Întoarcerea acasă

Alungați de un dezastru sau ademeniți de-o promisiune, românii își abandonează țara ca pe-o navă în naufragiu. Și frecvența abandonului e uluitoare: un român la trei minute, un medic român la șase ore, șase sute de români pe zi părăsesc România. În jur de cinci milioane de români s-au stabilit deja în statele Uniunii Europene fără intenția de-a se mai întoarce. Ne putem lăuda azi cu cea mai numeroasă diaspora din Uniunea Europeană, după Marea Britanie, Polonia și Germania, în condițiile în care aceste țări au o populație de câteva ori mai mare decât a României.

Și încă un fapt uluitor: ocupăm locul doi în lume la migrație, potrivit unei statistici ONU, după Siria – care se află de șapte ani într-un război pustiitor. Se vorbește și de un exod al creierelor românești. La începutul lui 2018, România ocupa penultimul loc din Uniunea Europeană la numărul de medici pe cap de locuitor, deoarece peste 15.700 de medici români și alte câteva zeci de mii de cercetători din domeniul medical au ales să părăsească țara. Aproximativ 30.000 dintre IT-iștii noștri lucrează în străinătate, chiar și pe salarii egale cu cele din România. Și exemplele pot continua.

Ce cataclism ne-a devastat într-atât, oare, încât să lăsăm totul în urmă? Ce balaur ne fugărește și ne închide toate căile de întoarcere acasă – mai ales pe cele lăuntrice? Românii, în istorie, de câte ori nu au trecut prin dezastre, de câte ori nu și-au distrus cu mâna lor căminele pentru a pustii pământul în calea dușmanilor, cu nădejdea că se vor întoarce și o vor lua de la capăt? Acum, de ce plecăm?

Ce ne lipsește?

Suntem înclinați să credem că lipsa unei perspective economice e principalul „balaur”. Se tot vehiculează că românii vor „locuri de muncă plătite ca în Germania”, că în România „nu-ți poți face un viitor”, că e prea multă mizerie, lipsă de civilizație și de organizare, domnește corupția, incultura, hoția și birocrația. Asta e ceea ce dorim? Ce ne lipsește, de fapt?

Statisticile arată însă că românii care emigrează în ultimii ani au în țară „locuri de muncă bine plătite, o situație profesională bună și stabilă, sunt oameni din clasa de mijloc, cu venituri de peste 2.000 de euro pe lună, au casă și mașină și își permit cel puțin un concediu pe an în străinătate. Sunt cei mai activi oameni din România, la apogeul carierei, independenți economic și politic, curajoși şi inovatori, cei care ar putea produce o schimbare reală în România. Şi totuși, acestor oameni le lipsește ceva”¹. Nu se simt respectați, nu se simt sprijiniți, și au obosit să se lupte cu marele balaur al administrației de stat.

Și mai este și deprimarea asta generalizată – un alt balaur. România a ajuns să se situeze pe primele locuri la depresie în lume, potrivit unei evaluări din 2017 a Organizației Mondiale a Sănătății. Sunt oameni care au plecat pentru că au obosit să mai vadă în jur chipuri posomorâte, pe care s-a întipărit lehamitea cronicizată. Tânjesc după un zâmbet, după un minim gest de curtoazie, după o urmă de viață… E prea mult gri, prea puțină culoare, prea puține flori la ferestre.

„Când milioane de oameni au depopulat un tărâm pitoresc, bogat și frumos, pare bizar. De ce? Ce îi face pe români să ardă de dor, dar să nu se mai întoarcă acasă?”, se întreabă, la rândul ei, Gianina Corondan, într-un articol intitulat Emigrare? Nu e de mirare ². Și tot ea dă un răspuns revelator: „Lipsa sensului, strâmbătatea din țară”. Într-adevăr, de-acasă nu pleci cu ușurință, oricâte visuri te-ar bântui sau oricâte strâmbătăți te-ar clătina; nu-ți lași în urmă părinții, bunicii, prietenii, căci durerea dezrădăcinării e cu mult mai mare decât atracția oricărui vis. De-acasă pleci când nu mai există, de fapt, acasă, când dezrădăcinarea lăuntrică a avut loc deja, când legăturile s-au frânt în inimă – acolo unde a avut loc mai întâi dezastrul.

