Părintele Roman Braga despre occidentul sinucigaș
Arhimandritul Roman Braga s-a născut în Basarabia, în judeţul Lăpuşna, la 2 aprilie 1922. După ce a făcut clasele primare în satul natal, Condriţa, întră la 12 ani frate la mănăstirea Căldăruşani, de lângă Bucureşti. După un an se înscrie la seminarul de la Cernica, apoi se transferă la Seminarul de la Bucureşti, iar ultimul an îl încheie la cel de la Chişinău. Reîntors la Bucureşti urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, ale Seminarului Pedagogic „Titu Maiorescu” şi Facultatea de Teologie, pe care o termină în 1947. Se înscrie la doctorat la teologie, dar după un an este arestat de comunişti. După un an de anchete este condamnat la 5 ani de închisoare pentru omisiune de denunţ şi ajutor. Trece prin Piteşti şi Canal. În 1953 este eliberat, iar în 1954 este călugărit de mitropolitul Sebastian Rusanu, care îl şi hirotoneşte diacon. 5 ani mai târziu, în 1959, este din nou arestat, acuzat că a făcut parte din grupul „Rugul Aprins” pe timpul studenţiei, şi condamnat la 18 ani de muncă silnică şi 10 ani de degradare socială pentru activitate duşmănoasă la adresa regimului „democrat” comunist. Execută în Balta Brăilei, la colonia Salcia numai 5 ani, fiind eliberat prin decretul din 1964. După eliberare este primit de episcopul Valerian de la Oradea şi este hirononit şi instalat preot la Negreşti, în Ţara Oaşului. După trei ani este trimis misionar în Brazilia, unde slujeşte pentru comunitatea românească din Sao Paolo (1968 – 1972). În anul 1972 episcopul Valerian Trifa îl cheamă în SUA. Slujeşte ca preot în Ohio, Michigan, Pennsylvania, iar în 1988 se retrage la mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, Michigan, unde se nevoieşte şi în prezent. În urmă cu câţiva ani, în timpul unei călătorii în ţară, a avut amabilitatea să ne acorde următorul interviu.
Lumea Monahilor: – Părinte Roman Braga, aţi venit de curând în România. Vrem să pornim în interviul pe care îl vom realiza, să descoperim prin intermediul Sf. Voastre pe părinţii pe care i-aţi cunoscut în România şi în acelaşi timp să ne spuneţi şi ce experinţe aţi cunoscut Dvs. în Statele Unite unde v-aţi stabilit de foarte mulţi ani… Haideţi să o luăm cu începutul: ce părinţi aţi cunoscut aici?
– Părintele Roman Braga: Este a treia
vizită a mea în România şi dacă mă întrebaţi de părinţii duhovniceşti pe
care i-am cunoscut şi care au avut o înrâurire, o influenţă asupra
persoanei mele, sunt aproape toţi în cimitir…Dvs. poate că aţi auzit
din scris sau din anumite cărţi, pe care ei le-au publicat, dar eu am
plecat de tot…sunt în America de 36 de ani. Şi lucrez în America nu atât
printre români, cât mai ales printre ortodocşii americani, cu tineretul
născut acolo şi crescut acolo. O să vă dau câteva nume de părinţi care
au influenţat viaţa mea spirituală. Poate să fi auzit de părintele
arhimandrit Benedict Ghiuş. Cred că a murit la mânăstirea Cernica şi
este îngropat acolo. Ei bine, vreau să vă spun că el a fost modelul meu
de viaţă. Desigur că şi alţi părinţi îmbunătăţiţi care nu erau
cărturari. Pentru că pe mine mă interesează, m-a interesat aşa
întotdeauna, nu cei care erau cărturari ci oameni duhovniceşti, mai ales
cei simpli. Pentru că ei au o adâncime specială. Pe care cărturarii nu o
pot înţelege pentru că sunt mult mai complicaţi şi mai sofisticaţi şi
în pregătirea lor spirituală. Nu spun că nu sunt de valoare. Dar
adâncimile unui părinte Antipa, de la Cernica, care a trăit vreo 40 de
ani în Muntele Athos şi care era „tipicarul” mânăstirii Cernica şi
duhovnicul multor intelectuali din Bucureşti, care se duceau la acest om
care abia ştia să se iscălească – nu făcuse carte – m-a impresionat.
Oamenii simpli spun lucrurilor pe nume; ei nu vorbesc mult, dar vorbesc
ce trebuie şi cuvântul lor este foarte adânc, de multe ori în metafore
şi în pilde pentru că ceea ce nu poţi exprima logic – şi noi exprimăm
logic foarte puţin – merge prin pilde, metafore, prin forme de limbă
care sunt aproape, prin mit ca să spun aşa. Aşa cum mitologia greacă
ne-a dat cultura europeană şi nu se poate o cultură fără Hesiod şi fără
Homer în Grecia şi în Europa, tot aşa şi mitologia asta românească,
ţărănească ne-a dat nişte călugări mari în mânăstire, care vorbesc în
metafore nişte lucruri foarte adânci. Ăsta a fost părintele Antipa de la
mânăstirea Cernica. Îmi amintesc când eram student teolog mă duceam la
mărturisire şi el mereu îmi spunea: „să nu te faci preot, taică”. Aşa
iubea preoţia şi îi era frică de preoţie. El care slujea altarului,
aproape întotdeauna: „să nu te faci preot taică, fă-te dascăl de copii”,
adică profesor, „că dacă te faci preot, îţi moare soţia, îţi iei altă
soţie, s-a terminat cu preoţia, s-a terminat cu mântuirea”, zicea.
