Icoana în viața omului contemporan

Icoana ortodoxă este o provocare pentru fiecare om, credincios sau nu. Ea se deschide privirii tuturor, rămânând însă totodată învăluită în taină chiar și față de cel care este deja obișnuit să se așeze în genunchi în fața ei. Pe unii îi șochează, pe alții însă îi mobilizează spre tot lucrul bun. Timpul se scurge, stilurile și culturile se schimbă, însă aceste chipuri sfinte par a fi înfipte dincolo de timp, încercând să ne învețe drumul către veșnicie. Ele au hrănit și încă mai hrănesc sufletește ochii multor generații, care trebuie să învețe a le înțelege și a merge pe calea tainei lor. Despre evlavia omului de astăzi față de icoane ne-a vorbit renumitul iconolog pr. prof. dr. Michel Quenot, de la Parohia Ortodoxă din Fribourg, Elveția.

Părinte profesor, putem să vorbim astăzi despre o involuție a evlaviei oamenilor în ceea ce privește cinstirea icoanelor?

Pentru a vă răspunde o să reiau o expresie dragă mie: „Pășim în imagine”. Omul pășește în imagine, însă în ce fel de imagine pășește el? Este evident că omul înaintează astăzi în imagini care nu mai sunt acelea în care mergeau stră­moșii noștri. Suntem acum confruntați cu un nou fel de imagini, imagini pe care ni le propun media de astăzi, televiziunea, calculatorul și alte mijloace, care însă vehiculează un duh care este diferit, un duh care este cu adevărat duhul lumii. Lumea, în calitatea ei de creație a lui Dumnezeu, este bună, însă duhul lumii nu este bun, căci este un duh al posesiunii, un duh al plăcerii. Așadar, dacă pășim în aceste imagini, ne îndepărtăm de adevăratul nostru scop în calitate de creștini, acela de a merge în întâmpinarea Împărăției lui Dumnezeu.

De ce omul astăzi nu mai este atât de atras de icoană la fel ca în perioada bizantină? Din cauza mutațiilor pe care le-a suferit cultura între timp?

Aș lua ca exemplu pur și simplu Revoluția Rusă. De unde a venit această revoluție? Se ajunsese într-o stare în care forțele anticreștine deveniseră foarte puternice. A avut loc un abandon al Tradiției. În momentul revo­luției, Biserica se afla în deca­dență. Comercianții, oamenii din toate mediile sociale și chiar oamenii din Biserică deveniseră prea liberi față de credința lor. Aceasta a condus bineînțeles și la o deca­dență a icoanei, care datează deja de la sfârșitul secolului al XVII-lea, când icoana tinde să devină o imagine religioasă, o ima­gine care nu mai răspunde criteriilor icoanei veritabile. Toate acestea conduc la o împuținare a cre­dinței în rândul oamenilor, și im­plicit la o îndepărtare de Biserică.

Ateii nu au cunoscut și nu cunosc decât caricaturizarea Bisericii. Pentru aceștia este important ca icoana să comunice cu adevărat imaginea Bisericii în autenticitatea ei. Icoana este o imagine liturgică, pentru că ea reflectă cu adevărat liturghia pe care noi o săvârșim.

Cum văd icoana astăzi ortodocșii din Occident?

Acum 30 de ani, icoana se bucura de un statut special, pentru că occidentalii o redescopereau, grație mai ales icoanelor rusești. Au avut loc numeroase expoziții. Oamenii erau cu adevărat atrași. Exista un fel de exotism al icoanei, care a generat începutul introducerii de icoane în anumite biserici, în mănăstiri, în cămine. Din păcate însă, ele nu erau prea reușite, de cele mai multe ori având o calitate mediocră. S-a început astfel un proces de banalizare, care s-a produs mai ales din cauza faptului că anumiți iconari proveniți din țări ortodoxe au venit să dea cursuri de iconografie occidentalilor care voiau să o practice ca hobby. S-a produs o banalizare atât de mare, încât mulți au rămas cu icoane care aveau doar numele de icoane, în realitate fiind imagini religioase. Erau imagini naturaliste, în ele puteai întâlni tot felul de patimi omenești, iar ca exemplu aș da doar reprezentarea Sfintei Familii, care greșește prin simplul fapt că face să se creadă că Iosif a fost tatăl pruncului Iisus, cu toate că adevărul este altul. ­Într-un cuvânt, mesajul icoanei a fost falsificat, iar acum există o lipsă de interes. Acest val al descoperirii icoanei nu a fost o reușită, iar icoana este pe cale să cadă în banalitate. Drept dovadă, marile muzee care făceau expoziții de icoane au renunțat, de câțiva ani acestea devenind foarte rare.

