Patima sau „câinele” desfrânării

Omul prins în mrejele duhului desfrânării suferă cădere după cădere. Își întinează trupul care, potrivit învățăturii Sfântului Apostol Pavel, este „templu al Duhului Sfânt” (Corinteni I, 6, 19). Își maculează acea trăsătură spirituală care îl face diferit de întreaga creație văzută și nevăzută: întinează chipul dumnezeiesc din adâncul ființei sale și, rupând comuniunea cu Dumnezeu, își zădărnicește șansele de a I se asemăna Lui.

Patima desfrânării ne perturbă grav relația cu Dumnezeu, dar și raporturile noastre cu semenii. Nici pe aceștia nu îi mai putem vedea așa cum sunt ei în realitate. Ajungem să îi privim ca pe simple mijloace de satisfacere a poftelor noastre sexuale.

Mintea desfrânatului și-a pierdut cu totul libertatea. Robită de imaginație, urzește continuu scenarii prin care pune în mișcare fantasme menite să domolească nesățioasa dorință sexuală. Pătimașul nu mai are în centrul vieții sale pe Hristos: prin patimile sale, care vor să fie cât mai repede satisfăcute, acesta capătă impresia eronată că el însuși este, de fapt, centrul lumii și că întregul cosmos gravitează în jurul poftelor sale.

„Patima este un nod de contraziceri”

Patimile, arată părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea sa Ascetica și mistica, sunt paradoxale: pe măsură ce omul se lasă în voia lor, simte dorința și mai arzătoare, mai imperativă de a și le satisface. Este ca și cum am porni la un drum anevoios, pe o arșiță teribilă, și am descoperi, în sfârșit, o fântână, ne-am grăbi să scoatem din adâncul ei mult-dorita apă, dar acea apă, în loc să ne izbăvească de setea arzătoare, ne-ar înteți-o. Părintele Stăniloae scrie: „Patima este un nod de contraziceri. (…) Pe de o parte, patima este un produs al voinței de suveranitate egocentric; pe de alta, este o forță care-l coboară pe om la starea unui obiect purtat încoace și încolo, fără voia lui. Pe de o parte, ea caută infinitul; pe de alta, se alege cu
nimicul”.

Desfrânarea este, în primul rând, o afecțiune a părții apetente, poftitoare, a sufletului. Lupta împotriva curviei este înverșunată. Ea poate ține întreaga viață. Despre acest adevăr poate mărturisi orice creștin care se confruntă permanent cu sine pentru dobândirea virtuților. Spre exemplu, Sfântul Antonie cel Mare, întemeietorul monahismului, reliefa într-o convorbire înrădăcinarea patimii desfrânării în natura căzută a omului: „Cine stă în pustiu și practică isihia scapă de trei războaie: al auzului, al vorbitului și al văzului. Are doar unul singur de purtat: împotriva curviei”.

Sfântul Ioan Sinaitul descrie fizionomia patimii desfrânării, modul în care se ivește și mijloacele terapeutice de tămăduire a ei, în cuvântul XV din cunoscuta sa Scară. În funcție de stadiul vieții duhovnicești în care ne aflăm, această patimă este provocată fie de lăcomie sau de desfătarea gustului, fie de mândrie, fie de judecarea și osândirea semenilor noștri. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „În cei începători căderile se ivesc totdeauna din desfătare (cu mâncări). În cei de mijloc, și din mândrie, deși aceasta se întâmplă și celor începători. Iar în cei ce se apropie de desăvârșire, numai din osândirea aproapelui”.

Sfântul Ioan Casian afirmă că, în mod obișnuit, sursa desfrânării rezidă într-o patimă anterioară: în faptul că, mânat de lăcomie, omul mănâncă mai mult decât trebuie. Autorul Convorbirilor duhovnicești ne amintește: „Doctorii duhovnicești, punând în discuție prima pricină a acestei boli, și-au dat seama că de obicei stă într-o hrană prea îndestulătoare”.