„Preoţia”, zicea, „e foc, e foc, taică”. Erau nişte oameni, care
vibrau, dar nu sentimental şi dramatic cum se întâmplă cu mulţi alţii,
dar foarte „la punct”, la obiect, „to the point” cum spunem noi; nu
întrebuinţau multe cuvinte. Şi ăsta este părintele Antipa. Îmi amintesc
pe urmă tot la Cernica, părintele Fotie, care când slujea Sf. Liturghie
sau lua rândul cu săptămâna să slujească Sf. Liturghie, purta un ştergar
la gât, aşa de alb…Ei se apropiau de Sfânta Masă cu o anumită smerenie,
dar şi cu teamă. Şi dvs. dacă sunteţi teologi şi vreţi să vă faceţi
preoţi, vă recomand să nu devină comună Sfânta Masă şi Sfânta Euharistie
şi Sfânta Liturghie. Pentru că Sfânta Liturghie nu este o rugăciune;
este ceva care se întâmplă acolo;vine Dumnezeu şi intră în materie, în
materia pâinii şi a vinului, care este aceeaşi cu materia Universului
întreg şi se sfinţeşte, după cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul, tot
Cosmosul printr-o Sfântă Liturghie. Sfânta Liturghie este centrul
liturgic al Universului. Şi ne sfinţim şi noi. Am văzut astăzi un lucru
extraordinar la Catedrală, la Catedrala Patriarhală… Nu mai vorbesc că
Patriarhul a rămas în urmă că trebuia toată lumea să-l atingă. Dar
oamenii întind mâinile să atingă şi pe preoţi şi hainele lui şi
tot…pentru că instinctiv ei ştiu că plouă harul Duhului Sfânt în
biserică; că nu suntem singuri; că acolo sunt îngerii; că Mântuitorul în
Sfântul Potir nu este Singur. Şi acum cu toate că s-a încuiat Catedrala
Patriarhală pentru că e noapte, acolo sunt coruri de îngeri, pentru că
este Sfânta Euharistie. Ei bine, călugării ştiau lucrul ăsta nu din
cărţi, nu din teologie, nimeni nu i-a învăţat teologia euharistică.
Oamenii aceştia simpli m-au cucerit pe mine foarte mult când eram copil.
Nu vă spun că am făcut un seminar monahal eu la mânăstirea Cernica, de
aceea îi cunosc mai bine pe cei de acolo.
– Şi duhovnicul dvs. de la Canal, care era tot un om simplu şi pe
care am putea să îl includem tot în genul acesta de părinţi duhovnici?
– Ei bine, aici este un răspuns puţin mai lung. La Canal am avut un
duvohnic, părintele Evghenie, stareţ la Muşunoaiele…şi acela m-a
determinat pe mine să mă fac călugăr, pentru că eu nu m-am călugărit de
tânăr. Aveţi aici în România acum nişte călugări copii, ceea ce e foarte
frumos; sunt nevinovaţi, dar eu m-am călugărit la 34 de ani, după prima
închisoare; că să ştiţi că eu am mai avut şi concediu, n-am stat atâta
timp în închisoare, în România; mi-au dat un concediu de 5 ani, în care
am fost arestat numai la Paşti şi la Crăciun; n-am făcut nici un Paşti
şi nici un Crăciun afară. De aceea Patriarhul Iustinian s-a silit ca să
fiu scos din ţară. Dumnezeu să-l ierte! A fost un mare patriarh şi care a
înţeles foarte mult pe cei care suferă. În ciuda faptului că unii
oamenii din presă astăzi îl critică şi pe Preafericitul Teoctist la fel,
dar ei sunt mari înţelegători ai suferinţei umane. Duhovnicul meu de la
Canal, părintele Evghenie, era tot un om simplu şi el. De aceea m-am şi
apropiat de dânsul. Dar ce fel de om simplu? Ştia „Scara” Sf. Ioan
Scărarul pe de rost. Şi veneau preoţii catolici şi călugării catolici,
cu care eram foarte buni prieteni noi…Noi acolo în închisoare uneam
biserica, o desuneam… Numai că nimeni nu ne-a înţeles şi când am ieşit
din închisoare, nu s-au uitat la noi; dar ne-am rugat împreună cu
preoţii catolici, cu cei uniţi, cu toţi, şi părintele Evghenie, un
călugăr smerit ortodox, era în centrul atenţiei lor. Toţi îl admirau. El
nu făcea lecturi, dar el recita pe Sfinţii Părinţi. Avea o memorie
extraordinară. Aşa cum era părintele Cleopa. Şi asta m-a influenţat pe
mine. Pentru că el mi-a spus: „ să ştii că Dumnezeu te-a adus în
închisoare pentru un anumit scop”; ca orice om, când am ajuns în
închisoare m-am întrebat şi eu în anumite momente grele „de ce Doamne?”,
„de ce eu?”; eram şi eu ca tâlharul din stânga Crucii, care întreba:
„de ce eu să sufăr şi alţii nu? Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, fă
ceva!”. Dar Dumnezeu mi-a scos în cale nişte oameni care m-au lămurit că
Dumnezeu m-a adus acolo pentru un anumit rost.
