„Suntem făcuţi pentru comuniunea cu celălalt”

Părintele Siluan de la Mănăstirea „Sfântul Arhanghel Mihail” din New Mexico, SUA

Din America, nu din Sfântul Munte, Părintele Siluan ne descrie o viaţă fără telefon mobil şi internet, o viaţă în care rugăciunea pentru lume, asceza după chipul Patericului, smerenia şi dragostea cea dumnezeiască sunt reperele. Deşi retras din lume, lipsit de contactele cele mai obişnuite, Părintele a acceptat să spună câteva cuvinte poporului român, născut ortodox, dar acum atât de departe de adevărata Ortodoxie. Iată că lumina vine de data aceasta de la apus, căci Domnul Însuşi a spus că poporul Său şi fiii Lui nu sunt decât aceia care-I ascultă cuvântul şi îl urmează pe el. (V.G.)

– Părinte Siluan, în Evanghelia după Ioan este scris: „Adevărul vă va face liberi”. Care credeți că este legătura dintre adevăr şi libertate?

– Primul pas în înțelegerea vieții duhovnicești este să înțelegem cine suntem. Și când vom înțelege adevărul despre cine suntem, atunci vom ști adevărul despre Dumnezeu, atunci vom ști Cine este Dumnezeu. Pentru că cei mai mulţi dintre noi avem o idee greşită despre noi înşine. Ne identificăm cu gândurile noastre, cu patimile noastre, cu păcatele noastre. Ne identificăm cu ceea ce ne place şi cu ceea ce nu ne place, ne identificăm cu credinţele noastre religioase. Când însă ajungem să ne înţelegem pe noi înşine ca ipostas, atunci inima noastră va fi capabilă să cuprindă în lăuntrul ei întreaga lume şi pe Însuşi Dumnezeu. Şi atunci vom înţelege adevărul, şi adevărul ne va face liberi.

Pentru că libertatea nu înseamnă libertatea de a face ceva, ci eliberarea din ceva – eliberarea de moarte, de stricăciune, de puterea diavolului ‒ şi înţelegem că ne eliberăm de toate acestea prin Învierea lui Hristos.

– Mulţi Părinţi ne recomandă să ne simplificăm viaţa. Mai este posibil acest lucru într-o societate cu atât de multe facilităţi?

– Da, este întotdeauna cu putinţă să trăim Evanghelia. Nimic din ceea ce este în afara noastră nu ne poate împiedica să trăim Evanghelia. Este o istorie de la Părinţii pustiei, în care era un Părinte cu multe case, multe pământuri, multe griji lumeşti, și a venit la el un alt Părinte şi i-a zis: „Avva, cum poţi să păstrezi pomenirea lui Dumnezeu când ai atâtea griji?”. Şi i-a răspuns lui acesta: „Crede-mă, mai legat eşti tu de mica ta desagă decât sunt eu de toate casele acestea!”.

Aşa că trebuie să urmăm înţelepciunea Sfântului Ioan Teologul şi să fim în lume, dar să nu fim din lumea aceasta, şi atunci nu vom fi legaţi de lucrurile acestei lumi. Şi atunci putem să facem o mulţime de treburi sau să avem o mulţime de lucruri, dar să fim liberi de ele.

„Dacă vom învăţa să plân­gem pentru lume…”

– Concret, cum ne putem dezlipi sufletul de cele materiale şi să ne gândim la cele de Sus?

– Primul pas în această dezlipire este să ne ostenim din greu. Pe măsură ce înaintăm în viaţa duhovnicească, pe măsură ce ne ataşăm de cele cereşti prin rugăciune, prin Rugăciunea lui Iisus, vom ajunge să ne detaşăm în mod natural de lucrurile pământeşti.

Hristos ne învaţă să postim, dar să postim nu numai de mâncare, ci şi de gândurile rele. Trebuie să ne eliberăm de gândurile rele, acesta este primul pas.

– Dar la mănăstirea sfinției voastre din America, unde sunt atât de multe facilităţi, ce ați făcut pentru a vă simplifica viaţa?

