„Pedagogia modernă a scăpat din vedere cea mai minunată calitate cu care ne-a înzestrat Dumnezeu – creativitatea”

– Spuneaţi că trebuie să stăm de vorbă cu copiii, că vom găsi în ei comori care aşteaptă să fie descoperite… Dar şi asta e o artă, nu-i aşa?

– Desigur. Să vedeţi de ce. Când am plecat de la şcoala din Vitan şi am ajuns la „Tonitza”, am descoperit că nu mai pot pune întrebări copiilor. Asta pentru că la orice întrebare îmi răspundeau cu clişee de-ale părinţilor, de-ale bunicilor. Aici, majoritatea părinţilor erau intelectuali, se ocupau de copiii lor în permanenţă, informându-i despre absolut orice. Şi, din cauza bombardamentului informaţional, la care se adăugau şi educatoarele, învăţătoarele, profesorii, televizorul şi alte surse, ei răspundeau doar cu clişee. Stereotip.

– Aveau toate răspunsurile adică, nu mai aveau spontaneitate.

– Da. Nu puteam să stau de vorbă cu ei. Şi atunci m-am oprit, le-am dat numai exerciţii de creativitate prin desen şi mi-am frământat capul vreo două luni de zile cum să ajung lao soluţie în care să-i fac să-mi răspundă ei. Şi mi-au venit în cap trei metode.

Prima a fost următoarea. Mi-a venit ideea să le dictez zece întrebări. M-am bucurat că o să mă duc acasă cu muuulte răspunsuri şi m-am înşelat amarnic, pentru că, în stereotipia de a da răspunsuri – şi noi, adulţii, facem la fel! – fiecare spune repede fraza care îi vine imediat în cap. Dar fraza care ne vine imediat în cap este o frază banală, un clişeu. Şi le-am spus asta copiilor, că am fost dezamăgit, dar că am descoperit totuşi ceva interesant. Şi le zic: „Aşa suntem noi, toţi. Uite, de pildă, dacă doriţi să vă lămuriţi, hai să facem un exerciţiu. Ia, toată clasa atenţie, ca imediat, odată cu închiderea gurii mele, să se deschidă gura voastră. Spuneţi repede un fruct!” Şi toată clasa a zis: „Măr!” Şi au început să râdă. „V-am spus eu!” Zic: „O culoare?” Toţi…

– Roşu!

– „Roşu!” Şi iar au început să râdă. Şi zic: „Un nume de fată?” „Maria!” E adevărat că peste tot a fost şi o excepţie, exact excepţia care confirmă regula. Încolo, în cor. Şi zic „Vedeţi? Aşa faceţi şi voi. Imediat, spuneţi repede ce vă trece prin cap şi cu asta aţi scăpat. Culmea, cu toate că am criticat-o, chiar vă rog să o scrieţi prima frază care vă vine în cap. Dar, de data asta, o scrieţi cu alt scop.” Că ei o scriau şi treceau la răspunsul al doilea.

„Scopul e următorul: după ce aţi scris-o, uitaţi-vă dacă nu cumva aţi putea să exprimaţi aceeaşi idee cu alte cuvinte”. Se uită ei… şi: „Eu chiar aş putea să scriu două răspunsuri!”. „Bun, cu cât mai multe, cu atât mai bine. După ce le-aţi scris, să vă uitaţi că, dacă le recitiţi, o să descoperiţi acolo nişte constatări. Adică, spuneţi că s-a dus, a făcut, a luat… Ia luaţi-vă la întrebări propriile răspunsuri: Dar de ce trebuia să se ducă, de ce trebuia să facă aşa? Şi atunci, dacă îţi iei la întrebări propriul răspuns, atunci neapărat trebuie să mai fabrici un răspuns”. În acel moment, răspunsurile lor s-au modificat esenţial, n-au mai fost clişee. Niște simple șabloane au început să aibă substanță.

A doua metodă a fost cu totul altfel. Zic: „Am să vă pun acum nişte întrebări, dar fără cuvinte”. Şi mi-au spus: „Dar cum faceţi să ne întrebaţi?”. „Uite, de pildă, semnul plus înseamnă a aduna” (şi le schiţez în aer semnul “+”). „Eu deja am pus o întrebare dacă fac semnul plus şi apoi pun un egal – am pus întrebarea: Ce înseamnă adunarea? Iar voi trebuie să-mi răspundeţi tot aşa cum v-am întrebat eu, să-mi răspundeţi tot printr-un semn, sau printr-un simbol, apoi să-mi explicaţi pe foaie, în cuvinte, ce înseamnă semnul cu care mi-aţi răspuns”. Şi i-am întrebat, prin semne: Ce înseamnă pierderea? Ce înseamnă împărţirea? Ce înseamnă înmulţirea? Ce înseamnă asemănarea? Ce înseamnă întrebarea? Ce înseamnă mirarea? – pentru că puneam semnul „?”. Apoi am complicat povestea: Semnul întrebării cu semnul întrebării egal?… Ce înseamnă când se adună întrebările, când se adună pierderile, când se adună câştigurile, înmulţirile, împărţirile, asemănările şi aşa mai departe… Ei s-au prins repede în joc şi mi-au răspuns cu semne sau simboluri, apoi au formulat în scris fraza care să le motiveze răspunsul şi au ieşit nişte fraze… parcă nu mai erau răspunsuri de-ale copiilor, parcă erau nişte chintesenţe adulte. Aduceau mai degrabă a maxime decât a răspunsuri candide. Foarte interesant.