Drumul însingurării, drum către inimă…
În afară de aceasta am avut în a doua
închisoare o experienţă mult mai mare, pentru că am fost izolat. Preoţii
au trecut prin izolări de câte 1 an sau 2, singuri în celule, pentru că
voiau ca preoţii să devină nişte bestii, ca animalele; nu vă spun că în
11 ani nimeni din cei care au fost în închisoare n-a văzut hârtie,
creion sau carte; asta era „tratamentul intelectualilor”; pe cei de
dreptul comun îi educau ca să îi redea societăţii comuniste; nouă ne
luau toate mijloacele de informaţie şi nu am văzut ziar, creion, hârtie,
nimic, dar asta a fost foarte bine pentru că în loc să ne facă animale,
aşa cum probabil că era scopul, ne-a întors către noi înşine ca să ne
punem întrebarea: „ce suntem noi?”. Pentru că vă spun: când stai între
patru pereţi ai celulei şi nu ai nici un orizont, nici o perspectivă
unde să priveşti, te întorci către tine însuţi; trebuie să te întorci,
să te duci undeva; nu sunt singurul, dar acolo am descoperit noi
infinitul din noi; că persoana umană este infinită, că aşa a făcut-o
Dumnezeu, a suflat asupra sa şi I-a dat Dintrânsul ceva care nu moare
niciodată. Că adâncul din noi, care este după Sfinţii Părinţi şi locul
rugăciunii, unde locuieşte Dumnezeu, este ca un atom, ştii, căruia nu îi
mai dai de capăt. În adâncul acesta din noi este Templul Dumnezeului
Celui Viu, cum spune Sf. Apostol Pavel. Atunci, în situaţia aceea de
izolare timp de doi ani aproape, singur, atunci am înţeles cuvintele
Scripturii, pe care le memorizasem cândva: „voi sunteţi Biserica
Dumnezeului Celui Viu că Dumnezeu, Duhul Sfânt locuieşte în voi”. Atunci
am înţeles de ce Mântuitorul a spus: „Împărăţia lui Dumnezeu este în
voi”. Că Dumnezeu dacă nu îl căutăm în noi, nu este material sau spaţial
să îl plasez într-un colţ, undeva. Trebuie să ne întoarcem să explorăm
universul din noi. Explorarea universului din noi este o experienţă care
trebuie făcută. Este o aventură mare şi singura în viaţa omului, să
ştiţi. Tineretul astăzi fuge. Fug de ei înşişi. Instinctiv ei ştiu că
este ceva extraordinar înăuntrul nostru, că Dumnezeu este acolo. Această
explorare a universului interior este aventura cea mare.
Trupul este un instrument de comunicare; când două persoane comunică,
comunică prin trup; cum să vă explic eu acuma: noi stăm în camera asta
într-un univers de unde: unde scurte, unde mai lungi, diferite lungimi
de undă; aici e un televizor, dacă apeşi pe un buton acolo vin nişte
voci de departe, dar ele n-au în natura lor nimic de-a face cu sârmele
alea din televizor sau cu bateriile alea care sunt acolo, sunt cu totul
de altă natură; aceasta ar fi după mine şi legatura dintre suflet şi
trup; dacă loveşti televizorul acolo într-un loc poate că dispare
imaginea, după cum dacă mă loveşti pe mine în tâmpla asta poate că eu
ajung să nu mai văd; dar dacă loveşti în altă parte televizorul, dispare
sunetul; tot aşa centrul vorbirii din creier, dacă loveşti într-altă
parte omul nu mai poate vorbi; dar nu însemnează că omul este creier;
sufletul este cel care urăşte, iubeşte, gândeşte la infinit,
întrebuinţează cuvântul de „nemurire” că pisica sau câinele nu au ideea
de „infinit”, sau animalele. Acesta este omul nemuritor.
