Prima concesie făcută terorii. Cazul „Friends” – Sever VOINESCU

Știți, desigur, simpaticul serial Friends. Produs și difuzat de televiziunea americană NBC între 1994 și 2004, cu un succes enorm, Friends a ajuns mai tîrziu în România, ca și în cele mai multe țări ale lumii. Peste tot a avut succes, așa că putem vorbi despre un produs de entertainment global, plăcut pe toate meridianele lumii. Friends e un serial ușurel ca o spumă de vară, cu poante cuminți și situații hazlii bine jucate de actori tineri și frumoși, în stilul jocului de sitcom, un pic cabotin, un pic exagerat, dar deloc supărător, exact cît trebuie ca să înveselească superficial pe oricine. Succesul planetar și lipsit de controverse al serialului arată, de altfel, că și-a atins scopul. Nu cred că cineva a avut vreo secundă, în toți acești 15 ani de cînd serialul s-a terminat și se tot redifuzează peste tot, tresărirea că e ceva în neregulă cu el. Ei bine, pînă în zilele noastre, cînd cineva și-a dat seama că serialul are o problemă, cum să-i zic, sistemică: toți cei șase eroi principali (trei băieți și trei fete) sînt albi. Nu e bine! Ideea să faci un serial ușurel despre șase prieteni albi a devenit, brusc, rasistă. În paranteză fie spus, nu vă gîndiți că cineva a simțit vreo problemă că un alt adorabil serial de comedie al cărui fan sînt, considerîndu-l mult mai bun decît Friends, și anume The Fresh Prince of Bel-Air, produs și difuzat tot de NBC între 1990 și 1996, e numai cu negri. Desfid pe oricine ar spune despre The Fresh Prince of Bel-Air că e rasist! Nu e deloc. În principiu, mi se pare că oricine operează cu acuza de uniformitate rasială cînd e vorba despre un film sau o piesă de teatru este fie un idiot sub aspect estetic, fie un comisar ideologic în exercițiul teribilei sale vocații. Dar, așa cum vom vedea imediat, există și o a treia, tristă de tot, posibilitate, și cu asta revin la Friends.

Am citit zilele trecute în presa americană că Martha Kauffman, unul dintre cei doi autori ai serialului Friends, și-a cerut public scuze că îndrăgitului serial îi lipsește „diversitatea“ (www.tvinsider.com). De ce ar fi trebuit să fie „divers“, nu e clar. De ce ar fi trebuit să fie altfel decît este, iarăși, e greu de explicat în termenii epicii ecranizate. Nedumerit, am mers mai departe căutînd prin aceeași presă și am aflat că, imediat după scuze, probabil confruntată cu reacții felurite, a apăsat și mai tare pedala explicînd totul: „Ce am vrut să spun este ceva ce am învățat în aceste ultime două săptămîni – și nu m-am referit doar la Friends, ci la întreaga mea carieră –, că nu am făcut suficient pentru a încuraja vocile negre, pentru a angaja negri în echipă, pentru a aduce scriitori negri. Nu am făcut suficient. Am fost parte a rasismului sistemic. Îmi asum întreaga responsabilitate că am fost atît de ignorantă în privința comportamentului meu. Nu m-am gîndit niciodată la mine ca la o rasistă, am crezut că sînt o persoană care acceptă pe toată lumea și crede în umanism sau în acțiuni umanitare. Dar am greșit. Am greșit. Acum mă uit în urmă și îmi dau seama că nu mai pot trăi așa. Trebuie să găsesc un nou mod de a mă deschide spre oameni, de a-mi angaja echipele, de a-mi recruta scriitorii. (…) Îmi cer scuze pentru propria mea ignoranță, sper că am învătaț bine lecția și că mă voi comporta diferit“ (www.observer.com).

