Ziua noastră națională și unirea românilor
Acum un secol România exista demult. Înaintașii noștri, bine conduși de elită, au reușit însă atunci un act major: s-au adunat cu toții în același edificiu național, așa cum au făcut mulți europeni. Ceea ce nu este puțin lucru! Prin urmare, când celebrăm Ziua Națională de 1 Decembrie 2019, triumfalismul nostru trebuie să fie ponderat, pentru că Marea Unire nu am făcut-o noi, ci acei mari oameni de stat de la 1918, pe de o parte, iar pe de alta, nu am reușit încă să le pregătim nepoților și strănepoților o Românie bună pentru următorul secol. Sărbătoarea noastră trebuie să ne dea de gândit și să ne îndemne la mai puține discursuri și la mai multă acțiune.
În contextul Centenarului Marii Uniri, mulți români s-au întrebat cum s-a putut crea edificiul nostru național, iar unii au dat răspunsuri superficiale, cu idei scoase din context și chiar cu eliminarea românilor ca subiect al acestui act. Asemenea interpretări ascund în sine, destul de stângaci, fie ignoranță, fie rea-voință. După atâta timp trecut de la înfăptuirea României întregite, este bine să știm că unirea noastră s-a tot făcut, secole la rând, începând cu prima pomenire a numelui de Țară Românească (Romania, Valachia), fapt întâmplat spre finele mileniului I al erei creștine. Românii au intrat în istorie ca popor neolatin gata constituit, odată cu italienii, cu francezii, cu spaniolii, cu portughezii, adică prin secolele al IX-lea și al X-lea după Hristos, și de-atunci, urmând vechea tradiție moștenită din statul roman, și-au alcătuit comunități organizate.
Nicolae Iorga a scris, poate, cele mai frumoase cuvinte în proză despre România și țările ei de demult: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nici o deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Și adaugă, lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”. Prin urmare, „Țara Românească” se afla peste tot unde existau grupuri structurate de români, motiv pentru care România este o țară de țări.
Nu ne-am format, ca stat modern şi unitar, mai târziu decât Italia sau Germania
Românii au avut un anumit handicap față de popoarele occidentale, dar nu numai ei și nici pentru că erau români. Toate popoarele din această parte de Europă au trebuit să facă față unor grave provocări, trăind, de exemplu, sub otomani, ca bulgarii (de la 1390 la 1878/1908) sau ca ungurii (1541-1699), stând sub suzeranitate otomană ca românii (secolul al XV-lea – 1877), fiind șterși de pe hartă, ca polonezii (secolul al XVIII-lea – 1918) sau nemaiavând stat propriu din secolul al X-lea până la 1918, ca slovacii. Țările Române nu au fost însă niciodată integrate efectiv în Imperiul Otoman, nu au permis turcilor să fie proprietari funciari la nord de Dunăre, nu au acceptat desfășurarea propagandei islamice, nu au fost conduse de pași și beglerbei și nu și-au dizolvat niciodată instituțiile lor creștine în frunte cu Biserica Ortodoxă. Este drept că o parte din teritoriile care aveau să formeze România modernă s-au aflat, în anumite perioade de timp, sub stăpânire otomană directă, dar acestea au fost excepții. Prin urmare, suzeranitatea Imperiului Otoman asupra Țării Românești, Moldovei și (pentru mai scurt timp) Transilvaniei nu are nimic de-a face cu ocupația otomană efectivă, trăită de alte regiuni. Așa că românii nu au stat sub turci 500 de ani, cum mai spun grăbit astăzi analiștii care iau istoria ca pretext al aserțiunilor lor. De asemenea, România nu s-a format din nimic, acum un secol, ci s-a format, prin mai multe nuclee vechi de stat și s-a chemat Țara Românească/ Țări Românești. La fel s-au petrecut lucrurile la toți vecinii noștri. Este drept că România modernă și unită s-a format târziu, dar nu mai târziu decât Italia, decât Germania sau decât Polonia. În al treilea rând, arhitectura politică a Europei formate la finele Primului Război Mondial a fost confirmată, în linii mari, după al Doilea Război Mondial și după 1989 și este valabilă până azi. Este drept că Cehoslovacia și Iugoslavia s-au destrămat ca federații, dar există în granițele istorice ale națiunilor care le-au compus; în schimb, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, România, Ungaria, Austria, Bulgaria există cam așa cum erau – cu anumite excepții dictate URSS și acceptate de aliații săi – la 1918-1920. Prin urmare, nu avem motive să ne simțim neapărat singularizați în rău, amenințați, exceptați, terorizați, loviți de viață și de istorie.