„American dream”

Și, din fața atâtor temeri, batem pasul înapoi și ne retragem spre alte zări, acolo unde nădăjduim să nu existe nici un balaur. Dar suntem naivi, neștiind că ei iau chipuri felurite, în funcție de fiecare spațiu și mediu. Astfel, rătăcim din Italia în Marea Britanie și, de acolo, în Lumea Nouă, sau poate chiar către Țara Soarelui Răsare, către un tărâm al fericirii și libertății desăvârșite, în „țara unde curge lapte și miere” ^{Deuteronom 11:9}. Dar suntem naivi, crezând că civilizația și confortul vor putea vreodată să substituie dragostea și să ne creeze alte rădăcini, să ne ofere un alt Pământ al Făgăduinței – atât de aproape, dar niciodată tangibil, asemenea luminii verzui care îl anima pe Marele Gatsby al lui Fitzgerald – o ipostază beletristică a visului american împlinit: „Gatsby crezuse până la capăt în luminița aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în fața noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanță are… mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde brațele mai departe… Și tot așa, până într-o dimineață… Și tot așa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare…”.

O Fata Morgana care ne joacă necontenit feste – sau, mai degrabă, o nostalgie a paradisului orientată greșit, în căutarea căruia am pornit cu o hartă falsă, pusă la dispoziție de fabrica de vise de la Hollywood. Pământului Făgăduinței i s-a substituit „visul american”, pentru care mulți și-au părăsit casele, familiile, locurile natale, țara, sau, dimpotrivă, și-au propus să-și adapteze realitatea autohtonă la visul de silicon, victime ale unui miraj ce ne poartă într-un deșert fără sfârșit, în care nu există nici un Moise care să ne călăuzească, nu suntem hrăniți cu mană și nici stâncile nu izvorăsc apă. Un deșert dincolo de care nu există nici un Pământ al Făgăduinței. Ci doar un alt deșert.

Un deșert care poate fi numit foarte bine „Berlin” sau „Paris” sau „New-York” – sau orice alt megalopolis al mapamondului, acolo unde viața este deconectată de la ciclurile firești și integrată în ritmuri construite de tehnologie, ritmuri artificiale, născute de utopia autonomiei absolute a omului. Într-un astfel de deșert știm să folosim mașinile, dar nu mai știm să folosim lumea creată. O fotografiem, o filmăm, o prezentăm în expoziții, dar nu mai trăim în ea. Nu mai știm că pâinea și vinul sunt produsul vieții și al sudorii unui an întreg, cu patru anotimpuri, cu însămânțare, creștere, rodire, cu grijă legată de secete și ploi; cu osteneala dospirii, frământării și coacerii. Pâinea noastră este antiseptic ambalată în celofan, expusă în vitrine de sticlă, lângă conserve și cuburi de supă. La adăpostul tehnologiei, am ajuns să ne protejăm de viața însăși ca de o molimă. Sau, mai degrabă, să ne exilăm în afara ei.

Unde suntem acasă?

Și, când ajungem într-un sfârșit să vedem deșertul din „visul american”, căutăm cu înfrigurare să găsim calea de întoarcere acasă, după ce ne-am perindat, ca un alt Gulliver, prin lumi prea mari sau prea mici pentru măsurile noastre. Care este însă casa noastră? Unde suntem cu adevărat acasă?

Acasă e acel tărâm unde alergi prin lanurile coapte de grâu, e casa unde bunica frământă pâinea cu mâinile ei mari și ți-o așază coaptă pe ștergarul țesut de ea. Acasă e locul unde ești iubit necondiționat, unde poți fi tu însuți fără nici o disimulare, unde împărtășești aceeași identitate cu ai tăi. Acasă e casa pe care ai zidit-o cu mâinile tale pentru cei iubiți ai tăi, casa în care ți s-au născut și ți-au crescut copiii. Grădina în care singur ți-ai sădit copacii și le culegi roadele. Acasă e curtea mănăstirii unde te întâmpină Bătrânul duhovnic și te binecuvântează, spunându-ți: „Fata moșului!”.

Dar toate aceste acasă ne pot fi devastate și răpite de istorii ostile. Cu siguranță însă trebuie să existe acel acasă pe care nu ți-l poate răpi nimeni, acel acasă ce stă doar în puterea ta să-l zidești și să-l păzești – sălașul sufletului, în care, după ce vom deschide ușa și vom arunca ruinele egoismului, se va putea întoarce Dumnezeu din exilul în care noi înșine L-am alungat. „Și Tatăl meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face sălaș la el” ^{Ioan 14:23}. Și, când El va fi cu noi acasă, în acest sălaș al inimii, vom avea puterea să ne întoarcem din propriul exil interior sau exterior, înfruntând toți balaurii deprimării, dezorganizării, nepăsării, sărăciei, fricii de a ne rata cariera rămânând acasă… Și negreșit îi vom birui.

Tatiana Petrache