„Nu există altă cale”

„Nu există altă cale decât sfinţirea vieţilor noastre!” este mesajul Părintelui Cezar Axinte, în răspăr cu întreaga cultură modernă. Căci mesajul acestei culturi, diseminat în toate mediile de comunicare şi în întregul stil de viaţă modern, nu este altul decât invitaţia la păcat ca la cea mai dezirabilă și mai profitabilă afacere. În acest timp însă lumea trece, în ansamblul ei, printr-o uriaşă depresie, şi aproape nici nu mai nădăjduieşte să afle soluţia. Mai curând narcoza. Însă Adevărul este atât de simplu, atât de viu şi mult mai aproape de noi decât ne putem imagina – trebuie numai să păşim pe calea aceasta a sfinţirii înţelegătoare a vieţilor noastre, la care ne cheamă Părintele, cu durere şi dragoste. (V.G.)

– Părinte, vedem că, în prezent, România trece printr-o criză, pentru că am importat, parcă fără nici un fel de filtru, tot ce a venit din Occident, de la produse până la mentalităţi şi spiritualităţi. Am dat obiceiurile noastre pe sărbătorile lor – ca să numim doar Valentineʼs Day de acum, din februarie. Cum de s-a ajuns aici? Mai există cale de întoarcere?

– Da, este cale de întoarcere. Nu punem problema aceasta niciodată în chip fatalist – deşi, după o radiografie chiar şi superficială, pare că lucrurile au intrat pe un drum fără întoarcere, pe un drum înfundat. Dar ştim, din experienţa Bisericii şi chiar a istoriei omenirii, că au fost momente de cădere grozavă şi, cu toate acestea, Dumnezeu l-a ridicat pe om.

Părintele Arsenie Papacioc spunea că Dumnezeu mai are încă taine prea minunate de descoperit omului, și atunci sigur că va fi un număr de oameni cărora Dumnezeu le va descoperi aceste taine. Sunt încredinţat că Dumnezeu şi-a afierosit şi preoţi cu viaţă sfântă, şi credincioşi cu trăire înaltă, şi acesta va fi viitorul. Deci este cale de întoarcere, cu toate că, într-adevăr, dacă te uiţi, mămăliga nu mai are gust, pâinea nu mai are gust, toate seminţele din cultură sunt modificate genetic, adică stricate faţă de legea lui Dumnezeu. Și, dacă extrapolăm asta la om, pare că păcatul a cuprins, a stricat toată rânduiala firii. Într-o măsură, aşa este, dar Dumnezeu este credincios omului și Luiși, şi atunci ştim că are întotdeauna, în fiecare generaţie, vase alese prin care Își va face lucrarea Sa. Puţin aluat va dospi toată frământătura ^{cf. I Corinteni 5:6}.

Într-adevăr, generaţia noastră, a „decreţeilorˮ – să spunem aşa, ca să putem să facem o clasificare spaţio-temporală – poate că nu va mai prinde un reviriment din acesta duhovnicesc în masă, dar sunt absolut convins că, deşi lucrurile sunt accelerate într-o direcţie lipsită de sens, sunt absolut convins că, din copiii noştri, Dumnezeu va ridica oameni cu viaţă sfântă, va ridica conducători cu viaţă sfântă.

Sunt încredinţat de treaba aceasta – căci m-ați întrebat despre felul în care am pornit noi, aşa, ca o navă, ca un Titanic, în aventura euroatlantică, dar fără bărci de salvare, fără cârmuitori, iar acum nava aceasta se ciocneşte de toate obstacolele şi a luat apă. Ei bine, singura soluţie pe care o văd, pe care o simt, este aceea că noi nu ne vom putea redresa ca neam – nu vorbim aici neapărat economic, deşi implică şi asta –, dar nu ne vom putea redresa ca neam până când nu vom avea conducători creştini, care, la rându-le, vor avea duhovnici cu viaţă sfântă.

Părintele Iustin Pârvu, acum vreo douăzeci de ani, la o întrebare pe care i-am adresat-o noi atunci, exact aşa cum aţi spus şi frăţia voastră: „Părinte drag, ce ne facem că, iată, a venit peste noi toată pegra aceasta, toată contagiunea aceasta toxică din toate răspântiile lumii… Ce ne facem? Cum să ne luptăm?ˮ. Şi Părintele Iustin Pârvu a zis aşa: „Măi, îi nevoie de preoţiˮ. Ei, mi-am adus aminte de cuvântul acesta de curând, frământându-mă la problemele prin care trecem şi de care şi dumneavoastră văd că sunteţi frământat. Deci este nădejde, am mare nădejde că se poate face ceva.