– La mănăstirea noastră ducem o viaţă foarte simplă. Nu avem internet, nu avem telefoane mobile. Suntem foarte izolaţi, nu este nici un mare oraş prin apropiere. Mâncăm alimente simple, cum ar fi fasole. Încercăm să ne eliberăm de grijile lumeşti. Aici, unde trăim noi, nu sunt mulţi ortodocşi, astfel încât nu sunt mulţi care să vină la mănăstire cu problemele, cu grijile, cu preocupările lor.

Pelerinii care ajung până la noi se bucură să petreacă aici câteva zile fără internet şi fără telefoane mobile. În lume suntem atât de copleşiţi de cele care ne distrag, încât e o adevărată uşurare pentru ei să se elibereze pentru câteva zile.

– Credeţi că tehnologiile de astăzi, reţelele de socializare schimbă felul în care interacţionăm cu oamenii, felul în care ne raportăm la durerile lor?

– Internetul ne însingurează, în mare măsură. Reţelele de socializare, chiar dacă ne fac să credem că avem prieteni online, acestea nu sunt prietenii reale. Hristos ne-a spus: „Nu vă mai numesc slugile Mele, ci prietenii Mei” ^{cf. Ioan 15:15}. Şi în această prietenie, viața noastră se întrepă­trunde cu viaţa Lui, şi viaţa Lui se trăieşte în noi.

Dacă vrem ca Hristos să trăiască în noi, dacă vrem să avem prieteni adevărați în această lume, trebuie ca vieţile noastre să se întrepătrundă. Iar prin reţelele de socializare nu putem face ca vieţile noastre să se întrepătrun­dă. Reţelele de socializare ne fac să-i privim pe ceilalţi ca pe nişte obiecte din afara noastră. De aceea nu mai putem înţelege suferinţa celui de lângă noi. Suferinţa înseamnă să simţi durerea celuilalt, să pătrunzi în inima celuilalt. Nu putem face asta prin reţelele de socializare.

– Cum vedeţi în viitor România din acest punct de vedere? Putem face ceva pentru a simți durerea celui de lângă noi?

– Singurul lucru pe care-l putem face este să ne schimbăm pe noi înşine. Şi dacă vom învăţa să plân­gem pentru lume este cel mai bun lucru pe care-l putem face pentru a schimba viitorul.

„Împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru”

– Care credeţi că sunt cele mai mari provocări ale lumii, în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Hristos?

– Cred că una dintre cele mai mari provocări este viaţa noastră secularizată. Privim viaţa noastră de rugăciune şi viaţa în biserică ca pe o viaţă total compartimentată. Ne împărţim viaţa în aspecte distincte, iar relaţia noastră cu Dumnezeu este doar unul dintre aceste aspecte. Nu-L lăsăm pe Dumnezeu să pătrundă în fiecare detaliu al vieţii noastre.

O altă provocare cred că este individualismul care ne domină. Avem tendinţa să ne gândim la noi înşine în afara unei relaţii cu ceilalţi. Şi, mai cu seamă, nu ne întrebăm: „Cine sunt eu în relaţie cu Dumnezeu?”. Credem că ne putem privi şi ne putem descrie independent de alte persoane. Şi până nu ne dăm seama că suntem făcuţi pentru comuniunea cu celălalt, vom cădea mereu în mândria aceasta egoistă.

Când trăim sincer în comuniune, întotdeauna dorim să vedem calităţile celorlalţi. Iar acest lucru ne va ține smeriți, pentru că, dacă vedem că fratele nostru are virtuţi mai înalte şi calităţi mai frumoase decât ale noastre, aceasta ne va smeri. Şi atunci când dobândim această smerenie faţă de fratele nostru, atunci putem să ne păstrăm pacea în inimă. Şi atunci începem să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru darul de a trăi alături de un suflet atât de frumos. Astfel devine uşor să împlinim porunca iubirii aproapelui. Şi Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a dăruit asemenea oameni în viaţa noastră.

– Unde să găsim resursele necesare pentru a privi mai mult înăuntrul nostru şi pentru a depăşi acest individualism despre care aţi vorbit?

– Aveți atât de multe aici, în România… Puteți găsi ceva care să vă inspire, să vă dea însuflare. Căutați un pasaj din Scriptură, un sfânt, o scriere a vreunui Părinte care să vă umple de râvna cea bună!

