„Nu răul din afară, ci cel dinlăuntru este duşmanul omului”

Există o pildă grăitoare despre credința centurionului: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea!” Și Iisus a zis: „Adevărat grăiesc vouă: La nimeni în Israel n-am găsit atâta credinţă!” (Matei 8, 8-10). Şi slujitorul acestuia a fost vindecat. Aceasta este credința adevărată pe care, la o simplă privire, o descoperi la Constantin Codrescu, unul dintre marii actori care au contribuit enorm la ceea ce înseamnă teatrul și filmul românesc.

Nu s-a sfiit niciodată să vorbească despre credința sa, despre Dumnezeu, despre iubire, despre tot ceea ce ne face oameni. „Baza credinței este dragostea, capacitatea de a primi și de a oferi iubire”, mărturisește actorul. Pentru maestrul Codrescu scena a fost slujire. „Noi, oamenii, avem capacitatea de a iubi şi de a urî, și între aceste două limite eu am optat, cu îndârjire, pentru cea dintâi. Pentru iubire. Cu toate păcatele ei, că şi iubirea le are pe ale ei. Dar mă mândresc cu asta. Am iubit mult mai mult decât am urât. De fapt, cred că nici nu ştiu să urăsc”. 

Credința ca sens al vieții

Ajuns la venerabila vârstă de 89 de ani, pe care îi va împlini la 5 septembrie, Constantin Codrescu știe că bunătatea inimii vine din credință. Singurul principiu după care a trăit o viață întreagă a fost binele. Tot ceea ce faci și spui trebuie să fie în concordanță cu grija pentru ceilalți. O vorbă caldă și un gând bun fac minuni. „Credința mea este puterea de a crede în viață, în oamenii care-mi sunt aproape, în minunea acestei lumi care este natura. Credința mea a stat în mesajul profesiei mele – am reușit să transmit, asemeni unui amvon, de la catedră, de la o anumită înălțime, principii, adevăruri, experiențe, îndrumări sau, dimpotrivă, controverse evidente. Din acest punct de vedere, viața îşi oferă acest spectacol extraordinar al posibilității de a crede sau de a nu crede, mi se pare mult mai prețios idealul de a crede în ceva”, mărturisește Constantin Codrescu.

Credința este un exercițiu pe care Constantin Codrescu îl face în fiecare zi. Așa cum actorii își perfecționează arta prin învățare și repetiție, oamenii deprind bunătatea atunci când aleg să iubească sincer, conștient. Este o lecție care se învață iar și iar. „A crede în ceva este un îndemn, un punct spre care te îndrepți, norme de viață pe care le accepți sau nu. Am fost preocupat ca viața și credința să se desfășoare într-un regim de normalitate, de moralitate și de acest extraordinar simț care din zi în zi lipsește din ce în ce mai mult, care se numește iubire. Iubirea fără credință nu poate exista, așa cred”, spune actorul. Constantin Codrescu și-a practicat cu har meseria și a putut să ofere și celorlalți din propria lui învățătură. „Când crezi, viața capătă sens”, este deviza domniei sale.

Slujind scena cu pasiune, maestrul a slujit în același timp oamenii. I-a emoționat, i-a îmbogățit și a ajuns la inima lor. „Credința în profesie, credința în tot este exact ce cred eu că am acumulat și am interpretat și am gândit și am însumat în viața și în experiența mea. Am încercat, uneori cu mai mari împliniri, alteori cu zădărnicii, alteori cu bucurii, alteori cu revolte, alteori cu plâns, să le transmit copiilor, să le spun că au o meserie care obligă enorm și au șansa de a profesa într-o zonă, poate sună prețios, asemenea amvonului într-o sfântă biserică, așa este scena”, afirmă Constantin Codrescu.

Amintiri

Un mare actor, un om bun, blând și înțelept ne spune povestea credinței sale. „Viaţa mea. Doream ca realitatea crudă a vieţii să rămână undeva departe, să fiu ferit de tristeţi, de durerile pe care sufletul le îndură cu greu. Socoteam atunci că pot rămâne în lumina ocrotitoare a vieţii. Credeam în nevoia de adevăr, de cinste, de dragoste. Aveam o deznădăjduită sete de a trăi în lumina binelui şi a credinţei. A credinţei în acel unic şi absolut Dumnezeu. De ce acceptăm goana nebună a omului ascuns din noi: cel ce urăşte, cel fără dragoste, cel ce fură, cel care ucide lumina?! De ce nu putem trăi în adevăr, în cinste, în iubire? Atunci, jertfa noastră ne-ar da adevărata măsură. Nu răul din afară, ci cel dinlăuntru este duşmanul omului! De ce?”, se întreabă marele actor în cartea sa, „Un timp prin care am trecut”, apărută la Editura Proilavia.