„Este fundamental să-ţi recunoşti boala”

– Și totuși, de ce credeți că noi, românii, ortodocşii cu o anumită conştiinţă, cum am ieşit din comunism, ne-am aruncat în a alege de dincolo chiar o mulţime de lucruri mai mult rele decât bune şi nu am încercat să ne descoperim propria noastră spiritualitate? Vă spun pentru că recent am fost în Polonia şi în Ungaria şi am văzut că lucrurile au stat altfel acolo. Deşi ei nu au Ortodoxie, au ţinut propriile lor tradiţii; mai mult, au ţinut propria lor cultură, şi cred că pentru asta sunt mai sănătoşi astăzi decât suntem noi. De ce a fost această aruncare în gol a noastră, a românilor?

– Ştiţi cum? Îmi vine să zic aşa, că mult ni s-a dat, mult ni se cere ^{cf. Luca 12:48}. Comunismul pe care l-am trăit noi, românii, a avut o altă natură, o altă patogenie, să spunem aşa. A fost – şi este! – foarte contagios, fiindcă bolşevismul nu este o doctrină, nu este o ideologie: este hulă împotriva Duhului Sfânt. Şi poporul acesta atât de sfânt şi de sfinţit cum a fost, atât de mult a primit, încât mult i s-a cerut. Şi a dat, într-adevăr, foarte multă jertfă, dar, pe de altă parte, s-a creat aici un „pat germinativ” pentru toate reziduurile acestea spirituale ale unui imperiu care s-a prăbuşit, dar nu a dispărut. Adică noi am avut apetenţa asta pentru a importa ceea ce unii au aruncat la coş, şi la coşul istoriei, datorită faptului că suntem extrem de contaminaţi. Pentru prima dată în istoria civilizației, negarea lui Dumnezeu a devenit politică de stat. Căderea a fost mare, lepădarea a fost foarte mare…

Este o iluzie că cineva astăzi în lume stă mai bine, iertaţi-mă că spun asta. Sigur, la prima vedere, poate ca alcătuire socială, da, e posibil ca polonezii să stea mai bine, ungurii să stea mai bine, dar gândiţi-vă că ungurii nu mai au un sfânt de o mie de ani! Or, popoarele acestea au făcut tot ce au putut ca să se articuleze la o „minunată lume nouă”, au răzbit cumva, poate că sunt oameni mai cumsecade, dar în privinţa vieţii duhovniceşti de profunzime sunt departe de tot. De aceea cred că a şi îngăduit Dumnezeu asupra noastră încercările acestea. Pe de o parte. Pe de altă parte, cum spuneam, deci, contagiunea aceasta a fost foarte mare, și este încă foarte mare. Noi înşine, care suntem în generaţia anilor ʼ70, suntem contaminaţi de morbul acesta marxist. Poate că singura diferenţă dintre noi şi Vişinescu este aceea că ne recunoaştem boala, nimic mai mult. Însă, sigur, este fundamental să-ţi recunoşti boala.

„Noi încă jertfim lui Moloh”

Problema noastră, a poporului român – şi iertaţi-mă că o să spun lucrul acesta, dar îl strig, aşa, în inima mea – este viclenia. Noi ne credem şmecheri: şmecheria, la poporul român, este o mare „virtute”. Şmecheria aceasta se traduce duhovniceşte printr-un cuvânt grozav, cutremurător: viclenie. Aţi văzut că, şi în Rugăciunea domnească, Domnul spune: „Şi ne izbăveşte pe noi de cel viclean” – nu de apostat, nu de Komintern, ci de cel viclean. Or, noi înşine avem problema aceasta, ca popor: trebuie să scăpăm de tendinţa aceasta, de dezideratul acesta de a fi şmecheri. Pentru că nu e un cuvânt oarecare, aşa cum îi spui demonului „scaraoţchi” sau „drăcușor” şi, prin diminutiv, l-ai îmbunat. Diavolul e diavol, nu are milă, el nu poate să aibă milă. Viclenia e viclenie, o trăsătură a demonului. Or, nouă au reuşit să ne inducă, să ne contamineze cu demonul acesta prin reeducare. Trebuie să scăpăm de el, trebuie neapărat să scăpăm de el.

Iar una din marile probleme în raport cu Polonia, dacă vreţi, este şi aceasta, că noi jertfim lui Moloh. Uitaţi-vă cum arată dispoziţiile penale din Polonia în legătură cu avortul şi cum arată cele din România; cum arată etosul naţional în Polonia în raport cu naşterea de prunci şi de familie şi cum arată în România. Prin urmare, noi, dacă încă jertfim lui Moloh, n-avem decât să mergem la Levitic, la Deuteronom şi să citim, să vedem ce înseamnă aceasta, şi ne va da Dumnezeu radiografia foarte-foarte clară: „Vă voi face aşa de puţini, încât vi se vor pustii cărările” ^{Levtic 26:22}, spune Dumnezeu poporului Său.