Din păcate, mulți ortodocși dețin adesea icoane care se află la limita calității minime. Și mai trist este faptul că acestea se află încă la vânzare, în foarte multe magazine. Asupra acestui aspect avem încă foarte mult de lucru, iar un rol important îl au clericii.

De ce creștinii de alte confesiuni sunt tentați să nu mai considere icoana o ­sursă de har, ci mai degrabă un instrument catehetic sau doar un element pur decorativ?

În Occident, icoana a fost considerată Biblia săracilor, ­fiind o imagine care doar ilustra, necomunicând însă nici o prezență, nefiind legată de reali­tatea mântuirii și neavând nici o forță mobilizatoare pentru om. Ea rămâne ceva exterior, neexistând nici o relație personală a omului cu ea. Toate acestea se datorează faptului că nu există în spatele ei o teologie a icoanei. În Protestantism nu există o tradiție a icoanei, iar în Catolicism, deși există una, icoana este redusă la nivelul unei imagini pioase, care deși este privită poate cu admirație, nu este venerată.

Cineva îmi indica zilele trecute exemplul unui iconograf român din Italia, care pictează în bisericile catolice cu speranța că acest lucru îi va ajuta pe catolici să revină la Ortodoxie. Eu cred că acest lucru este greșit. După părerea mea, trebuie să pictăm bisericile ortodoxe și să-i invităm după aceea pe catolici să vadă frescele din bisericile ortodoxe, în timpul slujbelor, căci icoana este o imagine liturgică și trebuie trăită în legătură cu slujirea liturgică. În Biserica Romano-Catolică icoana ortodoxă se va găsi într-o completă dizarmonie cu slujba. Este ca și cum am privi un tablou de Picasso, sau al oricărui alt mare maestru, ascultând totodată muzică cu două secole mai veche. Este o dizarmonie. Muzica trebuie să corespundă imaginii. Există o mărturie vizuală care corespunde unei mărturii sonore. Este o corespon­dență între ele. Având icoana, noi avem această corespondență între vizual și auditiv. Iată de ce cântarea bizantină, care corespunde icoanei bizantine, are o așa de mare putere.

Multe biserici romano-catolice sunt însă acum împodobite cu icoane și servesc ca locașuri de cult pentru ortodocșii din diasporă. Poate fi împăcată discrepanța dintre stilul de cele mai multe ori gotic al bisericilor în care se roagă ortodocșii în Occident și icoanele catapetesmelor ortodoxe amplasate în interiorul acestora?

Bineînțeles că ideal este ca ortodocșii să aibă un loc adaptat nevoilor lor duhovnicești. Trebuie să ne dăm seama însă că majoritatea comunităților ortodoxe din diasporă au dificultăți materiale și trebuie în con­secință să se mulțumească cu locuri care nu au fost gândite pentru celebrarea liturgică ortodoxă. Aceste locuri sunt folosite prin iconomie. Este cea mai bună soluție pentru momentul actual. Acești oameni nu au posibilitatea să aleagă. Fac ce pot. Trebuie însă mai degrabă să ne bucurăm că găsim asemenea locuri. Unele dintre ele, deși păreau inadaptate, au fost deja destul de frumos împodobite, altele însă necesită mai mult timp. Ele pot constitui o etapă intermediară până în momentul în care comunitatea respectivă găsește un loc adaptat.

Cum poate astăzi un pictor bisericesc să păstreze intacte taina și mesajul mântuitor al reprezentărilor iconografice?

Am cunoscut la un moment dat un bătrân iconograf rus, Georges Morozov (1900-1993), care venea dintr-o familie cu multe generații de iconografi. Avea 87 de ani când mi-a spus: „Știți, la vârsta mea, încă mai există lucruri pe care nu le înțeleg atunci când privesc icoane din strălucita perioadă a secolelor XIII-XV. Nu știu, spre exemplu, de ce marii iconografi au făcut un anumit detaliu, însă sunt sigur că dacă l-au făcut astfel este pentru că există în spate un sens profund. Înaintez apoi în vârstă și, la un moment dat, îmi dau seama și spun: «Aha! Acesta era sensul!»”.

