţi, iese din mijlocul mulţimii, se îndepărtează cu barca puţin de ţărm şi, de acolo, predică mulţimii. În felul acesta, putea fi mai bine auzit şi văzut de popor. Hristos continuă să facă la fel cu urmaşii apostolilor, cu cei chemaţi la preoţie: îi scoate din mijlocul poporului, îi distanţează puţin, de lume, nu ca aceştia să se izoleze de popor, ci pentru ca ei să poată sluji mai bine ca preoţi, să fie mai bine văzuţi şi auziţi de popor.

Când a terminat de vorbit, Iisus i-a spus lui Simon: “Depărteaz-o la adânc”. Acest cuvânt, “adânc”, indică adâncurile mării, locuinţa monştrilor infernali, care scufundă corăbiile, îi îneacă pe navigatori, provoacă naufragii. Barca lui Hristos, Biserica, a părăsit de la bun început ţărmul, locurile sigure, navighează peste adâncurile infernale, înfruntă pericole, e lovită de valuri şi de furtuni, este ameninţată de forţele infernale, dar ea nu se va scufunda, îşi va termina cu bine călătoria, căci în ea este Hristos.

“Nu te teme”, îi spune Iisus lui Petru, “de acum vei fi pescar de oameni”. Primii creştini, cu bucurie şi recunoştinţă, se numeau pe ei înşişi “pisciculi – peştişori”. Erau convinşi că au fost pescuiţi cu năvodul, au fost salvaţi din adâncurile infernale, au fost scoşi din întuneric şi aduşi la lumină în barcă, în Biserică.

Mai observăm trei lucruri. 1. Iniţiativa chemării vine întotdeauna de la Dumnezeu, în împrejurările cele mai neaşteptate, şi se opreşte uneori la oameni care, după criteriile omeneşti de judecată, nu prea ar merita o asemenea chemare. Hristos nu stă să numere şi să cântărească virtuţile lui Petru când îl cheamă; de altfel, nici nu prea avea ce număra şi cântări, şi cu atât mai puţin la Saul, prigonitorul Bisericii sau la alţii asemenea.

În al doilea rând, Dumnezeu nu forţează pe nimeni, el aşteaptă un răspuns liber de la cel chemat. Petru ar fi putut să spună: “Doamne, dă-i fratelui meu onoarea aceasta de pescar de oameni, eu mă mulţumesc cu meseria de pescar de peşti”. Dacă ar fi refuzat, ar fi făcut el păcat, s-ar fi osândit? Nu, n-ar fi făcut păcat, dar ce păcat ar fi fost să fi refuzat! Ar fi simţit toată viaţa un gol sufletesc, un pustiu, ar fi fost trist, apăsat de sentimentul neîmplinirii, al inutilităţii vieţii, exact ca tânărul din Evanghelie care a refuzat să-l urmeze pe Iisus: “a plecat foarte trist”, notează evanghelistul, “căci avea multe bogăţii” şi a trăit şi a murit cu tristeţea şi bogăţiile lui.

În sfârşit, în faţa lui Dumnezeu care cheamă, se înspăimântă, căci îşi descoperă propriile păcate, propria mizerie: “Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci om păcătos sunt eu”. În prezenţa lui Dumnezeu, omul încearcă un sentiment de teamă, de sfântă cutremurare. Această sfântă teamă stă la temelia sentimentului religios în toate religiile, iar când această teamă de Dumnezeu lipseşte, omul e năpădit de toate spaimele şi obsesiile.

Dumnezeu are pentru fiecare dintre noi o chemare. Pe toţi, la Botez, ne cheamă să fim colaboratori la lucrarea sa de mântuire a lumii, ne cheamă în condiţiile concrete ale vieţii, la apostolat, la răspândirea împărăţiei sale în lume: “Luaţi aminte, fraţilor, la chemarea voastră” – le scria sfântul Pavel Corintenilor. Desigur, a urma şi a accepta chemarea lui Dumnezeu nu e uşor. Trăind în mijlocul unei lumi, ce-i drept, botezată, dar prea puţin încreştinată, suntem nevoiţi adesea să mergem împotriva curentului. Hristos este tăria şi speranţa noastră, Euharistia este energia noastră. Fiecăruia, Hristos îi spune ca şi lui Petru: “Nu te teme!”