Românii, varianta latino-mediteraneeană a Occidentului
Este evident că nu suntem cehi sau polonezi, ci suntem noi înșine, cu toate ale noastre, mai aproape de italieni și de spanioli (cel puțin prin limbă) și mai departe de germani (cel puțin prin eficiență). Cehii și polonezii, nefiind est-europeni și nici cvasi-balcanici – ca românii -, s-au înscris de la început (inconștient, fără intenție) în curentul occidental catolic și protestant, devenit concurențial, individualist și competitiv. Românii s-au înscris (tot inconștient și neplanificat) în curentul spiritual răsăritean, devenit, mai ales după căderea Bizanțului sub turcii otomani, contemplativ și isihast, îngrădit și disprețuit în Vest. Curentul de succes în Europa și în lume, cu precădere din secolul al XVI-lea încoace, nu a fost cel profesat de greci, de bulgari ori de români. Acest fapt nu a împiedicat aceste popoare să pornească, începând cu secolul al XVIII-lea, pe o cale a sincronizării cu cultura și civilizația occidentală, atât cât s-a putut și în ritmurile fiecăruia. Românii nu au putut parcurge marile curente ale culturii occidentale – devenită modelul dominant în lume -, dar, în raport cu unii dintre vecini, au avut avantajul limbii lor neolatine, al conștiinței originii „de la Roma”, al creștinării în haină latină, iar apropierea de „ginta latină” le-a facilitat sincronizarea. E drept că această variantă latino-mediteraneeană a Occidentului nu este culmea eficienței și nici a productivității, dar este, totuși, o cale magistrală a civilizației. Pe de altă parte, Ortodoxia și vecinătatea cu lumea slavilor răsăriteni și sudici ne-au ferit de alte „ispite” și „asalturi”, ne-au întărit adesea identitatea etnică și națională, ajutând (cu mari sacrificii, este drept) la păstrarea unui specific al nostru.
„Soarele, pentru toți românii, la București răsare”
Cum nu există popoare superioare și inferioare pe lumea asta, nici noi nu trebuie să avem complexe de inferioritate sau de superioritate. Am trăit în istorie câteva momente sublime, câteva momente penibile și multe momente obișnuite, de viață derulată tern, cotidian, cu grija zilei de mâine, cu gândul la coarnele plugului și la sabie, la copii și la părinți, la vreme și la vremuri. Nu avem motive să ne victimizăm și nici să ne credem zmei. Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au dorit unirea și că ei au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigențelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internațională a apreciat actul de voință națională a românilor, formulat în anul 1918, și a recunoscut realitățile decise de români. Atunci când a fost posibil, în Bucovina, Basarabia și Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au și susținut apartenența la România. Insinuarea că numai un grup de intelectuali a impus unirea este falsă. Mai întâi, este o jignire la adresa masei de intelectuali români care au militat sincer pentru actul unirii. În al doilea rând, nu este nimic neobișnuit ca poporul să fie condus de elite și să le urmeze. Românii ardeleni au fost condamnați de asupritorii lor să nu aibă în fruntea lor lideri politici și economici puternici, ci, până târziu, doar preoți și dascăli, adică intelectuali ieșiți din sânul lor și apropiați de ei. Dar ei – românii ardeleni – nu au rămas nici o clipă fără elite și aceasta le-a fost salvarea. Decenii la rând înainte de unire, preoții și dascălii nu-și încheiau slujbele și lecțiile, fără să spună adunărilor în care vorbeau că „soarele, pentru toți românii, la București răsare”. Este de ajuns să fie urmărite documentele existente, rapoartele autorităților, procesele-verbale ale ASTREI, protocoalele partidelor politice, asociațiilor profesionale, școlilor etc. pentru a dovedi cum s-a pregătit unirea de jos în sus și din cele mai sofisticate și savante cercuri academice până la nivelul satelor. Este clar că intelectualii au stimulat unirea, că i-au conștientizat intens pe oameni în spiritul unirii, că i-au convins de binele care avea să vină, dar cine poate să condamne acest lucru și de ce? Lozinca elitei ardelene de atunci a fost: „Țineți cu poporul, ca să nu rătăciți!” Prin urmare, conducătorii, desprinși din popor, se ghidau după aspirațiile poporului, le justificau și le susțineau, iar poporul își urma conducătorii. De aceea, actele de voință națională românească din anul 1918 au o trăinicie perpetuă, au o tărie care le va face să dureze atât cât va dăinui poporul român. A ne aminti de Marea Unire înseamnă a ne interesa de casa noastră care este România, de a-i cerceta temeliile, de a-i cunoaște arhitecții și constructorii și de a o pregăti ca să ajungă în stare bună în mâinile copiilor, nepoților și strănepoților noștri.