Deci nu putem să fim ipocriţi şi să nu ne recunoaştem faptul că au putut pătrunde prin zidurile noastre. Dacă nu ne-am îngrădit cu har, bineînţeles că au pătruns, dar breşa am făcut-o noi – şi cred că ăsta este păcatul capital al poporului în acest moment, de la Revoluţie încoace. Cea mai mare problemă este cea legată de naşterea de prunci; asta e şi o problemă socială, şi politică. E o catastrofă demografică ce se întâmplă în România, dar este şi o problemă de sevă a acestui popor. Pentateuhul ar trebui să fie obligatoriu la Ştiinţe Politice şi la Drept, ca şi curs separat, să nu iasă nimeni din facultate fără să nu fi citit Vechiul Testament, măcar cărţile lui Moise, ca să înţeleagă omul, chiar în chip raţional, istoric, că nu te poţi pune, totuşi, cu Dumnezeu, nu poţi să-L batjocoreşti pe Dumnezeu şi să aştepţi apoi să-ţi rodească seminţele.

Și, în momentul când tinerii vor cunoaște Pentateuhul, atunci va rămâne doar o chestiune de opţiune: Dumnezeu există sau Dumnezeu nu există. Nu avem altă cale, trebuie să ne statornicim pe această alegere, fiindcă altfel suntem şmecheri.

„Am avut de ales între libertate şi Dumnezeu”

– Și totuși, am uitat sărbătorile Sfinţilor şi ne-am aruncat, iată, să sărbătorim Valentineʼs Day. Bine, aici putem spune că a avut un rol foarte important mass-media, însă şi noi am achiesat la acest lucru. Care a fost motivul?

– Lipsa de credinţă. Lepădarea de Hristos, acesta este motivul. În anii ʼ90 am avut de ales între libertate şi Dumnezeu – şi alegerea asta o numesc teologii „riscul lui Dumnezeu”, „riscul” în sensul unui Părinte care este rănit în iubire – și noi, între Dumnezeu şi libertate, am ales „libertatea”, fără să știm că, în afara lui Dumnezeu, totul este robie. Vedeţi, este un cuvânt acolo, în Scriptură, care spune: „Iată, dacă vă veţi îndepărta de Mine, de cele ce vi le spun, de iubirea Mea, pustiu voi face din sfintele voastre lăcaşuri” ^{cf. Levitic 26:31}. Este cuvântul acesta cutremurător, cutremurător!

Într-adevăr, putem spune astăzi că există libertatea aceasta a cultului şi a fiecărui om să se manifeste şi să mărturisească, să meargă la biserică, dar, haideţi să vedem: câţi oameni din poporul nostru se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Mântuitorului? Şi-atunci, ăsta este răspunsul la întrebare, adică: de unde apetenţa pentru rău? De aici, de la lipsa poftei pentru bine! Şi ce poate fi bine altceva decât cel mai mare dar, chipul vădit al iubirii lui Dumnezeu pentru om: Trupul şi Sângele Său. Asta este, asta trebuie să facem. Trebuie să împărtăşim poporul! Dacă nu se împărtăşeşte de har, dacă nu se împărtăşeşte de Duhul Sfânt, atunci se împărtăşeşte de întuneric. „Lumina” despre care credem noi că ne aduce bunăstare este întuneric, din păcate.

– Şi probabil de aici şi toată suferinţa prin care trece astăzi poporul nostru…

– Da, toată suferinţa… Iertaţi-mă, o să vă spun un lucru: să presupunem că, de mâine, Uniunea Europeană ar concesiona Băncii Naţionale a României tipărirea de euro – asta este, sigur, o reducere la absurd, dar să presupunem că Banca Naţională a României ar concesiona acest serviciu şi ar tipări moneda europeană pentru toate popoarele Uniunii Europene. Credeţi că am ieşi din situaţia în care suntem?