Biblia e plină de povestiri despre oameni care au trăit cu Dumnezeu în vremea lor, în viața de zi cu zi. Biblia spune că aceștia au “umblat” cu Dumnezeu în viața lor, pas cu pas, într-o comuniune zilnică cu El, și au influențat societatea în care trăiau. Să ne inspirăm din exemplul lor, să umblăm cu Dumnezeu în zilele în care trăim, relevanți și spirituali, fiind sare si lumină pentru cei din jur, pentru societatea contemporană!

Iosif, un “lider laic”, un economist și un manager general al vremurilor antice, a învățat ani de zile cum să administreze afacerile, întâi la stăpânul său, apoi ale pușcăriei în care a fost închis. Anii dificili de captivitate i-au oferit însă experiență valoroasă și i-au remodelat caracterul. Promovat ca prim-ministru al Egiptului antic, a combinat experiența sa profesională cu revelația, fiind un om cheie pentru a-și izbăvi familia de foamete, și o binecuvântare pentru generațiile de evrei ce au venit după.

Moise, un alt exemplu, crescut ca prinț egiptean, avea cunoștințe pe care alți evrei nu le aveau în contextul sclaviei egiptene. Dumnezeu a valorificat aceste abilități de conducere politică atunci când l-a nominalizat să-i ducă pe evrei spre Țara promisă.

Daniel a fost un om de stat și un factor de influență în două imperii.

Cunoștințele filosofice și de literatură greacă ale apostolului Pavel i-au permis să fie o mărturie eficientă pentru Hristos în Areopag, în fața unui public greco-roman intelectual și cinic, care auzea nenumărate idei și filosofii. Și mulți alții… Dumnezeu a folosit abilitățile naturale sau dobândite prin educație și muncă ale acestora pentru a aduce lumină și viață. Și lista e în continuare deschisă pentru noi.

Zilele noastre nu se deosebesc cu mult de vremurile Imperiului roman. Globalizarea, decadența morală, promiscuitatea, corupția și abuzurile de putere, multitudinea credințelor din Imperiul roman se regăsesc în prezent. Și totuși, creștinii din Biserica primară au “tulburat acea lume” (Fapte 17, 6), deși erau din pătura de jos a societății, fără putere și influență aparentă. Cum au făcut asta oare?

Noi, Biserica din secolul 21, suntem mai reci. Sfințenia personală, timpul de rugăciune, toate au scăzut ca intensitate. Însă suplimentar, apare adesea o despărțire între viața de duminică, de la biserică, și cea din restul săptămânii. Lucrurile spirituale țin de biserică, iar slujba, școala, prietenii sunt altceva. Dar nu vorbesc acțiunile noastre zilnice despre valorile noastre?

Lumea contemporană e complexă. E dificil să trăiești cum trebuie. Salariile sunt insuficiente. Peste tot trebuie să faci compromisuri. Bine. Dar dacă faci asta, nu compromiți mărturia ta? Oare nu are fiecare acțiune a noastră, oricât de prozaică ar fi, un substrat spiritual? Nu vorbesc faptele noastre, chiar și cele obișnuite, despre valorile noastre de bază, și despre unde ne punem încrederea atunci când ne doare? Poate așa ajungem să fim piatră de poticnire pentru altcineva, și faptul că obținem un avantaj temporar va costa pe altcineva sufletul său, pentru că nu vede la noi o alternativă de urmat.

Una dintre poruncile evreiești este numită “tikkun olam”, tradusă prin “a îndrepta lumea sub conducerea lui Dumnezeu”, „a face lumea un loc mai bun”. După crearea statului evreu modern, și deși nu toti evreii sunt religioși, această valoare internă a lor a influențat dezvoltarea comunității din nimic, a dus la înflorirea deșertului, la prosperitate economică, la uimitoarele inovații și avansuri tehnologice de azi. În nici 70 de ani.

