Surâsul duhovnicesc în fața valurilor vieții
Sfântul Paisie Aghioritul, canonizat de către Patriarhia Ecumenică în urmă cu trei ani și având ca dată calendaristică de prăznuire ziua de 12 iulie, le spunea celor care îl vizitau și îi cereau sfatul, la coliba sa din Sfântul Munte Athos, că pentru a ajunge în Rai creștinul trebuie să poarte în mână „pașaportul încercărilor”, iar acesta trebuie să aibă aplicat pe el „viza suferințelor” sau a „pătimirilor fără de voie”.
Prin cuvintele sale pline de sens, cuviosul părinte surprindea un adevăr duhovnicesc fundamental, și anume acela că necazurile, încercările, pătimirile, suferințele, bolile, durerile, toate acestea, culminând în moarte, fac parte din condiția umană, deși ele au fost necunoscute primilor oameni, aflați în starea paradisiacă, o stare de relativă desăvârșire, caracterizată prin sănătate fizică și spirituală, și care putea fi transformată de către protopărinții noștri, prin buna exersare a facultăților sufletești primite și cu ajutorul harului dumnezeiesc, în starea de „îndumnezeire”, adică aceea de a deveni, prin har și lucrare, ceea ce Dumnezeu este prin ființă.
Prin urmare, originea ultimă a tuturor încercărilor și suferințelor din lume și din viața omului o constituie păcatul strămoșesc. Iată de ce suferințele personale sunt perpetuate și amplificate de anumite vulnerabilități ale arborelui genealogic sau de păcatele strămoșilor, care se transmit, asemenea tarelor ereditare, în baza unei legi a descendenței duhovnicești.
Oricât ar încerca omul să le evite și să se eschiveze, mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi vom ajunge să facem cunoștință cu suferința, multiplele ei forme făcând parte din condiția umană. Mai mult chiar, se poate observa că, pe undeva, în viața aceasta, bucuriile și necazurile se întâlnesc și se împletesc, în sensul că bucuriile prezente, dacă nu sunt trăite curat și înalt, devin cauze și motive de suferințe și tristețe, în timp ce necazurile, dacă sunt primite ca „examene” spre folosul nostru duhovnicesc, nu atât trecător, cât mai ales viitor și veșnic, se transformă în izvoare inepuizabile de bucurie sfântă.
Oricât de mari și de puternice ar fi ele, creștinul adevărat, călit, asemenea aurului de mare preț, în acest „cuptor al încercărilor” își păstrează liniștea interioară, ca urmare a încrederii sale depline în atotînțelepciunea, iubirea și răsplata din partea lui Dumnezeu. El dobândește un surâs duhovnicesc în fața valurilor vieții.
Cât despre scopurile pentru care vin acestea în viața noastră, Sfinții Părinți ne învață că toate aceste pătimiri sunt niște probe sau examene, pe care omul trebuie să le dea în viață și de a căror rezolvare depinde răsplata veșnică pe care acesta o va primi. Ele nu trebuie căutate și cerute niciodată, pentru că nu cunoaștem deplin capacitatea noastră de a le înfrunta și nici pragul de suportabilitate a lor, dar, odată instalate în viața noastră, trebuie să încercăm să le descoperim sensul profund și, astfel, să căutăm să tragem cât mai multe foloase sufletești din ele.
Un adevăr, însă, este cert, acela că toate aceste „pătimiri fără de voie” sunt proporționale cu păcatele noastre sau cu virtuțile personale. În legătură cu cele dintâi – păcatele proprii, ca origine a suferințelor noastre -, Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că fiecare dintre noi își alege în mod personal suferințele, atunci când săvârșește premeditat păcatul. Păcatelor mici le corespund încercări ușoare și scurte, în timp ce păcatele grele sunt urmate de suferințe direct proporționale. La cei care duc o viață duhovnicească înaltă, ne învață Sfântul Isaac Sirul, necazurile sunt și mai multe, și mai grele decât la cei păcătoși, și răsar la tot pasul, scopul acestora fiind probarea iubirii față de Dumnezeu, precum și a virtuților.
Nimeni nu este însă vreodată încercat peste puterile sale, ne asigură Sfinții Părinți. Odată cu îndurarea a tot mai multe suferințe, omului i se lărgesc puterile, sau, cum ar spune știința medicală de astăzi, „pragul de suportabilitate” al suferinței devine tot mai elastic.
Tot Sfinții noștri Părinți ne învață și care trebuie să fie adevărata conduită a creștinului atunci când este încercat sau când se află alături de cineva suferind. În cazul suferințelor proprii, conduita folositoare este cea de asumare sfântă a lor sau, cum spun Părinții Bisericii, de a face „filosofia bolii”, adică a încerca să aflăm de ce au venit acestea asupra noastră, care sunt cauzele lor, pentru a le elimina, și ce mesaj duhovnicesc intrinsec poartă ele. A face „filosofia bolii” înseamnă a aborda o atitudine ofensivă împotriva bolii și nicidecum o resemnare metafizică, adică a lupta cu toate puterile personale și medicale pentru înlăturarea sau ușurarea suferinței, având permanent încredere că Dumnezeu este alături de noi, ne ajută și ne întărește, că El împreună-pătimește cu noi. „Răbdarea înjumătățește durerea”, spune Sfântul Isaac Sirul, în sensul că înțelegerea duhovnicească a suferinței alină durerea, în timp ce revolta față de ea adaugă la suferința fizică și apăsare morală.
Dacă în plan personal trebuie să le primim ca venind de la Dumnezeu, cu noblețe și răbdare, spre exersarea spirituală și răsplata noastră veșnică, față de cei aflați în suferință trebuie să arătăm iubire, compasiune și respect. Iubire, ca unii ce poartă în profunzimile ființei lor, chiar și schimonosite exterior de suferință, chipul lui Dumnezeu. Compasiune, ca unii care am putea sau vom fi și noi în locul lor. Și respect, pentru că prin suferința lor, aceștia au șansa de a se mântui înaintea noastră, a celor ce vremelnic mai facem, încă, umbră pământului, dar niciodată nu știm ce răspuns vom da în clipa Judecății, inclusiv pentru modul în care ne-am purtat neputințele și suferințele. Ei însă, poate, și-au dobândit locul bineplăcut și și-au împodobit cununa mântuirii cu pietre nestemate, între care unele de pe urma răbdării în suferință, cu demnitate morală și noblețe duhovnicească.
Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu
Sursa: ziarullumina.ro