Uneori, prin fața ochilor maestrului trec și ima­gini ale trecutului, amintiri care-i aduc zâmbetul pe chip și pe care le-a așternut într-o carte: „La Huşi, în casa bunicilor, în camera cea mare, în mijlocul familiei, preotul bisericii din cartierul Broşteni oficia botezul celui de-al doilea fecior al soţilor Eugenia şi Ion Codrescu. Aveam, atunci, aproape 5 ani. (…) În camera impunătoare, cu ferestre înalte, perdelele lucrate de mână cu multă măiestrie lăsau soarele să pătrundă, pictând pereţii cu licăriri de diamant, luminând şi binecuvântând, parcă, pe cel ce şedea în picioare, primind pe creştet apa din sfânta cristelniţă, pe cel botezat, pe «odorul» Constantin. (…) În timp ce toţi ai casei gustau, cu încântare, prea dulcele şi aromatul şerbet, într-un colţ însingurat şi întunecat, Moţu (fratele lui Constantin Codrescu – n.a.) lingea cu savoare şi cruntă îngândurare sus-amintitul deliciu. Şi atunci, când concertul de laude şi admiraţie atinsese, pare, punctul culminant, Moţu cel în cauză, profitând de o clipă de neatenţie a invitaţilor, ajuns în preajma «minunii de copil» – adică eu -, nemaiputând suporta, probabil, atmosfera de adulaţii de care mă bucuram din plin, în acea clipă, a ridicat braţul nemilos şi, cu linguriţa cea mare şi prea grea pentru mâna lui mică, a aplicat o lovitură răsunătoare în capul «vrăjmaşului» din acea clipă. Și apoi… fugi! Au urmat urletele sfâşietoare ale «prea alintatului», cuvinte de alinare şi nu puţine invective la adresa făptuitorului de rele – ascuns nu se ştie unde. Toate acestea ilustrau tabloul fermecător al importantului eveniment petrecut în neuitatul cămin al neuitaţilor mei bunici din Huşiul cel de neuitat”.

Trăiri și experiențe

Constantin Codrescu face parte din generația pentru care conta setea de cultură, de cunoaştere. Pentru elevul Codrescu era importantă înţelegerea fenomenelor ce aveau să-i marcheze existenţa. Acorda un respect deosebit dascălilor, adevăraţi părinţi spirituali. „De ce şcolii de azi, atât profesorilor, cât şi elevilor, aceste principii, în mare măsură, le sunt străine? Mai mult chiar, par adevărate aberaţii, noţiuni de neconceput, atribuite unui sistem educaţional ce se presupune a fi învechit, depăşit”, nu contenește să se întrebe marele actor. „Setea nebună de a goli preaplinul pahar al trecutului numai pentru a fi «moderni», pentru a fi iniţiatorii unei noi «vibraţii» umane şi spirituale, poate genera un adevărat dezechilibru al structurii noastre. Nu se poate concepe ca agresivitatea, specifică violenţei în cuvânt şi faptă, să dărâme, să distrugă principii solide de viaţă ce au stat de veacuri la baza societăţii noastre moderne. Nu cred, nu vreau să cred că aceasta este şi va fi calea pe care o urmează azi tineretul nostru. Nu viciul ce se vrea virtute, nu minciuna, nu violenţa, nu şiretenia şi reaua-credinţă ne pot duce spre adevărata lumină a Celui ce ne-a creat. Dacă generozităţii îi oferim uscăciunea, pustiul, lipsa de dragoste, cum putem să-i păstrăm pe aceştia alături de noi, căci fără dragoste adevărată, fără a putea dărui, ce ne aşteaptă? Între noi şi ei se va căsca un gol imens”, continuă Constantin Codrescu.

