Valori etnopedagogice ale satului românesc

Satul românesc a funcționat (și) ca o mare școală, ca un „șantier” paideic în care s-au exersat și interiorizat, în manieră intuitivă, dar și explicit didactică, cunoștințe și practici, conduite și trăiri, doriri și visări. Orice comunitate își generează și perpetuează propriile mecanisme formative, reproductive, de ducere mai departe a valorilor specifice.

Până la a interveni școala sau alte instituiri educative, bagajele culturale sunt transmise prin gesti­culații ingenue, naturale, neaoșe, ce țin de mediul proxim, familial, grupal, societal. Grupul asigură sentimentul apartenenței sau solidarității prin livrarea unor forme de enculturare, de absorbție difuză, dar sigură a unor valori validate de timp. Transmiterea culturală este realizată, cel puțin la începutul formării ființei, prin astfel de pârghii care nu încetează niciodată să funcționeze sau să aibă efecte. Conexiunea cu zestrea culturală a strămoșilor are în subsidiar o pedagogie de acest fel. Suntem ceea ce suntem nu numai prin ceea ce învățăm la școală, ci și prin ceea ce preluăm de la părinți, de la rude, de la congeneri, de la megieși, de la membrii co­mu­nității. Oricât de specializate sau sofisticate ar fi traseele formative de mai târziu, amprentarea spirituală inițială este fundamentală și pregătește – chiar condiționează – calea creșterii culturale a persoanei.

Etnopedagogia se referă la acel demers pedagogic de identificare și explicare a funcțio­nalității unor scheme paideice, generate la nivelul unei comunități de bază, care au asigurat transmiterea bagajului cultural bazal, a tra­dițiilor, a unor mărci identitare. Ea are ca re­per pedagogia populară ce presupune mai multe ipostaze: un cumul de observaţii, generalizări sau abstractizări spontane, exprimate în proverbe, sentinţe empirice, material sapienţial ce se transmite natural, cel mai adesea pe cale orală; un etos educativ, experimentat și validat în timp la nivel individual, comunitar, societal, tezaurizat în suporturi obiectuale sau spirituale cu funcționalitate estetică sau practică; o cultură relațională transmisă difuz, prin contagiune, imitație, care este diferențiată și particularizată etnic, confesional, socio-comunitar; o axiologie inductoare de credibilitate, ce promovează respectabilitate și autoritate valorică prin ea însăși etc.

Valorile paideice implicite ale satului au o funcție reglatoare, normativă, corectivă. Ele în-structurează sau fasonează conduite, poartă înțeles și pun rânduială, acompaniază ges­ti­culațiile de zi cu zi, amendează căi greșite, securizează și „igienizează” climatul psiho-rela­țional. „Hora satului” nu e doar prilej de petrecere, de performare a cântului sau dansului, de loisir; ea funcționează și în calitate de for educogen, de factor ratificator, joacă rolul de pârghie de preîntâmpinare sau condamnare, de încurajare sau dezaprobare a unor fapte, acțiuni, comportamente. Acolo se pot pune la cale alianțe viitoare, angajări spirituale, lucrări comunitare. Se previzionează demnități sau performanțe viitoare, cine cu cine se potrivește, ce poate să se întâmple în zarea timpului. Iar „gura satului” este acel vector axiologic colectiv ce veghează la menținerea coerenței și verti­calității, militează pentru normalizare, pentru o reglare din mers a traseelor atipice, neconforme cu valorile statuate. Este acel factor care te ia în seamă, îți acordă credit, are așteptări de la tine, te responsabilizează; prin ea ești „supravegheat” sau corectat, ajutat chiar să ieși din criză, să depășești încercări, să te auto­depășești. „Gura satului” nu este o instanță destabilizatoare, generatoare de bârfă, expresia unei poziționări egoiste, invidioase, ci semnul evident al protejării, al preluării și apartenenței la un grup ce ține la integritatea și identitatea de sine. Aruncatul privirii peste gardul vecinului, datul cu părerea în legătură cu ce face unul sau altul, „amestecul” în treburile altora etc. nu sunt semne numaidecât ale indis­cre­ției, ci ale unei convivialități ­lucrătoare, ale unei comuniuni securizante, opuse indiferentismului, distanțării, izo­lării.

