14 octombrie – Sfânta Parascheva

„Sfînta Parascheva nu-l întreabă pe cel care-i cere ajutorul dacă este de un neam sau altul, nici dacă este bărbat sau femeie, bogat sau sărac, mai puţin sau mai bine pregătit, sau altceva de acest fel. Îl întreabă dacă are credinţă în ajutorul care vine de la Dumnezeu şi dispoziţia de a lăuda pe Dăruitor, urmărind tot restul vieţii să împlinească poruncile Sfintei Evanghelii.” (Patriarhul ecumenic Bartholomeu I)

Îngerul din pustie

Noaptea aceea părea să fie ca toate celelalte nopţi în care priveghease în rugăciune, de cînd Dumnezeu îi îngăduise bucuria de a ajunge la Locurile Sfinte: o noapte adîncă şi răcoroasă, ca de început de lume, cu stelele atît de jos încît părea că le-ai fi putut culege cu palma. Genunchii ei feciorelnici aproape că făcuseră urmă în piatră, dar nu simţea durere, nici osteneală, căci totul era înghiţit de bucuria prisositoare a Duhului… Şi iată că, în toiul nopţii, un înger i-a stat dinainte, dezvăluindu-i voia Celui Preaînalt: „Lasă pustiul şi întoarce-te în patria ta, unde vei da trupul tău pămîntului, iar sufletul tău se va duce în cer, la Mirele pe care L-ai iubit mai presus de părinţi, de rude şi de toate bunurile lumii”.

Neprihănita Parascheva* avea numai 25 de ani, dar cuvîntul îngerului n-a speriat-o, nici n-a întristat-o, ci i-a sporit bucuria nuntirii cu cerul. S-a întors ascultătoare în părţile Traciei, nu departe de satul ei natal (Epivata Traciei – astăzi Selim-Paşa, pe coasta de nord a Mării Marmara), unde a mai petrecut doi ani în post şi rugăciune, lăsînd să se creadă că era o străină pripăşită prin partea locului. Avea 27 de ani cînd şi-a dat sufletul în mîinile Domnului (1150), iar trupul i-a fost înmormîntat nu departe de mare.

Mireasma sfinţeniei şi duhoarea păcatului

Anii au trecut şi amintirea străinei de odinioară s-a şters aproape cu totul din memoria oamenilor. Iată însă că marea a aruncat pe ţărmul acela nisipos trupul neînsufleţit al unui marinar. Se spune că pe acolo se ostenea un călugăr stîlpnic, pe care duhoarea cadavrului l-a făcut să-i implore pe oamenii locului să vină şi să-l îngroape. Săpînd, ei au dat, cu oarecare mirare, de mormîntul Paraschevei, pe care însă nu l-au cercetat mai îndeaproape, ci au azvîrlit în el şi trupul greu mirositor al marinarului, grăbindu-se să astupe groapa la loc. După o vreme, cînd totul fusese dat demult uitării, un bărbat şi o femeie din satul apropiat, dreptcredincioşii Gheorghe şi Eftimia, au avut într-o noapte acelaşi vis minunat: însoţită de un alai de ostaşi luminoşi, li s-a arătat o tînără înveşmîntată în straie albe şi aşezată pe un tron aurit. „De ce aţi nesocotit trupul Cuvioasei Parascheva?”, a grăit unul dintre însoţitori. „Luaţi-l degrabă şi puneţi-l într-o raclă strălucitoare, că Dumnezeu a slăvit-o în cer şi vrea să o mărească şi pe pămînt!”. Iar tînăra li s-a adresat ea însăşi, zicînd: „Luaţi repede moaştele mele de aici, că nu mai pot îndura mirosul celui de lîngă mine!”. Şi le-a indicat întocmai locul cu pricina, de unde oamenii din sat au alergat chiar a doua zi să-i scoată moaştele, a căror bună-mireasmă a cuprins tot ţărmul şi ale căror minuni n-au mai încetat niciodată.

Drumul moaştelor

Moaştele Cuvioasei Parascheva a fost strămutate în secolul al XIII-lea la Tîrnovo, unde Imperiul româno-bulgar al Asăneştilor îşi avea capitala şi reşedinţa patriarhală. Spre sfîrşitul secolului al XIV-lea, spre a fi ferite de turci, au stat 5 ani la Vidin, în coasta Ţării Româneşti, după care au fost duse în Serbia, la Belgrad (unde s-a ridicat și o biserică în cinstea sfintei). În secolul al XVI-lea ajung la Constantinopol, unde au sălăşluit pe rînd în mai multe biserici (Panmakaristos, Vlaherne, Sfîntul Dumitru, Sfîntul Gheorghe – noul sediu al Patriarhiei Ecumenice, din Fanar). În Moldova, unde au rămas pînă azi, moaştele Cuvioasei Paraschiva au ajuns la anul 1641, datorită domnitorului Vasile Lupu, pe cînd mitropolit al Moldovei era Varlaam (autorul vestitei „Cazanii”, acum numărat și el cu sfinții). Ele au fost aşezate cu mare fast la Biserica Sfinții Trei Ierarhi, unde au rămas pînă la incendiul din noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888 (din care au ieşit neatinse, deşi a ars toată lemnăria sicriului şi chiar salteluţa de bumbac de sub ele!), de la începutul anului 1889 fiind strămutate în noua Catedrală Mitropolitană.