Ortodoxia americană sau mărturia adevărului
Întorcându-mă la închisoare pentru că
m-aţi întrebat; după prima închisoare am venit şi m-am călugărit. În a
doua închisoare am făcut aventura asta a descoperirii centrului ăsta, al
centrului religios din om, unde trebuie să îndreptăm toate rugăciunile
noastre. Există un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov care spune:
„ieşirea din tine este ieşirea din Paradis”. Noi acolo în America, ca
ortodocşi, avem această misiune: să schimbăm direcţiunea cunoaşterii
pentru că Apusul, cultura apuseană din care face parte şi America, are o
cultură cosmologică: ei se duc în spaţiul extraterestru, explorează
universul din afară de ei. Ortodoxia, şi rostul ei, este ca să întoarcă
atenţia omului că mai există o dimensiune. Nu dispreţuim cunoaşterea
cosmologică, cunoaşterea din afară de noi, pentru că întrânsa sunt
amprentele lui Dumnezeu ca şi Creator, dar pentru a ne cunoaşte pe noi
şi pe Dumnezeu trebuie să ne întoarcem înăuntru, şi cunoaşterea lui
Dumnezeu este o experienţă personală. Pe Dumnezeu nu Îl poţi cunoaşte
fără să te cunoşti pe tine. Dacă începi să te cunoşti „cine eşti tu,
cine sunt eu”, îţi dai seama, Îl descoperi pe Dumnezeu întotdeauna,
pentru că „omul este icoana lui Dumnezeu”. După cum ştiţi El a zis:
„să-l facem pe om după chipul şi după asemănarea Noastră”. Omul modern
n-are timp să se cunoască pe sine pentru că este prea ocupat cu
cunoaşterea în afară de sine. Iar din punctul de vedere al vieţii
morale, şi tineretul mai ales nu poate suporta aventura intrării în sine
şi ca un fel de scăpare („escape” noi îi spunem) cultivă lucrurile
zgomotoase, adică, aşa cum este în Apus vorbesc…Poate că şi aici în
România acuma, ceea ce nu aş dori să se întâmple într-o ţară ortodoxă:
muzică de-asta, nu rock, rock-ul e clasic acuma, mai nebună muzică
există decât atât; se duc la concerte în care se zgârie pe faţă, plâng,
îşi rup hainele, concerte care te demonizează.
Nu poate un tânăr în America să stea singur pe o bancă 2 ore. Ce
tragedie este! Şi vă dau un exemplu: noi avem nişte tabere de copii
vara, tabere religioase le spuneţi dumneavoastră aici, îi aducem să
înveţe religie. Pentru că în America nu se predă religie în şcolile
publice. Niciodată nu s-a predat. Nu pentru că americanul nu este
religios sau este împotriva bisericii, americanul poate nici n-are
noţiunea de biserică pentru că acolo sunt 1200 de secte şi atunci nu
ştii ce fel de religie să predai în scoală. Şi statul, care de fapt e
respectuos faţă de biserică: nu plătim taxe, nu plătim pe proprietăţi,
pe nimic, a refuzat să introducă religia în şcoală pentru că nu ştie ce
fel de religie să predea. Aşadar, revenind, aveam o tabără de copii şi
era o fetiţă care avea 2 radiouri: unul în dreapta, altul în stânga, şi
cu 2 căşti, una în urechea stângă alta în cea dreaptă, probabil că erau 2
programe: unul de sport şi unul de muzică din asta, şi eu i-am spus:
„shut it off”-„închide-le!”. Şi ştiţi ce mi-a spus? „Părinte, dacă eu le
închid, înnebunesc!”. Ce tragedie la o fetiţă de 14 ani să spună lucrul
ăsta. „Dar tu nu poţi să stai pe banca aia? Stai 1 oră acolo!”. „Dar ce
să fac?”. „Nu faci nimic; stai şi taci; poate Dumnezeu vrea să-ţi
vorbească ceva!”.
Vedeţi ăsta este rolul Ortodoxiei în cultura apuseană. Nu să ne cunoască
lumea. Noi de multe ori suntem mândri, avem creştini în Franţa, în
Germania, în America. Ei şi ce?! Nu pentru asta Dumnezeu ne-a trimis
acolo, nu să facem bani; ne-a trimis acolo să deschidem porţile unei
cunoaşteri adevărate să deschidem porţile Bisericii pentru că ei nu au
Biserică. Sfintele Taine nu există la protestanţi. Nu există în lumea
protestantă. Cei care vin la Ortodoxie în America (şi sunt foarte mulţi
care vin), parohii întregi de baptişti, mai ales cei din Sud, ei caută
Biserica. Şi citesc, pentru că majoritatea celor care se fac ortodocşi
sunt intelectuali în America, citesc, şi-au găsit în Constituţiile
Apostolice şi la Sf. Iustin Martirul, în Apologii, descrierea Sfintei
Liturghii, despre Taine şi se întreabă: „ dar când au dispărut Astea de
la noi?”; „suntem noi în Biserică sau nu suntem în Biserică?”. Şi încep
să caute Biserica! Interesant că nu se duc la catolici. Pentru că
catolicii sunt foarte liberali, să ştiţi. Mai ales după Sinodul al
II-lea de la Vatican au reformat Liturghia, au introdus jazz-band în
biserică, chitare electrice pentru că ei vor să aducă tineretul în
biserică. Tineretul e mult mai înţelept. Tineretul nu se duce. Au
pierdut tineretul, vocaţiile toate, pentru că atunci când intri într-o
biserică chiar un tânăr vrea să vadă ceva diferit decât pe bulevard.