Noi am înlocuit înţelepciunea cu informaţia. Informaţia e bună, dar înţelepciunea vine din cunoaşterea de sine. Şi nu avem nevoie de multe resurse, pentru că „Împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru” ^{Luca 17:21}. Avem doar nevoie de cineva care să ne reamintească că Hristos este în noi. Smerenie, detaşare, eliberarea de gânduri, acestea sunt lucrurile de care avem nevoie.

„Pacea este starea ideală a omului pe pământ”

– Omenirea a devenit din ce în ce mai violentă. Care este cauza?

– Cred că oamenii au avut dintotdeauna probleme cu mânia. Trăim într-o lume în care mass-media transmite peste tot în lume răul acesta, mânia aceasta. Şi am ajuns să credem că este normal să trăim cu această mânie. Pentru că nu înţelegem că Hristos a venit să ne aducă pacea. Când Îngerul a strigat: „Pe pământ pace şi între oameni bunăvoire!” ^{Luca 2:14}, pacea a fost văzută ca starea ideală a omului pe pământ. Şi uităm că oamenii pot trăi având pace cu Dumnezeu şi pace între ei. Acum omul preferă să trăiască drama propriului ego, mai degrabă decât să trăiască pacea lui Hristos.

Un alt lucru important este că am uitat de viaţa noastră lăuntrică. Şi pentru că am uitat de viaţa lăuntrică, credem că viaţa exterioară e tot ceea ce există. Cu cât mai mare este dramatismul acesta, agitația aceasta, violența aceasta, cu atât căpătăm falsa impresie că suntem vii. Dar dacă ne vom elibera de toate aceste lucruri exterioare, atunci pacea noastră lăuntrică va prinde viaţă.

– Vă rugăm, daţi-ne un sfat pentru cei deznădăjduiţi. Cum să lupte cu deznădejdea?

– Trebuie să ne dăm seama că deznădejdea este un gând, de care trebuie să ne detaşăm şi să-l privim ca pe un lucru aflat în afara noastră. Când ne dăm seama că deznădejdea e pur şi simplu un alt gând ‒ cum sunt și pofta trupească, lăcomia pântecelui, mânia, mândria, cum sunt toate patimile, în general ‒, atunci putem să-l obiectificăm, să-l privim de la distanţă, ca pe un obiect exterior nouă. Şi atunci putem să ne ocupăm de el şi să spunem: „Nu vreau să trăiesc cu acest gând că sunt deprimat, că sunt deznădăjduit”.

După aceasta putem face două lucruri: putem să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate lucrurile bune din viaţa noastră şi putem să ne rugăm pentru alţi oameni care au căzut în deznădejde. Ne rugăm pentru ei şi spunem: „Doamne, ajută-i să înţeleagă că depresia şi deznădejdea sunt doar niște gânduri!”. Şi, cu cât ne rugăm mai mult pentru alte persoane care au ajuns la deznădejde, cu atât ne eliberăm de propria noastră deznădejde.

„Mângâierea trebuie să fie în Dumnezeu”

– De ce oamenii nu mai sunt capabili astăzi să lupte pentru un adevăr, pentru un ideal?

– Hristos nu a luptat pentru un ideal. Hristos S-a lăsat răstignit. În primul rând, dacă noi ştim adevărul, atunci nu ne rămâne decât să fim credincioşi acelui adevăr. Sfântul Isaac Sirul spune că aceia care au gustat adevărul nu se mai sfădesc pentru el, iar cine se aprinde pentru adevăr, acela încă nu a învăţat adevărul aşa cum este el.

– Dar dacă ne gândim la cei din temniţele comuniste, care au suferit pentru crezul lor, realizăm că noi astăzi nu suntem capabili de asemenea jertfe…

– Noii martiri români au văzut adevărul lui Dumnezeu şi le-a fost imposibil să-l mai părăsească. Şi cred că motivul pentru care oamenii de astăzi nu mai sunt dispuşi să sufere pentru adevăr este propria sărăcie spirituală.