Sfînta Cuvioasă Parascheva („Sveta Petka”, pentru slavi, „Sfînta Paraschiva” sau „Sfînta Vineri”, pentru români) este, mai mult decît oricare alt sfînt sau altă sfîntă, ocrotitoarea şi unificatoarea duhovnicească a întregului Răsărit ortodox, cinstită deopotrivă de greci, slavi şi români. Drumul moaştelor ei, lung, sinuos şi presărat cu minuni, alcătuieşte o adevărată hartă a comunităţii noastre de credinţă, o expresie tradiţională a înfrăţirii neamurilor ortodoxe din spaţiul european al vechiului Imperiu bizantin.

Sfînta care aduce ploaia

Din 1641 pînă azi, moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva au părăsit Iaşii numai de două ori: în 1944 (cînd au fost duse sub escortă militară la Bucureşti şi au stat o vreme în Catedrala Patriarhală, unde se află şi moaştele Sfîntului Dimitrie Basarabov) şi în 1947, cînd, la cererea multor preoţi şi credincioşi, moaştele au fost scoase în cea mai lungă procesiune religioasă care s-a desfăşurat vreodată pe pămîntul Moldovei (mai întîi pe aria judeţului Iaşi, în mai şi iunie, apoi de la un capăt la altul al Moldovei, în iulie şi august), cu nădejdea – împlinită – că Sfînta se va îndura de poporul credincios şi va pune capăt celei mai cumplite secete abătute peste ţară. Adormitul întru fericire Părinte Patriarh Teoctist (pe atunci arhimandrit şi întîiul dintre slujitorii Catedralei ieşene) îşi amintea: „Am trăit, după necazurile războiului şi cotropirea ţării de către forţele necredinţei sovietice, anii de secetă cumplită 1946-47… În luna mai 1947, am fost rînduit să însoţesc Sfintele Moaşte şi să conduc această procesiune de cerere a îndurării lui Dumnezeu, prin oraşele şi satele Moldovei… Am văzut aievea, iubiţi fraţi şi surori, minunile săvîrşite de Cuvioasa Parascheva la rugăciunile întregului popor dreptcredincios… În urma acestor rugăciuni stăruitoare, făcute cu lacrimi de nădejde, vedeam cum, din senin, se adunau norii şi apoi ploaia îndestula pămîntul însetat după atîta secetă… În această revărsare de evlavie creştină, pelerinajul a continuat peste două luni, în ciuda prezenţei trupelor sovietice”.

Pelerinaje şi minuni de fiecare an

Tradiţia pelerinajelor la moaştele Sfintei Parascheva, mai cu seamă de ziua cinstirii ei (14 octombrie), datează încă din secolul al XVII-lea. Ele au luat amploare după decembrie 1989, angajînd şi din ce în ce mai mulţi tineri, într-o revărsare de evlavie care dă măsura renaşterii spirituale pe care o trăim după lungile decenii de ateism comunist. În jurul acestui eveniment spiritual, ce adună anual sute de mii de credincioşi, s-au grupat, timp de mai multe zile, înainte şi după 14 octombrie, „Sărbătorile Iaşilor” (ansamblu anual de manifestări cultural-religioase). Mitropolia şi Primăria distribuie gratuit, pentru mii de pelerini (dintre care unii aşteaptă şi 15-20 de ore pentru a le veni rîndul să se închine şi să sărute Sfintele Moaşte), iconiţe, broşuri religioase, dar şi pachete cu alimente. Multe familii din oraş invită acasă pelerini necunoscuţi, pentru odihnă şi masă, refăcînd o emoţionantă comuniune fraternă în duhul Cuvioasei Parascheva, model milenar al milosteniei creştine. Pe drept cuvînt, în anul jubiliar 2000, declarat An Internaţional de Pelerinaj pe tot cuprinsul lumii creştine, municipiul Iaşi a fost inclus în rîndul celor 5 oraşe internaţionale de pelerinaj din Europa (alături de Tesalonic – Grecia, Trondheim – Norvegia, Edinburgh – Marea Britanie şi Praga – Cehia), prilej cu care au şi fost aduse la Iaşi moaştele Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, după ce anterior fuseseră aduse cele ale Sfîntului Apostol Andrei (1996), iar ulterior (2002) cele ale Sfîntului Ioan Casian.

Sfînta Cuvioasă Parascheva a făcut din Iaşi, mai mult decît orice factor laic, o cetate europeană şi ecumenică în sensul bun al cuvîntului, spre slava lui Dumnezeu „Cel preamărit în sfinţii Săi”.

* Numele, specific creştin, are origine grecească: „Paraskeué”, însemnînd „pregătire”, dar şi ziua de „vineri” (ziua de dinaintea Sabatului), de unde denumirea populară de „Sfînta Vineri”, atribuită nu doar sfintei propriu-zise, ci şi unui personaj feminin fantastic, familiar basmelor şi legendelor noastre folclorice, ce pare mai degrabă imaginea încreştinată a unei vechi zeităţi păgîne (ca şi personificarea altor zile ale săptămînii, mai cu seamă Sfînta Miercuri şi Sfînta Duminică). În conștiința populară, sfînta din sinaxar și cea din folclor tind să se suprapună. Forma Parascheva – preferată de Biserica Ortodoxă – e una grecizantă, la noi formele tradiţionale ale numelui respectiv fiind Paraschiva (diminutive: Chiva, Chivuţa) şi Paraschiv (diminutive: Chivu, Chivuţ), azi mai puţin frecvente ca nume de botez, dar stînd la baza a numeroase nume de familie (Paraschivescu, Paraschivaş, Aparaschivei, Chivu, Chivulescu etc.). Cuviosa nu trebuie confundată – cum se întîmplă uneori, inclusiv la nivel iconografic – cu Sfînta Muceniță Parascheva de la Roma (sec. II), prăznuită în 26 iulie.

Răzvan Codrescu