Ipochimeni şi ipochimene
Cuvîntul ipochímen a căpătat în timp conotaţiile depreciativ-ironice specifice multor grecisme care au pătruns masiv în română prin secolul al XVIII-lea şi apoi s-au învechit rapid, odată cu schimbarea modei şi a modelelor culturale. Termenul este atestat la Cantemir, în Istoria ieroglifică, atît în text, cît şi în glosarul de neologisme alcătuit de autor (Scara a numerelor şi cuvintelor streine tîlcuitoare). Cantemir foloseşte termenul ipochimen cu sensul etimonului său grecesc (hypokeimenon), ca „subiect, substrat“: „aşé doaî fire într-un ipochimen neputînd sta“; „Că tîmplările precum viu, aşé să şi duc, deasupra ipochimenului, nicicum fiinţa-i stricînd“. În glosar, ipochimen este definit ca „lucrul ce dzace supt altul, ca cum iaste materia supt formă, lîna supt vopsală“ (prefixul grecesc hypo- corespunzînd latinescului sub-). În textele citate de Dicţionarul limbii române (dicţionarul Academiei, coordonat de Sextil Puşcariu) şi în cele adunate de L. Gáldi, în monografia sa despre grecismele epocii fanariote (Les mots d’origine néo-greque en roumain à l’époque des Phanariotes, 1939), se poate observa că ipochimen era iniţial un cultism, folosit adesea în contexte filosofice şi juridice; în gramatica lui Ienăchiţă Văcărescu era utilizat chiar ca termen sintactic: „sogetul, adică ipochimenul“. De la sensul „subiect“ la cel de „individ“ trecerea e simplă. La jumătatea secolului al XIX-lea, ipochimen era deja un termen colocvial, nu neapărat şi peiorativ, care apărea de mai multe ori în teatrul lui Alecsandri: „Moisescule, sosit-a ipochimenul?“ (Agachi Flutur); „Ah, scumpa mea cucoană Chiriţă hăi!… crede-mă că de cînd sînt în lume n-am în-tîlnit un ipochimen atît de nostim ca mata…“ (Chiriţa în provinţie). L. Gáldi semnalează existenţa, încă de la 1814, a unui feminin ipochimenă, format în română de la ipochimen. În textele vechi, substantivul era fie neutru, fie masculin, avînd deci pluralul în -e (uneori chiar în -uri) sau în -i: oscilaţia nu este surprinzătoare în cazul unui termen care desemnează persoane, dar la un nivel înalt de genericitate. Varianta neutră (la Alecsandri: „d-voastră, ipochimene alese, cărora vă e ruşine a trăi şi a grăi ca părinţii voştri“, în Iorgu de la Sadagura) se poate explica prin influenţa etimonului grecesc sau prin analogie cu alte substantive cu sens apropiat (subiect, specimen, personaj etc.), poate şi cu pluralul feminin persoane. Varianta masculină e favorizată de echivalarea cu ins sau individ.
Procesul de peiorativizare nu se explică doar prin perceperea termenului ca grecism învechit. E identificabil aici şi un traseu de schimbare semantică tipic pentru cuvintele generice care desemnează persoane. Procesul a afectat într-o oarecare măsură şi termeni latino-romanici împrumutaţi ulterior, ca ins sau individ. Referirea nespecificată la o persoană sugerează nu doar lipsa informaţiilor, ci şi dezinteresul: a vorbi de un ins, un individ sau un ipochimen oarecare poate însemna că respectivii nu primesc o descriere mai detaliată pentru că nu merită mai multă atenţie.
Ipochimen s-a păstrat destul de bine în registrul colocvial-ironic al românei de azi, cel puţin între vorbitorii mai cultivaţi; forma are mii de atestări actuale, în contexte agravante şi uneori cu un sens depreciativ presupus ca stabilizat: „un ipochimen rudimentar“ (evz.ro), „un ipochimen trimis în judecată pentru evaziune fiscală“ (ziare.com), „un ipochimen cu dosare penale“ (formula-as.ro); „Chipul fals al ipochimenului nu se vede limpede pentru că excelează în tehnica deghizării“ (adevarul.ro). Femininul este ceva mai rar, dar are în Internet cîteva sute de atestări, de genul: „ipochimena cu probleme insurmontabile de limba română“ (ziaruldeiasi.ro); „ce spune ipochimena asta: frustrare, disperare, ambiţie bolnăvicioasă, toate i se potrivesc perfect“ (g4media.ro). E bine atestat pluralul masculin – „vorbe grele, mîrlănii și ipochimeni“ (romanianlibera.ro), „am fost alungaţi din ţară de ipochimeni ca tine“ (magna-news.ro); „ipochimenii căţăraţi în funcţii“ (tvr.ro) –, dar nu e deloc rar nici pluralul în -e. Acesta poate fi uneori pluralul substantivului feminin, dar contextele arată că de obicei este vorba de substantivul neutru: „toate ipochimenele astea sînt unite de consensul constitutiv-socialist al subversiunii lor“ (revista22.ro); „ipochimenele mioritice“ (cinemagia.ro); „ipochimenele numite jurnalişti“ (special-arad.ro); „această colecţie de ipochimene“ (realitatea.net).
Din păcate, DOOM (2005) înregistrează doar pluralul masculin al cuvîntului. Tot masculinul figurează în Dicţionarul explicativ ilustrat (DEXI). DEX cuprindea o eroare de tipar, probabil corectată în noile reeditări: substantivul apărea cu pluralul în -i, dar ca neutru. Continuitatea cu tradiţia – dar şi conformitatea cu situaţia actuală – este consemnată de Noul dicţionar universal (NDU), unde apar ambele ambele plurale – ipochimeni şi ipochimene –, deci ambele variante ale substantivului: masculin şi neutru.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