Ortodoxia dimpotrivă vrea să impună ritmul din biserică care este
ritmul normal al omului: vezi pe preot ridicând mâinile în sus, pe
diacon păşind într-un anumit ritm, cădind biserica. Ăsta e ritmul nostru
uman, normal. Pe acesta Ortodoxia vrea să îl impună şi pe stradă, nu să
aducă strada în biserică, cum se întamplă în biserica romano-catolică.
Tragedia Occidentului
De aceea spun despre tineretul de acolo
şi despre noi toţi care ne ocupăm de ei, dorinţa noastră este, cu
ajutorul lui Dumnezeu, ca să schimbăm direcţia cunoaşterii, să schimbăm
aşa numita filosofie apuseană, umanismul şi relativismul, care este
bazată pe om, nu pe Dumnezeu. Nu se predau în şcoli valori absolute: ce e
bine astăzi, mâine poate fi rău/ ce e rău astăzi, mîine poate fi bine;
totul este relativ. Dacă Familia şi Biserica nu le dau valori absolute,
şcoala nu le dă! Toată filosofia în şcoală este bazată pe evoluţionism,
care de fapt nu este o ştiinţă, ci este o filosofie, bazată pe
materialismul filosofic al sec. al XVIII-lea. Vă spun un lucru: dacă noi
nu venim de nicăierea, cum se învaţă în general în şcolile din Apus, şi
nu ne ducem nicăieri, tânărul la 14-15 ani spune: „dar nu merită să
trăieşti”; „adică cum: eu nu vin de nicăieri, nu mă duc nicăieri; de ce
să trăiesc să mă îmbolnăvesc de cancer, de ce să plătesc taxe la guvern,
de ce să nu mă sinucid?!!”. Şi sunt sinucideri multe. Aţi auzit de prin
ziare ce s-a întâmplat la Columbine College? E un liceu american şi
acolo era o listă pe care elevii o păstrau şi pe care notaseră cum să se
sinucidă pe rând… Şi unul dintre ei a vrut să facă un act de „caritate”
şi să-i omoare el, a omorât şi studenţii din bibliotecă. De ce? Eu nu-i
acuz. Eu acuz sistemul. Pentru că sistemul acesta evoluţionist, care ei
spun că e ştiinţific, dar nu este experimentat în laborator, este numai
o filosofie. De ce să nu admiţi şi a doua filosofie despre Creaţie şi
despre Univers, şi despre studiul naturii decât numai aceea?! Pentru că,
n-avem timp acuma să vorbim, există acum în America o mare opoziţie
împotriva lui Darwin, s-au publicat cărţi şi sunt mari biologi care au
demonstrat în laborator că este imposibilă evoluţia. Dar s-a creat în
tineret un anumit „behaviour”, un comportament cum se spune. Ceea ce
urmărim noi ortodocşii este schimbarea acestui comportament şi
îndreptarea atenţiei oamenilor spre lucrurile eterne şi spre valorile
absolute. Cred ca de aia ne-a trimis Dumnezeu în America.
– Părinte, dar cum credeţi că pot fi unite aceste 2 preocupări să le
spun: o viaţă care trebuie să se folosească de economia capitalistă, că
acum asta este economia de care se folosesc marea majoritate a statelor
lumii, şi pe de altă parte, preocuparea către o viaţă interioară care
necesită timp şi într-un fel necesită linişte.
– Acuma liniştea despre care spuneţi dvs. că e nevoie pentru
realizarea noastră spirituală este, este în noi, să ştiţi. Vă puteţi
bucura de sistemul economic în care trăim şi de libertăţile democratice.
Nu trebuie un totalitarism ca să ne realizăm noi spiritual sau
întotdeauna o persecuţie. Vă puteţi bucura de toate câte Dumnezeu Le-a
dat, Le-a creat. Nu judecaţi capitalismul american prea rău. Este o
societate de consum, însă progresul lor… progresul lor de consum este
risipa: cu cât se aruncă la coşurile de gunoi în Statele Unite poate
România să-şi refacă economia în câţiva ani. Există o anumită raţiune:
ca să dea de lucru la oameni; dând de lucru la oameni, aceştia cumpără.
Cumpărând, producţia creşte, şi aşa mai departe. Ei au descoperit un mod
de a fi, care nu este capitalist. Să ştiţi, americanul nu e capitalist
pentru că există un fel socialism bazat pe trusturi. Dacă eşti muncitor
la Ford, de exemplu, la Ford te îmbraci, îţi dă şi maşină din 2 în 2
ani, o schimbi, acolo şi salariul ţi-l consumi. Pentru că Ford nu face
numai automobile. Au şi magazin de cumpărături, şi de îmbrăcăminte, şi
de toate, şi caută să-l ţină pe om înăuntrul acestui sistem, dar nu e
aşa ca să spui că adună banul undeva, cum înţelegem noi capitalismul
clasic; şi-i pune în buzunar şi câţiva trăiesc bine şi ceilalţi nu.