Trebuie așadar să fim foarte prudenți. Trebuie să avem încredere în înțelepciunea înain­tașilor noștri. Noi nu mai avem această înțelepciune. Cu cât trăim mai mult într-o perioadă săracă duhovnicește, cu atât mai mult trebuie să fim mai prudenți față de dorința de a inventa și a introduce elemente noi în iconografie, căci altfel riscăm să fim în înșelare.

Cum poate să evolueze duhovnicește omul contemporan, care este avid de imagine și în același timp asaltat și saturat de imaginile ofensivelor mediatice de tot felul?

Omul are o nevoie fundamentală de imagine. Ochii noștri se hrănesc cu imagine, și doresc să se hrănească cu imagine. Ex­periența ne învață însă că anumite imagini ne epuizează, în timp ce altele ne hrănesc. Omului contemporan îi lipsește de cele mai multe ori discernământul. Nu-și dă seama că se golește pe sine privind imagini vide. Lui îi este sete de imagine, dar nu poate să-și potolească setea cu imagini care nu-i mai împăr­tășesc nimic, ci mai degrabă îl sărăcesc, golindu-i firea. Adevărata imagine este aceea care atinge străfundul ființei noastre, aceea care atinge, aș spune, ființa ființei noastre, făcându-ne să ne împărtășim de ceva esențial. În caz contrar, avem inima pustiită.

Orice imagine autentică are un sens, ne atinge într-un fel pe noi ca oameni. Există imagini care nu sunt icoane, dar care ne ating în străfundul ființei noastre. Dacă privim spre exemplu un tablou al unui mare maestru, există ceva care ne duce dincolo, ne conduce către o realitate a ființei noastre, ne ajută poate să simțim ceva profund. Icoana ne duce și mai departe. Ea ne ajută să atingem cu degetul invizibilul, să atingem o realitate care se cheamă Dumnezeu, să-L atingem pe Cel care este cu totul Altul. Doar atingând această realitate ne potolim setea.

Suntem însă provocați să mergem mai departe. Aceste imagini ne pun în mișcare. Noi pășim în imagine, însă imaginea veritabilă este cea care ne va face să mergem și mai departe, conducându-ne pe un drum al cărui capăt nu îl vedem încă, ci doar îl intuim. Ea ne ajută în drumul desăvârșirii noastre ca oameni.

Ce ar trebui să facă astăzi creștinul ortodox pentru a nu pierde sensul profund al icoanei prin relativizarea importanței și a mesajului ei?

Ortodoxia practică, în diferite perioade ale anului, postul. În afară de acestea, există săptămânal anumite zile în care se ține post. Dacă postirea noastră se limitează doar la hrană, suntem departe de obiectivul la care suntem chemați. Adevăratul nostru post nu este ceea ce avem în farfurie, ci ceea ce avem în ochi. Pentru mine, principalul post este acela al privirii și al auzului. Dacă ascult ceea ce nu trebuie, mă pot murdări prin ceea ce aud. O muzică zgomotoasă poate să mă perturbe lăuntric. Pot să mă obișnuiesc cu ea, însă acele zgomote vor da naștere unei dezordini în mine, mă vor destructura. Același lucru este valabil cu imaginea. Fiecare imagine pe care o privesc se confruntă cu celelalte imagini care sunt deja în mine. Imaginile care intră în mine se vor alia imaginilor care sunt deja în interiorul meu și vor crea noi imagini. În consecință, dacă privesc o imagine care mă mur­dărește, aceasta se va asocia altor imagini din mine care vor fi și ele murdărite, ocupând un loc considerabil în interiorul meu de-a lungul poate a luni de zile. De aceea, întotdeauna spun că o imagine murdară este o ima­gine de prisos. Cineva poate va zice: „Nu am privit decât o singură imagine murdară!” Chiar și aceea este în exces! Pentru că o singură imagine poate să aibă consecințe devastatoare, căci va rămâne în noi poate ani la rând. Când spun aceasta mă refer la Sfânta ­Maria Egipteanca. Aceasta spunea că i-au trebuit 17 ani pentru a se elibera de anumite imagini murdare. În tot acest timp ea a fost în deșert, ducând o viață de asceză aspră, însă în urechile ei continua încă să ­rezoneze muzica de pahar pe care o ascultase, iar în mintea ei se derulau, precum un film de pe micile ecrane, scenele pe care le trăise ca femeie desfrânată.