– La care am ajuns din cauza tehnologiilor şi facilităţilor, probabil…

– Da, acesta este unul dintre motive, pentru că astăzi avem prea mult confort, prea multă comoditate. Ne găsim mângâiere în lucrurile create, mai degrabă decât să primim mângâiere de la Sfântul Duh. Şi, deoarece viaţa de rugăciune şi viaţa în Duhul Sfânt cer efort, iar prin tehnologiile lumii acesteia obţinem satisfacţii rapid, nu mai urmăm cu aceeaşi intensitate viaţa duhovnicească. Mângâierea noastră trebuie să fie în Dumnezeu, nu în lucrurile acestei lumi.

– În ce măsură Rugăciunea lui Iisus ne ajută să ne detașăm de lucrurile pământești?

– Legătura noastră cu lucrurile pământești se face prin gânduri. Iar dacă gândurile noastre sunt legate de Hristos, prin numele Său cel Sfânt, atunci mintea noastră nu va mai fi atașată cu patimă de cele pământești. Atunci când gândurile noastre sunt curățite de legăturile pătimașe, când mintea noastră este eliberată de patimi și de tot ceea ce o leagă și este umplută cu pomenirea lui Hristos, atunci mintea începe să se lege de lucrurile mai înalte, iar noi începem să înţelegem lucrarea inimii.

– Credeţi că fiecare creştin ar trebui să-și dedice o parte din timp pentru a spune Rugăciunea lui Iisus?

– Sigur că da. Putem începe prin a spune Rugăciunea puţin dimineaţa şi puţin seara. Cel mai important este să ne menţinem atenţia asupra cuvintelor Rugăciunii, şi apoi vom mări timpul cât spunem Rugăciunea în funcţie de durata în care putem să ne menținem atenţia asupra lucrării ei.

„Dacă asta este Ortodoxia, trebuie să devin ortodox!”

– Am auzit despre multe cazuri de convertiri în America. Ce-i atrage pe oamenii aceştia la Dumnezeu cel adevărat?

– Suntem atât de plini de zgomotul lumii materiale, încât avem nevoie să găsim lumea duhovnicească. Şi mulţi care vin dintr-un mediu creştin occidental sunt atraşi de viaţa mistică a Ortodoxiei. Foarte multe cazuri au fost deja publicate şi în România. Dar vă pot spune pe scurt cum am ajuns eu însumi la Ortodoxie. Am fost crescut romano-catolic, dar în confuzia creată de Conciliul Vatican II. Cu toate că am fost crescut romano-catolic, nu am ştiut nimic despre viaţa duhovnicească, despre rugăciune, despre viețile sfinților, pentru că totul se axa pe „a te simţi bine în propria piele”.

Când am împlinit 18 ani, am plecat de acasă, am luat-o pe calea hippie. Am mers câţiva ani pe această cale, dar nu eram fericit. Nu am găsit pacea şi adevărul pe care le căutam. Şi atunci m-am îndreptat spre misticismul Orientului Îndepărtat, spre hinduism. Timp de patru ani am urmat acest misticism oriental. Dar nici aici nu am găsit ce căutam. Şi odată mi s-a arătat Maica Domnului şi am înţeles că trebuie să devin creştin. Maica Domnului nu mi-a vorbit, dar m-a ridicat din josnicia lumii. Şi mi-am dat seama că trebuie să devin creştin.

Nu cunoşteam decât romano-catolicismul, aşa că m-am întors la credinţa catolică şi, în cele din urmă, am ajuns călugăr catolic. În al doilea an de când eram în această mănăstire catolică, am citit viaţa Sfântului Siluan şi mi-am spus: „Dacă asta este Ortodoxia, atunci trebuie să devin ortodox!”. Şi mi-a mai luat încă trei ani, dar în final am devenit ortodox.

– Credeţi că fiecare suflet are sădită în el dorinţa de a-L căuta pe Hristos?

– Da, da, sigur! Am fost creaţi cu dragoste dumnezeiască în noi, care nu se va împlini până nu-L vom găsi pe Dumnezeu!

– Aţi pomenit de Sfântul Siluan. Sfântul Siluan spunea că iubirea de vrăjmaşi este o dovadă a faptului că suntem pe calea cea dreaptă în credinţa noastră. Cum să ajungem la această iubire?