Domnul ne cere să fim drepți, să iubim mila, să nu fim aroganți și dominatori, să avem grijă de văduve și orfani (Iacov 1), să practicăm filantropia și să rupem jugul oricărei nedreptăți sau asupriri, să ne onorăm cuvântul, să spunem adevărul din inimă, să nu facem rău sau să bârfim, să nu umblăm cu mită, camătă sau speculă (Psalmul 15), ci să ne iubim aproapele ca pe noi înșine (Matei 22). Și toate acestea ca rezultate practice ale unei vieți neprihănite trăite cu Dumnezeu și motivate de dragostea Sa, nu pentru a contoriza fapte bune care să ne gâdile mândria.

Dacă noi, creştinii, ne-am baza pe Dumnezeu, am face bine în jurul nostru, am fi o lumină acolo unde suntem, pentru ca oamenii să vadă faptele noastre și să-L laude pe Dumnezeu (Matei 5, 16), oare s-ar schimba ceva? Dacă prezența noastră ar da gust și ar lumina atmosfera la locul de muncă, printre prietenii atei sau critici, oare s-ar schimba ceva? S-ar apropia ceea ce Iisus numește Împărăția lui Dumnezeu?

Lumina trebuie să strălucească în întuneric, doar acolo e vizibilă. Să nu ne mirăm, să nu ne plângem că vremurile sunt rele, că legile sunt tot mai adverse valorilor creștine, că întunericul vine. Ci toți cei ce suntem copii ai lui Dumnezeu să oferim lumină, dragoste, adevăr, integritate acolo unde suntem – să oferim o alternativă. Împărăția lui Dumnezeu se instaurează prin dragoste, prin exemplul personal, prin lumina noastră.

Mulți dintre noi poate aducem prieteni la biserică, mai dăm câte un sfat din când în când. Și acest lucru e bun. Dar fundamental, ar trebui să trăim Evanghelia de luni până duminică, zilnic. Nu doar singuri, preoţii, sunt însărcinați cu vestirea mântuirii, ci mai ales noi, creștinii obișnuiți! Într-o analogie cu un meci de fotbal, ei sunt antrenorii, noi însă suntem jucătorii de pe teren! Să dăm deci goluri, altfel pierdem meciul…

Dacă doar vorbim, fără a avea partea practică, suntem doar “chimvale zăngănitoare”. Să ne facem partea deci, de dragul lui Iisus, care de dragul nostru, a venit în întunericul în care ne aflam odată, ca să ne dea viață veșnică și un nou început. Să fim ambasadori ai lui Hristos, ducând mesajul atât prin vorbele noastre, cât și prin acțiunile de zi cu zi, în mediul unde El ne-a așezat.

Mai întâi, ce să vestim lumii? În orice casă veţi intra spuneţi mai întâi: pace acestei case! Iată ce avem de vestit lumii: pacea interioară, pacea cu Dumnezeu, pacea cu oamenii şi cu întreaga creaţie: e acea pace, acea bucurie sufletească ce se naşte în inima omului care se lasă transformat de harul lui Hristos, e pacea care izvorăşte din prietenia şi intimitatea cu Domnul, din promisiunea unei fericiri veşnice, care se află dincolo de orizontul existenţei pământeşti. Avea dreptate cineva când scria: „Creştinul deţine monopolul bucuriei în lume, iar această bucurie nu poate să o ţină numai pentru el; simte nevoie să o comunice şi altora”.

Cum predică creştinul? El predică prin cuvântul său, dar predică mai ales prin mărturia vieţii sale, predică prin iubirea faţă de semenii săi. Exemplul bun e cea mai bună predică. Iisus îi trimite pe ucenicii săi doi câte doi în misiune, tocmai pentru ca lumea să vadă în comportamentul lor iubirea, armonia, buna înţelegere. El avea să spună la Cina cea de Taină: „Din aceasta vă cunoaşte lumea că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă veţi iubi unii pe alţii”. A spune că eşti credincios şi a trăi o viaţă contrară evangheliei, e minciună, e ipocrizie; nu convinge pe nimeni.