Remedii duhovnicești

Păcatul și patima desfrânării fiind atât de puternice, ava Agathon le recomanda creștinilor care îl cercetau pentru cuvinte călăuzitoare, pe calea mântuirii sufletului: „Pune în fața lui Dumnezeu neputința ta și vei găsi odihnă”. Dacă toate mijloacele de anihilare a desfrânării s-au dovedit ineficiente, ultima soluție care ne rămâne este să ne mărturisim această neputință înaintea Domnului. Această cale a smeririi de sine, însoțită de nădăjduirea doar în milostivirea divină, ne-a fost arătată chiar de Mântuitorul: „Fără de Mine nu puteți face nimic!” (Ioan 15, 5).

Vorbind despre virtuoasa stare de neprihănire, în care creștinul nevoitor nu mai simte nici o mișcare a patimii desfrânării, Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Nimeni dintre cei ce au agonisit neprihănirea prin nevoință să nu creadă că și-a agonisit-o singur. Căci este cu neputință ca cineva să-și biruiască firea sa. Unde s-a biruit firea, acolo se cunoaște că se află de față Cel mai presus de fire”. Virtutea opusă curviei este curăția sufletului, pe care Sfântul Ioan Sinaitul o numește „casă prea iubită a lui Hristos”, „cer pe pământ al inimii”.

Pe lângă mărturisirea neputinței proprii, în confruntarea cu înclinațiile spre desfrânare, încercații asceți pentru Hristos recomandau apelul la autoritatea paternă a duhovnicului, nădăjduirea în mijlocirea părintelui duhovnicesc. Ava Ammun îl îndemna pe un frate muncit de curvie să se roage astfel, la vremea ispitei: „Dumnezeule atotputernic, prin rugăciunile părintelui meu, scapă-mă!”

Cuviosul Pimen cel Mare ne îndeamnă să întreținem înlăuntrul nostru o stare de trezvie, de vigilență permanentă împotriva ispitelor: „După cum spătarul unui împărat stă tot timpul pregătit lângă acesta, tot așa și sufletul trebuie să fie pregătit împotriva demonului curviei”.

Sfântul Ioan Sinaitul le recomandă crești­nilor care aspiră spre neprihănirea sufletului să se folosească de rugăciune, să se înfrâneze, adică să își păzească cele cinci simțuri, să postească, abținându-se să consume prea multă apă, și să cultive înlăuntrul lor blândețea și smerirea de sine. El scrie: „Cel ce a alungat câinele acesta (curvia) cu rugăciunea se aseamănă celui ce se luptă cu un leu. (…) Cel ce se războiește prin înfrânare și priveghere se aseamănă celui ce l-a încătușat pe acela (pe vrăjmașul) cu lanț. În sfârșit, cel ce se războ­ieș­te prin smerita cugetare și nemâniere, și sete, se aseamănă celui ce a omorât pe vrăjmaș și l-a ascuns în nisip. Prin nisip să înțelegi smerenia. Căci aceasta nu îngrașă pășunea patimilor, ci e țărână și cenușă”.

Prin toate aceste mijloace duhovnicești ne păstrăm mintea trează, duhul desfrânării neputând să ne atragă în mrejele sale, dacă mai întâi nu a capitulat mintea. Sfântul Ioan Scărarul ne învață: „Toți dracii se luptă să întunece mintea noastră, apoi îi insuflă cele plăcute lor. Căci dacă mintea nu va fi adormită, comoara nu se va jefui. Dar cel al curviei mai mult decât toți. Acesta, întunecând adeseori mintea conducătoare, îi face pe oameni să săvârșească acele lucruri pe care numai cei ieșiți din minte le săvârșesc. De aceea, trezindu-se mintea după o vreme, ne rușinăm nu numai de cei ce ne văd, ci și de noi înșine pentru faptele, pentru vorbele și pentru înfățișările noastre necuviincioase și ne uimim de orbirea noastră de mai înainte”.

Să luptăm cu dârzenie împotriva patimii desfrânării, nădăjduind, însă, în primul rând în izbăvirea care nu poate veni decât de la Dumnezeu!

Ciprian Voicilă

Sursa: ziarullumina.ro