Preşedintele de la Ford, care nu mai este Ford, un nepot de-al lui Ford
care-i al 5-lea director pe acolo, deschide nu numai fabrici de maşini.
Ei fac sateliţi, ei fac lucruri extraordinare, computere, toate
lucrurile astea le fac şi tot banul circulă. Nu găseşti un capital
undeva. Când spui că anul trecut, de exemplu, General Motors a câştigat
sau are un plus de 10 bilioane ăla nu-i păstrat nicăieri, n-o să găseşti
niciodată banii ăia. Banii ăia sunt, circulă mereu în producţie şi de
producţia asta se folosesc cei care lucrează acolo. Ce să vă spun că
aproape toţi sunt acţionari. Adică un muncitor spune: „fabrica mea”, nu
spune: „fabrica lui Domnu Cutare”. Deci nu este un capitalism obişnuit,
este un socialism de fapt, dar este altfel structurat, pe vârfuri, nu ca
în comunism. Şi chiar şi agricultura acolo este o industrie. Nu poţi să
faci, mai mult de 3000 de ha, nu poţi lucra că trebuie să îţi întreţii
familia, maşinile. Dar maşinile acelea le cumpără de la cineva. Se
asociază între ei. Totul este o industrie. Nu e banul, un ban care să
spui: e al meu, la bancă, am atâtea: 300 000 de dolari la bancă. Nu, nu
sunt oameni care ţin atâta la bancă. Cumpără acţiuni, intră banii în
circulaţie, astfel trebuie înţeles capitalismul american. Însă, aici
m-aţi întrebat, să revin acuma la răspuns: cum poţi să trăieşti în
societatea asta capitalistă şi totuşi să te ocupi de mântuirea
sufletului? Eu cred că nu se contrazic unele cu altele. Trebuie să ne
bucurăm de tot ceea ce Dumnezeu a creat, dar în acelaşi timp Dumnezeu
ne-a făcut oameni ca să producem, să muncim, să trăim din munca noastră.
Desigur veţi ajunge şi dvs. la un timp când rezultatul muncii vă va da
posibilitate să trăiţi, să trăiţi într-un mod cuviincios. Deja au
început: curăţenie văd că este, au început oamenii, că nu puteţi să
trăiţi izolaţi.
Ortodoxie în Europa
Intrarea asta în Europa e o chestiune
care poate fi şi periculoasă şi foarte bună; depinde cum o poţi
înţelege. Dar veţi ajunge la un standard european de viaţă economică.
Însă viaţa spirituală este cu totul alta: trebuie să te cunoşti pe tine
însuţi. Sunt oameni în America, oameni care au funcţii importante,
executivi de companii; ăştia sunt cei mai importanţi; nu există compania
lui Vasile sau a lui Gheorghe, aşa ceva nu există; dar există „board of
directors”, adică mai mulţi directori şi ăia conduc, sunt oameni acolo
care sunt foarte religioşi, religioşi nu în sensul că sunt informaţi sau
se duc la biserică, dar sunt mistici-religioşi. Deci nu vă împiedică cu
nimica să trăiţi cu Dumnezeu, în relaţie cu Dumnezeu şi să vă bucuraţi
de toate câte Dumnezeu a creat. Iar prin munca dvs. le dezvoltaţi şi le
înmulţiţi pentru că Adam lucra în Paradis împreună cu Dumnezeu. De aceea
şi omul în societate trebuie să producă, să lucreze împreună cu
Dumnezeu şi atunci Dumnezeu este satisfăcut. Dar Adam nu producea pentru
interesele lui. Pentru că aşa l-a făcut Dumnezeu pe om să creeze. Şi
creaţia în societate se plăteşte, sigur: fiecare avem talentele noastre
şi avem ramurile în care ne dezvoltăm, şi colaborarea între ele este
viaţa socială. Nu e imposibil. Un lucru să nu uitaţi: în orice situaţie
staţi, să nu îl uitaţi pe Dumnezeu! Am văzut aici tramvaiele că fac
gălăgie în partea asta, sirenele de la fabrică, toate zgomotele astea
industriale în care trăim noi, să vedeţi ce este în New York, New
York-ul este pentru mine cel mai bun deşert în care un Sfânt Părinte se
poate realiza. Că nimeni nu te cunoaşte. Este atâta lume pe stradă, este
un furnicar, încât nimănui nici nu-i pasă: poţi să îţi pui o pălărie
ţuguiată, poţi să mergi desculţ, să atârne o coadă după tine, nu se uită
nimeni la tine. Pentru că nu-i interesează. Într-o mulţime, de aia, şi
New York-ul are totuşi nişte Sfinţi, să ştiţi. Are părinţi, are
călugări, are…E posibil pentru că asta este altă dimensiune. Este
dimensiunea aceea a coborârii în noi, de care am vorbit înainte, a
explorării universului din noi. Şi atunci, în ciuda zgomotelor astea din
afară, există o linişte şi o pace a minţii şi a sufletului. Poate să
fie cât de mare gălăgia în afară, dar dacă tu ai pace în tine, asta-i de
altă natură pacea în noi. A spus Iisus: „Pacea Mea v-o dau vouă”, n-a
spus pacea de la Versailles sau pacea de la Paris, a spus: „Pacea Mea
v-o dau vouă!”. El e Pacea Lumii. Deci dacă Îl avem pe Iisus în noi, nu
vă fie frică. Nu vă fie frică de nici un zgomot din afară. Pentru că
acelea au natura lor şi înţelegerea lor. De multe ori sunt prea multe.