Edificiul nostru național nu este un dat etern și imuabil, ci necesită grijă și atenție
În 1916, România a intrat în război – după o adâncă și îndelungată cumpănire – de partea Antantei. Mai mult de jumătate din toți românii care trăiau atunci începuseră să lupte și să moară încă din 1914, pentru cauze care nu-i priveau și în care erau antrenați fără voia lor. Actul de la 1916 nu a fost dorit de toți politicienii români. Marele om politic Petre Carp – revoltat și mânios pe rege când acesta și-a expus și motivat opțiunea pentru Antanta – a proferat vorbe grele (dorința ca armata română să fie învinsă; trimiterea fiilor săi în război, dar în armata germană) și i-a adus aminte suveranului că face parte dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat. Îndurerat, dar ferm și lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de mulți:
„D-le Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea, aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuință, eu am ajuns la convingerea, adâncă și nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului… Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați făcut-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o”.
Acestea sunt vorbe și fapte ale unui mare om de stat român, demne de memoria colectivă și demne de urmat și astăzi.
Când vom urma exemplul acelor bărbați de stat și când vom avea frescele vieții românilor din toate țările mici ale românilor – fiindcă România este o țară de țări, apropiate sau depărtate geografic -, atunci vom putea încerca reconstituirea frescei celei mari a anului 1918 la români, adică la românii văzuți în ansamblu. Vom înțelege, astfel, că edificiul național sau casa noastră nu este un dat etern și imuabil, ci că are nevoie – ca toate casele – de atenție, de primenire, de renovare și de grijă.
România nu s-a format la 1918, ci atunci s-a oficializat o realitate veche, recunoscută și pe plan internațional, prin tratate. „Domnia a toată Țara Românească” există din secolul al XIV-lea, la sud de Carpați, iar acea Țară Românească și-a asumat misiunea de reconstituire a unității politice a poporului al cărui nume îl purta. România nu s-a format târziu, ci doar România de pe hartă a fost lăsată să funcționeze târziu și a fost recunoscută abia între 1859 şi 1920. Mai întâi, s-au unit Țara Românească de la sud de Carpați cu Țara Românească de la Răsărit (Moldova dintre Carpați și Prut), la 1859-1862, apoi s-a cucerit independența acestui nucleu de Românie și s-a integrat în ea Dobrogea (1877-1878), iar apoi, la sfârșitul Marelui Război, s-au unit cu Țara Basarabia (la 27 martie/ 9 aprilie 1918), Bucovina (la 15/ 28 noiembrie 1918) și Transilvania (la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918). Transilvania cu provinciile adiacente reprezintă cam 40% din teritoriul și populația României actuale. Românii au plătit această uriașă înfăptuire cu sângele lor. România de la începutul secolului XX (137 000 km pătrați) a luptat numai între anii 1916 şi 1918, dar ceilalți români (mai mult de jumătate din câți erau ei atunci), trăitori în Rusia și Austro-Ungaria, au luptat între 1914 și 1918 și s-au sacrificat cu sutele de mii. Intrarea României în luptă, în 1916, a fost inevitabilă, iar decizia regelui Ferdinand a fost judicioasă. Această decizie a fost luată greu, fiindcă românii voiau unirea lor integrală. Idealul deplin al unirii părea, însă, imposibil de înfăptuit: dacă România ar fi decis să lupte alături de Germania și Austro-Ungaria, atunci, în caz de victorie, putea obține recunoașterea unirii Basarabiei, iar dacă ar fi intrat de partea Angliei, Franței și Rusiei, atunci, mizând tot pe victorie, ar fi putut spera la consfințirea unirii Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului. Unirea tuturor provinciilor istorice românești părea de domeniul fantasticului. Și totuși, această minune s-a împlinit în 1918! Evident, împrejurările interne și internaționale ne-au fost favorabile: războiul a fost câștigat de Antanta, adică de tabăra în care se afla și România; intrarea SUA în luptă, la începutul anului 1917, fusese hotărâtoare pentru victorie; izbucnirea mișcărilor revoluționare din Rusia ușurase lupta de emancipare din Basarabia și unirea acesteia cu România; cele 14 puncte ale președintelui american Woodrow Wilson, rostite la 8 ianuarie 1918 în Congres, deschiseseră calea autodeterminării popoarelor și noii arhitecturi politice a Europei; slăbiciunea și căderea imperiilor vechi (german, otoman, austro-ungar și țarist) favorizaseră speranțele de libertate ale popoarelor supuse.
