Răbdări prăjite, gheaţă friptă, mierte fierte…
Sînt destul de numeroase şi ingenioase expresiile populare care descriu, prin intermediul unor feluri de mîncare fanteziste, lipsa hranei sau a unor preparate mai pretenţioase. Jocul lexical fundamental e simplu, dar poate produce rezultate expresive: entităţi dintre cele mai nepotrivite primesc atributul prăjit, fript sau fiert, transformîndu se în preparate culinare imposibile. Formula cea mai cunoscută este, desigur, răbdări prăjite: asemănătoare (prin asocierea dintre un aparent reper concret şi abstracţia care îl neagă) cu expresia glumeaţă de amînare la nesfîrşit a unei soluţii – la Sfîntu’ Aşteaptă. Răbdările prăjite sînt înregistrate de Anton Pann, în Povestea vorbei („înghite la răbdări prăjite“), şi au foarte multe atestări ulterioare, în revistele umoristice – „trăia cu toţi ai săi din răbdări prăjite cu răntaş“ (Calicul, 1888, nr. 12); „mămăligă însoţită cel mult de răbdări prăjite“ (Furnica, 1906, nr. 108) –, fiind explicată în dicţionarele curente. Formula glumeaţă e dezvoltată într-o poveste a lui Ion Pop Reteganul prin asocierea cu un alt fel de mîncare imposibil: „trăia tot cu noduri fripte, învăluite cu răbdări prăjite“. Dacă în genere a înghiţi cu noduri e o descriere metaforică destul de exactă a stării de supărare sau anxietate, a suportării cu greu a unui necaz sau a dificultăţii de a mînca, a înghiţi noduri pare să se refere, regional (conform lui Zanne, în Proverbele românilor) şi la lipsa mîncării.
Preparatele fanteziste sînt evocate fie pentru a descrie lipsa mîncării (de obicei legată de sărăcie) – „a mînca coaste fripte“ (Zanne, III) –, fie pentru a ironiza pretenţiile (culinare) exagerate: „a cere stele fripte şi smochine rupte din pomii Rusalimului“ (Zanne, I şi VI, reproducînd din Jipescu, Opincarul).
O expresie muntenească mai puţin cunoscută a fost readusă în atenţia cititorilor, în ultimii ani, de Mircea Cărtărescu, în proza şi în eseurile sale; felul de mîncare imaginar propus de mamă copilului e mierte fierte, dezvoltat prin asocierea unui alt preparat improbabil în spaţiul tradiţional: „Păi ce Dumnezeu să-i mai dau, mierte fierte, scoici prăjite? N-am pomenit aşa copil mofturos“ (Solenoid); formula este descrisă pe larg şi în textul „Mierte fierte, scoici prăjite, reluat în volumul Peisaj după isterie. Expresia mierte fierte, în care primul cuvînt este inventat sau deformat pentru a rima şi a semăna cît mai mult cu adjectivul care îi urmează, este înregistrată în dicţionarul academic (DLR), cu o primă atestare la Delavrancea, în Palatul de cleştar: „au dorit mierte-fierte, cerul cu stelele, raiul cu miresmele“. Se găseşte şi în glosarul de cuvinte şi expresii din Vîlcea al lui G.F. Ciauşanu (din perioada interbelică): „o să-ţi dau mierte-fierte – cine ştie ce mîncări alese“, ca şi în glosarul regional al judeţului Argeş, publicat de D. Udrescu în 1967 („m-alesei cu mierte-fierte şi un sac de calcavuri“).
Adjectivul fript apare şi într-o formulă oximoronică glumeaţă: despre cineva slab şi palid se putea spune „parcă mănîncă gheaţă friptă“, iar versurile dorinţei imposibile, din seria asocierilor absurde, sînt „Frunză verde ceapă coaptă,/Şi aş mînca zăpadă friptă“ (Zanne, III).
Un alt mod de a desemna mîncarea absentă e inovaţia lexicală. Cuvinte probabil inventate, fără sens prestabilit, iau locul felurilor de mîncare tradiţionale. Tot în Zanne, Proverbele românilor, III, este înregistrată expresia „avem blejde şi coşcove“, cu explicaţia: „mîncări închipuite. Prin urmare, nu avem nimic de mîncare“. Udrescu a cules varianta caşcove, pe care o echivalează cu caracaşicuri şi cu miertele fierte, în seria rafinamentelor culinare ironizate de gospodina munteancă: „Lasă, puiul mamii, ţie ţi-oi da caracaşicuri şi alte mierte-fierte, că fasulica nu i de tine“.
Lipsa hranei poate fi descrisă într-un mod şi mai complicat, într-o formulă sintactică în care acţionează, cu efect umoristic, ipoteticul şi negaţia: „De am avea brînză, după cum n-avem pîine, bună apă de păpară“ (Iordache Golescu, în Zanne, III). În Povestea vorbei a lui Anton Pann sînt pomenite şi meniuri mai realiste, puse însă tot sub semnul sărăciei şi ironizate pentru simplitatea lor extremă – „Pîine cu sare e gata mîncare“ – sau pentru aparenta elaborare: „Dintr-o ridiche patru feluri de mîncare se face: rasă şi nerasă, cute şi felii“. De altfel, între proverbele adunate de Anton Pann găsim şi o consolare pentru reducerea la minimum a gastronomiei: „Pîntecele omului n-are fereastră ca să i să vază ce a mîncat“.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