Şi dacă avem pace în noi, va fi linişte şi în afară. Depinde prin ce
perspectivă priveşti.
– Părinte Roman, dar de multe ori suntem puşi în situaţia să lucrăm
în nişte companii sau fabrici, sau alte instituţii care promovează, spre
exemplu, patimile din oameni: consumarea, consumul. De exemplu o
fabrică de arme sau, poate nu chiar aşa de rău o companie care
promovează nişte produse care se vând pentru că oamenilor le plac. Şi nu
le sunt de folos musai, dar le plac, sunt conform patimilor lor. Rămâi
în acea companie şi îţi vezi de pacea pe care ţi-o dăruieşte Hristos sau
pleci de acolo?
– Nu, aici se pune un caz de conştiinţă. Cauţi cât se poate să te
izbăveşti de acea companie şi să nu mai lucrezi, adică să nu mai lucrezi
pentru trezirea patimilor omului şi menţinerea lor, cum este alcoolul
sau sigur că nu există o companie de droguri, că alea le fac pe ascuns,
dar alcool şi ţigări, şi toate lucrurile astea, caută să nu lucrezi dacă
poţi acolo. Să ştiţi că în America se fumează mai puţin ca în România,
nici în aeroport, nu se fumează pe aeroport, nu se fumează nici în nici
un restaurant, nicăieri. Din instituţiile publice, dacă e fumător,
trebuie să se ducă afară, undeva departe…Nu pentru că e o patimă care
îţi îngreunează mântuirea. Nu la asta se gândesc. Ei se gândesc la
igienă şi la sănătate. Dar totuşi, aşa fac. Conştiinţa lor le dictează
ca pe fiecare ţigară americană să se scrie că nu-i bine să se fumeze. Şi
atunci, sigur, te mulţumeşti, dar asta nu depinde de dumneata care
lucrezi acolo, depinde de directorii fabricii, sau depinde în ultimă
instanţă de guvern cum priveşte; dacă guvernul are nevoie de bani şi
incită patimile oamenilor: alcoolismul şi tutunul, ca să facă, dacă este
în regia statului şi să facă bani pe asta, nu este vina dvs. Dvs.
lucraţi acolo ca să aveţi un salariu pentru familie, şi să vă
întreţineţi copiii şi familia. Fă-ţi rugăciunea, când te duci acolo
dimineaţa şi spune: „Doamne ştiu că asta e, dar nu depinde de mine,
depinde de cei care au făcut fabrica, de cei care aprobă, aprobă
produsul acesta; nu depinde de bietul muncitor care lucrează acolo ca să
îşi întreţină familia”. Nu vă simţiţi chiar aşa vinovaţi şi nu vă
acuzaţi. Sigur nu o să lucrezi într-o casă de prostituţie acuma ca să
câştigi bani. Aia sigur că depinde de tine. Şi aici într-o oarecare
măsură depinde de tine, dacă poţi să găseşti altă ocupaţie, caută să te
eliberezi din fabrica asta să te duci undeva unde conştiinţa dumneatale
va fi împăcată.
– Părinte, eu vreau să vă întreb acum un lucru care îi priveşte pe
preoţi. Cum se poate hotărî un tânăr, dacă a absolvit Teologia, dacă e
bine să fie preot sau nu? Deci care e măsura după care ar trebui să
judece lucrul ăsta?
– Eu nu cred că mulţi Părinţi. Mă uit la Sinodul românesc, ce tânăr
este! Faţă de mine sunt nişte copii cu Harul lui Dumnezeu. Sigur că le
sărut mâinile şi picioarele la toţi că sunt arhierei. Dar mă bucur în
inima mea că Biserica întinereşte. Şi aveţi arhierei foarte capabili. Şi
mulţi din ei sunt foarte duhovniceşti. Am vizitat câteva episcopii
acuma. Aveţi călugări ca părintele Teofil, pe care Dumnezeu să îl ţină,
este un mare duhovnic. Aveţi alţi duhovnici prin Moldova, sunt călugări
duhovnici. Dar vă spun, nu depinde de duhovnic, să fie sfânt ca dumneata
să te mântuieşti. Fă-te preot şi slujeşte altarului, slujeşte Sfintele
Taine cu credinţa că Duhul Sfânt vine în Sfintele Taine şi lucrează
pentru mântuirea oamenilor. Şi te mântuieşti. Duhovnicia nu este o
aventură. Sigur am avut duhovnici mari: părintele Arsenie Boca,
părintele Benedict Ghiuş, părintele Sofian…Sigur că Dumnezeu nu i-a
ţinut tot timpul pe pământ că sunt oameni şi trebuie să moară. Dar să te
uiţi în fiecare preot, că ceea ce trebuie pentru mântuirea sufletului
are fiecare preot care este hirotonisit de un arhiereu şi are harul lui
Dumnezeu. Nu vă uitaţi la slăbiciunile oamenilor pentru că asta ar fi un
protestantism. Harul Domnului nu lucrează în Sfânta Liturghie şi în
Sfintele Taine prin, sau după, vrednicia preotului, ci lucrează pentru
mântuirea oamenilor. Vrednic, nevrednic, oamenii se mântuiesc prin el.