Deloc întâmplător, Constantin Codrescu a răspuns prezent chemării Teatrului Național Radiofonic de a face parte din distribuția spectacolului „Alexandru Codin Mironescu – Rugul aprins: Calea întru lăuntrul inimii”, a cărui premieră a avut loc în Biblioteca Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, în martie anul trecut. În 1958, mulţi dintre membrii grupului Rugul aprins au fost arestaţi şi condamnaţi la mulţi ani de temniţă, doar pentru „culpa” de a fi mărturisitori ai credinţei creştine în vremea ateismului comunist. Scenariul îl are ca personaj principal pe Alexandru Codin Mironescu, profesor universitar de chimie, romancier, poet şi publicist, personalitate emblematică a mişcării „Rugul aprins”, şi a fost structurat de mărturisirile şi cugetările duhovniceşti pe care le-a lăsat în cartea intitulată „Floarea de foc”, scrisă imediat după eliberarea sa din închisoarea de la Aiud, în 1963. Coincidență sau nu, în 1958, maestrul Constantin Codrescu trecea printr-una dintre marile încercări ale vieții sale: „În vara aceea, când mă bucuram de reîntâlnirea cu marea, un telefon venit din partea tatei a semănat în mine nelinişte şi îngrijorare. Plecasem în vacanţă, bucurându-mă de împlinirile profesionale, de mulţumirea celor dragi de lângă mine. Fără să vorbească nimănui, fără a primi un semn anume, ci doar bazându-se pe ciudatele sale presentimente, tata m-a rugat să mă întorc grabnic la Bucureşti, deoarece simţea, în mod inexplicabil, că se petrece ceva neobişnuit cu mine, ceva rău la Teatrul Armatei. De unde a putut tata primi acest ciudat mesaj, acest însemn ce prevestea de fapt cel mai abuziv act de acuzare urzit până atunci împotriva mea?!

Într-una din nopţile chinuitoare ale aşteptării mele, atunci când speram să apară un început de clarificare a soartei mele, atunci când cunoscuţii întâlniţi pe stradă mă ocoleau evitând orice discuţie sau semn de prietenie, privindu-mă ca pe un ciumat, atunci când chiar directorul Teatrului Naţional, Zaharia Stancu, la care m-am dus ca la un părinte, ca la un vechi prieten, a refuzat în modul cel mai brutal orice dialog dătător de speranţă şi de adevăr, atunci, din întunericul nopţii mele, au apărut într-un vis ciudat primele însemne de bine ale deznădăjduitei mele aşteptări. Se făcea că mă aflam în casa unui preot; eram în biblioteca lui. Printre cei invitaţi se afla şi actorul George Vraca. Era poate singurul om din partea căruia mai speram la un semn de bine, dar el era plecat din ţară; urma un tratament la o clinică ORL din Paris. Ziua revenirii sale în țară nu-mi era cunoscută. În visul meu am luat din biblioteca preotului o carte ce semăna cu Biblia tatei. Avea coperţi din piele fină, neagră; filele cărţii păreau foiţă de ţigară. Deschizând coperta, pe prima pagină, imprimată ca un mozaic, se găsea imaginea unei mâini peste care scria: Vechiul şi Noul Testament. Am cutezat să pătrund cu mâna mea sub imaginea mâinii de pe pagină, dorind să o cuprind. În clipa în care mâna mea s-a suprapus mâinii din carte, aceasta m-a cuprins într-o înlănţuire cutremurătoare. Fiorul pe care l-am simţit în acea clipă, durerea, extazul mi-au copleşit întreaga fiinţă. Zvârcolirea trupului meu a trezit-o pe Marga (Marga Barbu, soția de atunci a maestrului – n.a.); luându-mă de braţ, încerca cu disperare să mă liniştească. Aflat între vis şi realitate, îi arătam cu disperare palma mâinii mele în care, parcă, vedeam rămase semnele cuielor din palma Mântuitorului. După câteva zile, George Vraca a revenit în ţară. Numai datorită lui am putut lua legătură cu ministrul culturii de atunci, Constanţa Crăciun. Încet, încet păienjenişul ţesut atât de perfid în jurul meu a început să se destrame. Ruga mea şi a celor dragi mie a fost ascultată”, spune maestrul Constantin Codrescu.

A cunoscut trăiri şi experienţe ce au lăsat dureroase, dar temeinice adevăruri ale unor vremi ce au copleşit suflete şi destine cu cruzimea lor, însă, paradoxal, au fost unice. La cumpăna dintre râs şi plâns, maestrul Codrescu și-a mărturisit pribegiile vieții în cartea sa „Un timp prin care am trecut”, apărută de curând la Editura Proilavia. De asemenea, filmul documentar despre viața sa, numit tot „Un timp prin care am trecut”, în regia lui Silviu Radu, a avut premiera la Festivalul de Film şi Istorii Râşnov, la 25 iulie 2020, proiect la care mi-am adus prinosul la rându-mi, cu modestie, de dragul marelui actor.

Loreta Popa

Sursa: ziarullumina.ro