Răspunsul este foarte simplu: atâta timp cât suntem autofagi, atâta timp cât, aşa cum spune chiar testul scripturistic, „mâncăm carnea copiilor noştriˮ, câtă „monedă” am putea tipări ca să scăpăm de asta? „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?ˮ ^{Marcu 8:37}…

„Singura rezistenţă este prin credinţă”

– Bine, în contextul în care toată lumea îşi imaginează că problema României astăzi este lipsa resurselor sau a suportului financiar – lucru pentru care, să zicem, există migraţia care există –, uităm că secole la rând românii au dus-o cu mult, cu mult mai greu, şi nu a existat nici un fel de migraţie…

– Păi, iertaţi-mă, trebuie să vă spun ceva. Nu e vorba de asta, este vorba de faptul că pâinea nu mai satură, deşi noi am avut 20 de milioane de tone de grâu anul acesta – record, din nou: secetă, şi avem 20 de milioane de tone de grâu, cu trei milioane de tone mai mult decât anul trecut! România este din nou grânarul Europei în 2018, şi ne pleacă oameni din ţară… Părinţii îşi lasă copiii într-un ritm mai alert decât în Siria, într-o ţară care este, cum să spun, într-un război de stârpire. Şi atunci iar ajungem la cuvântul lui Dumnezeu: „Veţi mânca pâine şi nu vă veţi sătura” ^{Levitic 26:26}. Oamenii pot să se sature din lucrul mâinilor lor, dar nu-i mai satură pâinea. E ceva duhovnicesc. Pâinea nu te satură prin ea însăşi, pâinea te satură prin binecuvântarea lui Dumnezeu – de-aia ne pleacă oameni! Oamenii se aruncă de pe Titanicul acesta în speranţa că se vor salva. Sigur că se pot salva, dar singura salvare este Corabia Bisericii. Iertaţi-mă, nu am ce să spun mai mult: Biserica este singura salvare, deşi pare că a luat apă, dar Biserica aşa este proiectată, încât nu se va scufunda şi are capacitatea să-i ia pe toţi și să-i scoată la liman.

Nu există binecuvântarea lui Dumnezeu, deşi, iată, trebuie să dărâmăm jitniţele, să le facem mai mari ^{cf. Luca 12:18}, şi totuşi oamenii pleacă din ţară ca şi cum am fi în război, mai mult decât într-un război. Copiii sunt traumatizaţi mai mult decât cei care au trecut prin război, sau chiar prin perioada lagărelor – ori lagărele naziste, ori gulagul sovietic. Acum s-a ajuns să trăim ca într-un arhigulag, copiii aceştia, cum să spun, sunt în linia întâi a războiului nostru. Noi am provocat un război, şi copiii sunt trimişi în linia întâi, aşa cum trimiteau naziştii Hitlerjugend, şi alţii, prin Nicaragua… Am trimis copiii la război neechipaţi, cei pe care i-am născut.

Eu vă întreb pe dumneavoastră, că ştiţi mai bine decât mine: ştiţi ce înseamnă un copil care este lipsit în copilărie, în adolescenţă, la pubertate, chiar şi în tinereţe de dragostea părinţilor lui?… Este un traumatism comparabil cu cel al războiului – și traumatismul ăsta îl trăiesc sute de mii de copii români! Acum, când vorbim, aflu despre un copil de la Fundeni, în vârstă de 12 ani, depistat cu cancer la coloană, pentru care nu se poate începe terapia fiindcă mama lui nu are bani să vină de la Vâlcea pentru a-și da consimțământul. În certificatul de naștere, la rubrica tatălui este o linie: plecat în străinătate înainte de-a se naște!

Și am observat că este acum un curent foarte la modă. În sfârşit, eu nu mă pricep foarte bine la politică, dar aud cuvântul acesta, „rezistenţăˮ… Dar singura rezistenţă autentică este prin credinţă! Când s-a rezistat vreodată altfel în istorie? Sunt imperii care nu mai există, s-a ales praful de ele. Singura rezistenţă este prin credinţă, s-a dovedit: experimentul Piteşti şi, după aceea, al României, au dovedit că, indiferent cât de mari au fost suferințele, s-a rezistat numai prin credinţă. Nu există altă formă de rezistenţă.

– Până la urmă, rezistenţa este şi rezistenţa în faţa păcatului, a ispitelor, a asaltului minciunii, a culturii morţii…

– Exact. Și nimeni nu vorbeşte despre această rezistenţă. Ce poţi să opui nihilismului? Ce poţi să opui unei ideologii care-L huleşte pe Dumnezeu, care este hulă împotriva Duhului Sfânt, ce poţi să-i opui în afară de sfinţenie? Poate că o singură propoziţie trebuia să spun: fraţii mei dragi, nu există altă cale în afara sfinţeniei, nu există! Iar sfinţenia, aceasta înseamnă: rezistenţa, războiul împotriva păcatului.

Asta e cu poporul. Noi nici măcar nu mai avem anticorpii pentru asta. Cum să-ţi formezi un sistem imunitar, când poporul suferă de leucemie duhovnicească? Asta ni se întâmplă…

Sursa: familiaortodoxa.ro