– O luăm încetişor, începem cu pași mici. Întâi să-i iubim pe cei care sunt cel mai aproape de noi: familia noastră, obştea noastră monahală, oamenii alături de care muncim, oamenii pe care-i întâlnim zi de zi şi, încetul cu încetul, dragostea noastră creşte şi începem să ne vedem pe noi înşine în aceşti oameni. Inima noastră se lărgește şi începem să ne rugăm pentru lumea din jur, pentru regiunea în care ne aflăm, pentru ţara noastră. Şi nu după multă vreme începem să înţelegem că nici un om nu este în afara firii omenești. Şi înţelegem că fratele meu nu este vrăjmaşul meu, ci are aceeaşi fire omenească cu mine. Şi atunci e uşor să-l iubim pe vrăjmaşul nostru. Dar asta cere răbdare. Răbdare, răbdare, răbdare!

– Ce învăţătură a Sfântului Siluan v-a adus cel mai mult folos?

– Pentru mine… smerenia. Când suntem smeriți, începem să trăim cu inima, cu toată inima, cu adân­cul inimii. Dar când suntem mândri, trăim după mintea noastră, după capul nostru, după gândul nostru. Iar în gândul nostru nu există realitate. Realitate există doar în inimă. Și așa, cu cât trăim mai mult după inimă, cu atât mai mult intrăm în comuniune cu Dumnezeu şi cu aproapele.

„Atunci se va naște în noi o durere…”

– Sfântul Siluan a spus: „Domnul a arătat mare milă față de mine și mi-a dat să înțeleg că trebuie să-mi plâng toată viața păcatele mele”. Cum să ajungem să plângem cu adevărat pentru păcatele noastre?

– Când citim acest cuvânt al Sfântului Siluan, trebuie avem în minte un alt cuvânt al Sfântului, cel referitor la tânguirea lui Adam. Fiindcă trebuie să înţelegem cât de departe am căzut de la Dumnezeu, și atunci vom înţelege că întreaga noastră ființă a fost făcută ca să fie unită cu Dumnezeu. Vom înţelege atunci din ce slavă am căzut.

Când vom înţelege că lumea creată, legăturile noastre lumeşti și păcătoase ne ţin departe de unirea cu Dumnezeu, atunci se va naște în noi o durere pentru îndepărtarea noastră de Dumnezeu, exact la fel cum simte durere o mamă când este departe de copilul ei, sau cum simt durere doi îndrăgostiţi când sunt departe unul de celălalt. Şi ne va umple de durere felul în care lucrurile acestea mici, nesemnificative, cum sunt păcatele noastre, ne ţin departe de frumuseţea harului necreat al lui Dumnezeu.

– Cum să dobândim şi cum să păstrăm harul?

– Într-un cuvânt: smerenie! Harul este un dar de la Dumnezeu şi, cu cât ne obişnuim cu venirile și plecările acestui har, cu atât devenim mai atenţi să nu facem nimic potrivnic lui Dumnezeu, pentru a nu pierde harul. Iar atunci când simţim o micşorare a harului în viaţa noastră, trebuie să ne căim şi să cădem cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu, rugându-L să ne lumineze pentru a înţelege unde am greşit.

– Ce trebuie să facem ca rugăciunea noastră să fie ascultată de Domnul?

– Dumnezeu aude orice rugăciune care este sinceră. Cu cât rugăciunea este mai unită cu smerenia şi cu zdrobirea inimii, cu pocăința, cu cât vede Dumnezeu că tânjim mai mult după comuniunea cu El, cu atât ne va dărui Duhul Sfânt.

Sfântul Siluan a spus că „dacă noi am înţelege frumuseţea smereniei, atunci am renunţa la toate celelalte ştiinţe şi învăţături pentru a învăţa ştiinţa smereniei”. Pentru că nu există dragoste adevărată fără smerenie. Şi dacă dorim ca întreaga noastră viaţă să fie îndreptată spre dobândirea iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, trebuie să ne rugăm neîncetat pentru ca Dumnezeu să ne lumineze să dobândim smerenia lui Hristos.

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu

Traducere de Cristian Marinescu

Sursa: familiaortodoxa.ro