Valorile formative ale satului au un caracter osmotic, integrativ, rezonant cu alte tipuri de manifestări. Ele se pot afirma pe linie estetică, morală, practică, spirituală etc., adunând și punând laolaltă expresii și întrupări greu de realizat izolat. Ele pot viza apropiatul, cotidianul, fapticul, dar și îndepărtatul, ima­terialul, transcendentul. Ele sunt corelate și comunică, pe linie de gesticulații expresive sau tradiții, cu valorile religioase, cu transcendentul, cu lumea „ce a fost”, dar și cu lumea „ce va să vină”. În lumea satului, Dumnezeu e mai concret, mai apropiat, mai „în-omenit”, mai bine „în-pământenit”. Tra­dițiile locului (legate de naștere, căsătorie, înmormântare) adoptă și aduc în comunitate, în felul ei specific de înțelegere, registre general valabile. Palierul religios, dogmatic sau liturgic, rămâne nealterat; ceea ce suportă anumite modificări sunt concretizările expresive ce pot suporta mici variații în acord cu specificul cultural, experiențial, ocupa­țio­nal al satului, regiunii, națiunii etc.

Contribuția formativă a satului este benefică din mai multe puncte de vedere: este permanentă, continuă, difuză, funcţionând ca un fundal paideic mult mai natural decât educaţia formală, asigurată de școală; nu presupune specializare a actorilor sau costuri ridicate, conducând chiar la o valorizare a actorilor non-specifici (părinți, rude, vecini etc.); este mai apropiată de firescul şi relieful cultural al grupului, fiind o emanaţie directă a intereselor acestuia; este mai puţin instrumentalizabilă politic şi mai liberă faţă de constrângerile circumstanţiale, aspect deloc de neglijat, mai ales în timpurile problematice, anomice; poate prelua, corecta, substitui unele dintre sarcinile şcolii în situaţii de criză, de destructurare valorică, de presiuni ideologice; contribuie într-o măsură semnificativă la conturarea și perpetuarea identităţii culturale a persoanelor şi a grupurilor etc.

Sub aspectul conținutului de valori paideice, satul românesc decantează mai multe orizonturi de acțiune sau ținte: avansează valori de con-gregare sau întemeiere a familiei și de creștere a copiilor; propune reprezentări, principii și reguli privind educația – de la copii la adulți (reiterate la nivelul producției folclorice – epice, muzicale, plastice); pledează pentru puterea exemplului ca mijloc educativ, cultivă respectul față de trecut (prin cultul strămoșilor, eroilor, martirilor); promulgă structuri corective/coercitive în formarea personalității (vezi „performativitatea” paideică a „sfatului bătrânilor” sau „gurii satului”); tematizează și valorizează trăsături pozitive de caracter (omenie, onestitate, corectitudine, demnitate, dragoste de neam, devotament, jertfelnicie etc.); face pledoarie pentru valori care solidarizează corpul social (interacțiune, participare, respect, întrajutorare, empatie, milă).

Conchidem spunând că un astfel de etos formativ nu numai că este necesar de cunoscut sau apreciat, ci și de activat sau actualizat în contemporaneitate, prin recursul la formule racordate la prefaceri, dinamici, realități noi. Trebuie decelat și perpetuat mecanismul transformator intim, principiul bazal, ce ține de o constantă antropologică și care va fi „îmbrăcat” în „hainele” timpului nostru, astfel încât aceste scheme paideice să aibă efecte indiferent de circumstanțe, vremuri, întâmplări.

Prof. Dr. Constantin Cucoş