Asta este Biserica şi asta este Ortodoxia şi trebuie să ţinem de lucrul
acesta. Nu trebuie să ne protestantizăm, să pretindem acuma că fiecare
trebuie să fie un părinte Cleopa. Nu, pentru mărturisire şi împărtăşire
vă duceţi la oricare preot care are Harul lui Dumnezeu. „O, zice, dar nu
mă duc la ăla, ăla e mai glumeţ, glumeşte, eu vreau un duhovnic mai
sfânt”. Gradul de sfinţenie numai Dumnezeu îl ştie. Dumnezeu a sfinţit
preoţi pentru mântuirea poporului. Şi dumneata faci parte din popor
atâta timp cât nu eşti preot. Şi harul preotului din altar este pentru
mântuirea ta. Deci să credem în Harul Domnului şi în Sfintele Taine.
Biserica este sacramentală. Biserica ortodoxă şi cea catolică, cel puţin
aceste două biserici, sunt sacramentale, iar oamenii se mântuiesc prin
Sfintele Sacramente, prin Sfintele Taine.
NOI L-AM CUNOSCUT PE PERINTELE ROMAN BRAGA…
A fost uimitoare noaptea aceea…., cu părintele Roman Braga. O noapte de revelaţie, într-adevăr, ca o eurofonie. Adică acest preot, cu figura de icoană, cu părul alb, cu barba albă colilie şi un zîmbet neşters pe faţă, de o inteligenţă strălucită, la curent cu fiecare problemă politică europeană, americană, vorbea cu o iertare, cu o dragoste, nici nu se sinchisea de ce trecuse, de ce suferise. Pentru el totul era întru Christos, totul era admirabil, totul era nădejde, totul era credinţă şi totul era posibil. Ei, o astfel de faptură, cu totul, cu totul specială, ar trebui multiplicată pentru vindecarea rănilor noastre.
Zoe DUMITRESCU-BUŞULENGA
Prea Cuviosul Părinte Roman Braga,
indiferent unde îl întâlneşti, la Sfânta Liturghie, la spovedanie, când
conferenţiază, când acordă un interviu, sau pe aleea mănăstirii, îţi
apare ca un chip sfânt, trăitor în duhul filocalic al isihiei, radiind o
lumină taborică.
Cuvintele lui au o vibraţie blândă, sunt aureolate de o iubire
nemărginită. Totul în jurul Sfinţiei Sale devine mirific,
ponderabilitatea dispare
şi o stare de plutire spre înălţare se instalează pe nesimţite, ca o taină duhovnicească.
Dacă încerci să-l apelezi cu un subiect, care te urmăreşte ca o obsesie,
părintele se daruieşte în explicaţii şi ideea devine aşa de simplă şi
de clară încât rămâi privind dincolo de cele lumeşti. Este o desăvârşită
împlinire a cuvântului, în fapt o sfântă transfigurare…
Alexandru TOMESCU
Roman Braga i-a dedicat întreaga lui viatã în a sluji pe Dumnezeu. Prin armonia si cumpãtarea cugetãrii, prin ascendentul moral şi marele talent duhovnicesc, cât şi pentru exemplul sãu de totalã dãruire în slujba Bisericii şi a oamenilor, acest Apostol al lui Hristos se impune ca o nobilã întrupare a unui om superior, care ştie instinctiv sã armonizeze gândul cu gestul, sã adapteze teoria la practic şi sã transforme golgota suferinţelor în optimism si seninãtate.
Pr. Constantin ALECSE
Orice cinste omenească s-ar acorda Părintelui Roman pentru duhovnicia sfinţiei sale, sună ciudat, deoarece viaţa sa jertfită lui Dumnezeu nu o poate cinsti decât binecuvântarea Celui Căruia i s-a jertfit. Totuşi, Mitropolitul Teodosie al Bisericii Ortodoxe din America i-a acordat o Gramată sinodală şi o medalie a Sfântului Inocent, din bronz. Pe cea de aur a Duhului Sfânt, Dumnezeu i-a dăruit-o de mult.
Dinu CRUGA
Sursa: lumeacredintei.com