Da, este exact un autodenunț demn de procesele publice din Revoluția Culturală a lui Mao. Nimeni nu a acuzat-o pe Martha Kauffman de comportament rasist, nici măcar în lumea hipercorectitudinii politice a showbusiness-ului american. Și totuși, femeia își dă palme și plînge în văzul tuturor. Cineva care n-a trăit comunismul pe propria piele poate că are naivitatea de a crede că, văzînd știrile Americii de azi, producătoarea a trăit o epifanie: pînă azi a fost oarbă, dar acum, văzînd sicriul lui George Floyd, a văzut lumina cea adevărată. Dar chiar și o asemenea persoană nu s-ar putea opri să se întrebe, citind dramatismul confesiunii „am fost parte a sistemului rasist“ (!!!!), dacă nu cumva e cam mult, totuși, și ar rămîne măcar cu o nedumerire. Cineva care a trăit comunismul, însă, simte în aer de ce Martha Kauffman s-a pălmuit singură fără să-i ceară nimeni, căci pentru noi frica se simte în aer. Mîine, orice zărghit aruncă pe Facebook că Friends sau Grace & Frankie sînt rasiste pentru că sînt mulți blonzi și puțini sau deloc negri, și nebunia se declanșează. Iar dacă adaugi și episodul Pe aripile vîntului, cînd denunțul public care a împins ditamai HBO să reacționeze, cu pantaloni uzi de frică în văzul tuturor, a fost făcut de un scenarist cunoscut – negru, bineînțeles –, atunci îți dai seama că pericolul e real. Sigur, unii își pot ține nervii, alții nu. Părerea mea e că Martha Kauffman face parte din a doua categorie. Femeia își poate vedea cariera, meritorie și bazată pe realizări certe, periclitată, numele pus pe lista (da, ce ironie!) neagră, filmele scoase din grile și portofolii, proiectele ignorate. Și odată pornit tăvălugul ăsta, nimeni nu-l mai oprește. Așa că, preventiv, de frică, alege să-și facă autocritica înainte de a o fi criticat cineva, în speranța secretă că asta o va proteja cumva de furia irațională a „revoluției“. Ceea ce oamenii de acest gen nu știu – și iarăși știu bine amărîții care au trăit deja comunismul – este că autocritica preventivă nu te salvează de nimic. Dacă e să înceapă un zărghit sau un coleg de breaslă invidios campania anti-Friends pe motiv de rasism, o va face oricum, iar dacă e să înceapă tăvălugul absurdului sîngeros, va începe indiferent de ce spune Martha Kauffman acum.

Cînd vezi mulțimea devastînd și simți că nu mai există poliție, autoritate, ordine, te sperii. Oamenii aceștia – albi și negri și asiatici și de toate felurile – dezlănțuiți pe străzi, care ucid polițiști și abuzează alți oameni nevinovați, care socotesc că lumea întreagă e vinovată pentru nereușitele și insuccesele lor, exact pe asta mizează: își impun agenda prin spaima pe care o induc celor mai liniștiți. Visul umed al oricărui individ din specia asta a „revoluționarilor“ este ca tuturor celorlalți să ne fie frică de el. În această privință, el seamănă cu teroriștii. Nu cărămizile aruncate în vitrine și nu mașinile de poliție incendiate distrug țesătura socială americană, ci frica firească a oamenilor simpli cînd văd așa ceva. Fiecare om care și-a clădit o viață, o avere (mare sau mică), o casă, o afacere, un renume, o carieră profesională, o familie, muncind ani de zile după cum a putut și a știut el, fiecare om care are persoane dragi ce la rîndul lor au trăit astfel se teme de gesturi agresive care distrug ordinea. Ei bine, cînd oamenilor care nu se reped să spargă geamuri și capete sau să dea foc cînd văd că un nenorocit de polițist alb a ucis un fost infractor negru, ci așteaptă ca legea să facă dreptate li se face frică de „revoluționari“, ei fac prima concesie terorii. Teama de pe stradă a intrat în redacții, în amfiteatre și în comunitățile socio-profesionale de tot felul, și înregistrăm primele cedări la teroare. Doar un om terorizat își inventează culpe și iese în fața gloatei „revoluționare“ oferind o spectaculoasă autoflagelare, pe care o speră, în secret, expiatoare.  De fapt, e un spectacol al degradării demnității umane sub presiunea terorii. Oricui îi sînt cu adevărat dragi oamenii simte că i se încrețește pielea cînd vede așa ceva…

Coregrafia autoflagelărilor și a îngenuncherii obligatorii, în masă, la sicriul de aur al unui infractor ucis de poliție indică, precum acul de busolă, direcția în care merge lumea americană: Coreea de Nord și China lui Mao. Dar despre asta voi vorbi săptămîna viitoare. Fără să-mi fie frică. Deocamdată.

Sursa: dilemaveche.ro