Lucrul acesta este însă valabil și cu ce trăiește fiecare dintre noi, motiv pentru care trebuie să fim extrem de prudenți față de ceea ce privim. În general, în lumea ortodoxă, chiar și cei care postesc nu se gândesc la acest aspect, însă el este prioritar.

Așadar, trebuie neapărat să ne stăpânim privirea, să ne curățim văzul. Dacă acesta este murdar, tot ceea ce privim va fi murdărit. Dacă ne curățim îi vom privi pe ceilalți cu un alt fel de privire, și ne vom privi și pe noi înșine altfel. Bărbatul va privi femeia altfel, iar femeia pe bărbat de asemenea. Dacă inima noastră este curată, îl vom privi pe celălalt în realitatea sa de chip al lui Dumnezeu, nu ca pe un obiect de plăcere pe care ni-l putem însuși. Îl vom privi ca pe o persoană, pe care o binecuvântăm și de care ne bucurăm că o vedem progresând în vocația sa de om. După părerea mea, întreaga noastră via­ța duhovnicească este profund legată de ceea ce privim.

Cum poate omul de astăzi să-și reînvie sau să-și îmbogățească evlavia față de reprezentările iconografice care-l apropie de Dumnezeu?

Care sunt până la urmă icoanele noastre? Aceasta este întrebarea fundamentală pe care ar trebui să ne-o punem mai întâi. Reflectă cu adevărat icoanele noastre realitatea Împărăției sau sunt imagini pioase de proastă calitate?

Aș spune că este mai bine să ai o icoană litografiată făcută după o icoană celebră decât să ai o icoană pictată prost, plină de brizbizuri și învelită cu metal. Este mult mai bună o imagine care te provoacă, o icoană copie a unui model bun.

Aici se pune problema discernământului. Ce icoane alegem? Apoi se pune o altă întrebare: ce facem cu ele? Așezăm icoana în casă doar ca pe un element decorativ? Vedem acest lucru la foarte mulți creștini, care își pun icoanele în dulap, precum vesela de argint. Este icoana în acest caz un adevărat obiect de închinare sau doar un obiect decorativ?

Icoana însă se află acolo pentru ca noi să intrăm în relație cu Dumnezeu și cu sfinții lui. Ea este un pod către lumea de dincolo, este un prag care ne face să intrăm acolo. De noi depinde dacă rămânem afară sau pășim peste acest prag și intrăm în acea lume. Dacă intrăm înseamnă că ne punem în mișcare și intrăm în relație.

Dacă eu sunt în fața icoanei lui Hristos, cea dintâi icoană și fundamentul tuturor celorlalte – căci această icoană este posibilă doar datorită Întrupării -, trebuie să încerc să văd invizibilul în ceea ce este vizibil. Mă aflu în fața icoanei lui Hristos, însă încerc să-mi dau seama nu numai că mă aflu în prezența icoanei Lui, ci și că El Însuși este prezent acolo în mod invizibil. Mă așez astfel în preajma prezenței lui Dumnezeu. Mă aflu în fața icoanei Lui, însă trebuie să-mi dau seama că El Însuși este acolo. Îl văd vizibil în icoană, însă El este acolo și în mod mistic. Doar în această perspectivă se va stabili contactul și dialogul meu cu Dumnezeu, care este rugăciunea. Atunci simt că sunt în fața „Celui care este”, asemenea lui Moise în fața rugului aprins. Și noi trebuie să ne scoatem duhovnicește sandalele atunci când suntem în fața icoanei lui Hristos, conști­entizând că suntem nu doar în fața a ceva, ci a Cuiva, care este foarte mare, care a venit să stabilească un legământ cu oamenii, să ne călăuzească pe noi înșine la transfigurare și să ne facă asemenea Lui, dumnezei prin har, ființe de lumină, cu condiția să intrăm în Lumina Lui.

Ionuţ Aurelian Marinescu

Sursa: ziarullumina.ro