Cu toate acestea, fără subiectul colectiv numit poporul român – condus atunci de o elită responsabilă, de mari oameni de stat și nu de politicieni mărunți – unirea nu s-ar fi putut face. Este vorba despre un imens efort de voință națională, susținut deopotrivă de românii de la Dunăre și de la Carpați și de cei din diasporă, situați de la Paris și Londra până la Washington și New York, români care s-au pus în serviciul poporului lor, care avea nevoie nu numai de o patrie culturală, ci și de una politică.
Ce aniversăm de fapt la 1 Decembrie?
Trebuie să știm că ziua de 1 Decembrie nu celebrează unirea Transilvaniei cu România, ci chiar formarea României întregite, în urma tuturor actelor din 1918 (unirea Basarabiei, a Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului). De la 137 000 km pătrați, România a ajuns la 296 000 km pătrați. Cine cu cine s-a unit? Poeții spun că România mică s-a unit cu celelalte Românii, până atunci înstrăinate, ca să formeze România deplină. Unirea s-a făcut prin conștientizarea popoarelor, în măsura în care s-a putut acest lucru. Marea parte a românilor au dorit unirea, fiindcă ei au fost educați în acest sens de către elitele intelectuale, politice și religioase. Avantajul românilor de-atunci a fost acela că au avut o elită responsabilă, conștientă de rolul său, activă și viguroasă. Dar românii nu au fost singurii făuritori de stat unitar la 1918. Atunci s-au făcut mai multe patrii libere, s-au refăcut ori s-au întregit altele. Actele de voință populară din 1918 au fost în conformitate cu interesele popoarelor ceh, croat, polonez, român, lituanian, leton, eston, sârb, slovac, sloven etc., fiind primite cu simpatie de către aceste popoare și de către majoritatea statelor civilizate. Datorită mentalității lor de popoare imperiale, inoculate de-a lungul secolelor, au trăit mari frustrări popoarele german, maghiar și austriac.
Românii și România nu au făcut nimic ilegal și nedemocratic în 1918 (la nivelul democrației de atunci). Dimpotrivă, actele de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia au fost realizate de organisme alese în mod democratic și recunoscute apoi de comunitatea internațională, la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) și la alte evenimente similare de după război. Dacă faptele românilor din 1918 ar fi fost împotriva legii și a firii, ele nu ar fi fost consacrate sub aspect juridic de către marile puteri. Mai mult, deși lumea a fost complet bulversată de către al Doilea Război Mondial, majoritatea statelor formate sau întregite la finele celuilalt război au rămas, cu anumite modificări, pe hartă. Modificările le-a vrut dictatorul Stalin, cel care a adus, pe tancurile sovietice, comunismul în estul Europei.
În ciuda vicisitudinilor, România a rămas și există. Ea s-a voit de către întemeietori țara tuturor românilor, dar nu a fost să fie așa! Și, cu toate că, teoretic, locul românilor este în România, țara se sprijină astăzi și pe acei români care au Carpații, Dunărea, Oltul, Mureșul și Nistrul numai în sufletele lor și care, precum odinioară, fac din risipirea lor unire. Acești români de departe merită toată cinstirea noastră. Câtă vreme patria lor este limba română, nimic nu este pierdut. Mihail Kogălniceanu ne-a învățat încă de la 1843 că trebuie să numim patrie toată acea întindere de loc pe care se vorbește românește. Iar azi am ajuns să se vorbească românește aproape pe fiecare meridian, ceea ce arată – dincolo de jalea și de durerea noastră – că avem patrii peste tot. Numai popoarele viguroase se răzlețesc prin lume ca să se adune din când în când. Pentru noi, românii, rememorarea an de an a Marii Uniri este un prilej de asemenea adunare, pe care se cuvine s-o facem cu demnitate.
Acad. Ioan Aurel Pop
Sursa: ziarullumina.ro