– Şi ei traduceau un limbaj non-verbal întrunul verbal? Automat, simplificarea şi esenţializarea era maximă.

– Aşa este. Nu făceau decât să spună strict ce răspunseseră prin semne.

– De fapt, asta e poezia.

– Sigur că exerciţiul ăsta a avut nişte consecinţe extraordinare.

A treia metodă pe care am aplicat-o a fost să iau o caracteristică a lor, aceea de a imita. La început îi întrebam în devălmăşie, aşa cum eram strânşi, de vârste diferite – să zicem, într-o excursie. Şi întotdeauna, dacă răspundea un copil mai mare, toţi ceilalţi mai mici repetau şi ei ce spusese cel mare. Cu toate că eu mă miram şi le spuneam: „Dar tocmai a dat el răspunsul ăsta!”, îmi ziceau: „Da, dar şi eu am aceeaşi părere” Şi dacă întrebam pe altul, şi pe altul, şi pe altul, repetau acelaşi răspuns, zicând că da, au şi ei aceeaşi părere. Mi-am zis atunci: „Stai că vă aranjez eu acum!” Şi de atunci i-am întrebat în ordine ierarhică, de la cei mici spre cei mari.

Dar amănuntul ăsta mi-a rămas înfipt în cap, că au acest spirit de imitaţie pe care îl pun imediat în practică. Şi zic: „Dacă eu am să pun voit nişte întrebări mai șocante, mai ciudate, nişte întrebări amuzante, sau nişte întrebări poetice, sau nişte întrebări contrariante, precis mă vor imita. Vor intra în jocul meu!” Şi exact aşa s-a întâmplat. Parcă îi apeşi pe un buton şi se transformă în poeţi. Încep să îţi lucreze răspunsul în maniera în care le-ai pus întrebarea. Ei nu o fac de obicei decât rar, pentru că nu sunt solicitaţi.

– Pentru că întrebările sunt proaste?

– Şi întrebările sunt proaste, şi oamenii nu le pun întrebări, nu stau de vorbă cu ei. Să-i iscodească, la modul frumos al cuvântului. Întrebările erau, cum spuneam, atât de contrariante, că şi pe adulţi îi contrariau. De pildă, când am întrebat: „Ce-o fi căutând cucul ăla în ceas? Când, de fapt, cocoşul este pasărea care ne trezeşte dimineaţa, peste tot în lume. Ce caută cucul ăla acolo?”

Desigur, au mai fost multe alte tipuri de exerciţii. De patruzeci de ani pun întrebări copiilor. Şi mi-am dat seama că, tot adunând răspunsuri, nu fac altceva decât să adun literatură. Şi, având deja un depozit, după atâţia ani de muncă, atunci mi s-ar fi părut normal să sară în sus şi scriitorii, şi profesorii de la filologie, şi de la psihologie, pedagogie, antropologie, sociologie, filosofie, teologie şi aşa mai departe. Să primesc un sprijin de la cineva pentru publicarea acestui Manual de educaţie a creativităţii. Vedeţi bine rezultatele, unele răspunsuri parcă sunt scrise de poeţi, sau de filozofi, sau de teologi… Şi atunci, cum să nu vibrezi? Pentru că noi vibrăm şi când un unchiaş de la ţară spune o vorbă frumoasă, cu tâlc sau cu umor, sau cu dor, cu tragism… Toţi oamenii îndrăgostiţi de cultură citesc cu bucurie gânduri frumoase.

– De atâta vreme de când lucraţi cu ei, a învăţat ceva profesorul de la elevii săi?

– M-au pus serios pe gânduri din clipa în care am început să le pun întrebări. De pildă, i-am întrebat odată: „Dacă vi s-ar întâmpla să puteţi deveni invizibili pentru o vreme, le-aţi face ceva oamenilor foarte răi?” Răspunsurilor lor, invariabil, se învârt în jurul unor pedepse de o candoare cuceritoare, cum ar fi: „Le-aş arunca pălăria de pe cap!”, „Le-aş trage un şut!”, „Le-aş pune o piedică!”… Mi-e groază să mă gândesc ce-ar face adulţii cu oamenii foarte răi (sau cu cei despre care cred ei că sunt foarte răi), dacă s-ar trezi că pot fi uneori invizibili!

În toţi aceşti ani de când lucrez cu ei, am învăţat că dacă ne apropiem de copii ca de nişte prieteni de viaţă, ca de nişte colegi de şcoală, prea adesea putem descoperi că ne sunt folositori prin curăţia lor sufletească primită de la Dumnezeu. Aşa că nu pot să nu mă întreb pe mine, şi pe toată lumea: oare n-ar fi bine să ni-L apropiem şi mai mult pe Dumnezeu prin copii?

A consemnat Anca Atanasiu

Sursa: familiaortodoxa.ro