Cuvinte de veghe la fruntariile conștiinței naționale
Când unii oameni încep să uite, furați de îndatoririle sau ispitele zilnice, cei care încă mai păstrează în căușul sufletului lor credința strămoșească și amintirea jertfelor de pe câmpurile de luptă ale neamului au datoria de a reaprinde făcliile memoriei. Atunci, la ceas aniversar sau comemorativ, cuvintele și faptele înaintașilor, pildele lor de credință și patriotism, încep să ardă cu o lumină mai strălucitoare, dezvăluindu-ne, deopotrivă, trecutul, prezentul și viitorul.
Așa cum Biserica îi pomeneşte la Liturghie pe „toţi eroii, ostaşii şi luptătorii români, din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe strămoşeşti, pentru întregirea neamului românesc, pentru libertatea şi demnitatea poporului român”, fiecare dintre anonimii căutători ai adevărului ar trebui să aibă grijă ca flacăra vie a tradiției să nu se stingă.
Memoria, imaginația, credința, în primul rând, ne ajută să întrezărim marile treceri și marile reveniri ale istoriei: Apulum, Bălgrad, Alba Iulia… Aici, la 28 februarie 1600, Mihai Viteazul reușește, pentru prima dată în istorie, unirea celor trei state române într-unul singur. Tot aici, în 1785, Horia, Cloșca și Crișan au fost trași pe roată, apoi, la 1848, pe Câmpia Libertății, revoluționarii români, în frunte cu Avram Iancu, au cerut unirea tuturor celor de un neam într-o singură țară: „Noi vrem să ne unim cu țara!”
Marea Unire a fost sărbătorită, pentru prima oară în modul cel mai
fastuos cu putință pe atunci, la 1 Decembrie 1922, cu prilejul
încoronării regelui Ferdinand la Alba Iulia. După o perioadă de amnezie
socio-istorică, evenimentul Marii Uniri, care avea să devină treptat un
arhetip al identității naționale, va fi sărbătorit în 1928, la peste un
an de la moartea regelui Ferdinand, apoi în 1930, cu ocazia urcării pe
tron a lui Carol al II-lea. Trei ani mai târziu, în plină criză mondială
(1933), se vor sărbători 15 ani, apoi, în 1938, un an apocaliptic, la o
lună după Noaptea de cristal, două decenii de la noua Renaștere
națională. Vor trece 10 ani până când România, revenindu-și cu greu după
război, hotărăște să marcheze momentul reîntregirii, la 1 Decembrie
1948, trei decenii de la Marea Unire, cu o grandioasă festivitate,
dublată de tăcerea complice privind tragedia dezmembrării parțiale
(1940): pierderea Bucovinei de Nord, a Basarabiei, a Cadrilaterului și a
Transilvaniei de nord-vest. Partidul unic va continua tradiția de
falsificare a istoriei, inaugurată în 1948, cu ceremonii comunistoide:
sărbătorirea a 40 de ani (1958), a 45 de ani (1963) și așa mai departe.
Istoria modernă a României
a reținut că, la 1 Decembrie 1968, strategiile comuniste de manipulare
suferă unele modificări, astfel că istoricii au început să dezvăluie,
fragmentar, cauzele care au dus la pierderea Basarabiei, a Bucovinei de
Nord și a Cadrilaterului. Dacă până în 1989, dictatura comunistă a
mutilat istoria românilor, utilizând-o ca „terapie” de degradare
mentală, culturală, axiologică, după 1989, degringolada sistemului
educațional va elimina, treptat, momentele definitorii din istoria
noastră, efectul programat fiind că, astăzi, tot mai puțini români sunt
interesați de evenimentele petrecute în urmă cu 100 de ani…
Totuși, spiritul arhivei, al bibliotecii, al muzeului pare că nu vrea să moară, căci printre înscrisuri, bucoavne, manuscrise, găsesc o broșură îngălbenită de vremuri, care poartă semnătura olografă, aproape ștearsă, a lui Silviu Dragomir, notarul Adunării Naționale de la 1 Decembrie 1918: „Naţiunea română la Alba-Iulia. Adunarea națională a Unirii. 1 Decemvrie 1918. Cu un Cuvânt Înainte de Silviu Dragomir, Membru el Academiei Române, Notarul Adunării naţionale. Cu 12 ilustrații, cuprinzând singurele vederi originale dela Adunarea Națională din 1918.” Cuvintele potrivite ale notarului vor rămâne de veghe la fruntariile conștiinței naționale, ale memoriei istorice, ale neuitării noastre identitare: „Adunarea de la Albă Iulia va rămâne de-a pururea piatră de hotar a istoriei române și va reprezenta, din veci în veci, simbolul biruinței noastre definitive. Ea a fost rezultatul logic al evoluției istorice, fructul luptelor de emancipare a poporului românesc și triumful strălucit al ideilor generoase pentru care s-a vărsat cu atâta prisosință sângele scump al fraților noștri”. Cuvintele potrivite ale notarului vor rămâne de veghe, în clipele de pustiu sufletesc, alături de Rugăciunea pentru dezrobirea neamului românesc, rostită de Episcopul ortodox român de Caransebeș, Elie Miron Cristea, viitorul Mitropolit Primat şi apoi Patriarh al României Mari: „Doamne, Dumnezeul nostru, Tu eşti Părintele nostru, Tu ai văzut strâmtoarea părinţilor noştri şi ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea în brumă şi plecat spre pulbere era sufletul lor, şi trupul lor lipit de pământ […]. Iar acum mântuire ai trimis nouă şi toate marginile pământului văd mântuirea Dumnezeului nostru”…
Prof. Dr. Narcis Zărnescu
Sursa: zarullumina.ro
