Cea mai veche sărbătoare în cinstea Crucii lui Hristos

Înălţarea Sfintei Cruci este cea mai veche sărbătoare a Bisericii în cinstea Crucii pe care S-a răstignit Mântuitorul lumii. Odată cu descoperirea ei de către Sfânta Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, şi cu înălţarea ei în văzul credincioşilor de către episcopul Zaharia al Ierusalimului, cinstirea Sfintei Cruci a fost încadrată în cultul Bisericii. Despre originea şi amploarea pe care a dobândit-o în timp, precum şi despre semnificaţiile ei duhovniceşti, ne vorbeşte părintele Adrian Gabor, profesor la Catedra de teologie istorică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti.

Părinte profesor, ce semnificaţii avea Sfânta Cruce pentru creştinii primelor secole şi cum era cinstită până în momentul descoperirii ei de către Sfânta Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare? Odată cu Jertfa Mântuitorului pe Cruce şi cu Învierea Sa, instrumentul de execuţie şi batjocură devine un simbol al creştinismului, un Altar de jertfă. Crucea a devenit semnul lui Iisus Hristos şi al solidarităţii noastre cu El şi între noi, cei care o cinstim. Date interesante despre cinstirea Sfintei Cruci se găsesc mai ales în operele apologeţilor Tertulian, Minucius Felix şi chiar Origen, care vorbesc despre încrederea, cinstea şi respectul pe care creştinii din primele secole le acordau Sfintei Cruci, încă din momentul Înălţării la cer a Mântuitorului Iisus Hristos. Pe la sfârşitul secolului al II-lea, Tertulian îi numeşte pe creştini „cinstitorii crucii” sau „crucis religiosi”. Un mod de a exprima preţuirea faţă de Sfânta Cruce era deasa întrebuinţare a semnului ei în diferite împrejurări din viaţa creştinilor – la deşteptarea din somn, la masă, la muncă -, precum şi purtarea acesteia de către creştini pentru ferirea de primejdii. Despre cinstirea timpurie a Sfintei Cruci ne vorbesc şi reprezentările de pe pereţii catacombelor. Cea mai veche reprezentare pe un zid datează din anul 79, când oraşul Herculanum a fost acoperit de lava vulcanului Vezuviu. Reprezentări ale Sfintei Cruci se mai găsesc şi pe zidul unui altar din Palmira, care datează din anul 134 d.Hr., sau pe epitafele catacombelor de la Roma şi din alte zone. Toate atestă existenţa unui cult deosebit acordat Sfintei Cruci, chiar înaintea descoperirii ei de către Sfânta Elena. Descrieţi, vă rog, în câteva cuvinte contextul istoric şi politic al aflării Sfintei Cruci. Descoperirea Sfintei Cruci în secolul al IV-lea, deci la câteva sute de ani după ce Hristos a fost răstignit, este legată, în primul rând, de minunea arătării pe cer a semnului Sfintei Cruci în ajunul bătăliei din octombrie 312, dintre Constantin cel Mare şi Maxenţiu, de la Pons Milvius, în apropierea Romei. După ce a obţinut victorii succesive, punând semnul Sfintei Cruci pe steagurile, coifurile şi scuturile oştenilor săi, Împăratul Constantin cel Mare s-a hotărât, împreună cu mama sa, Elena, să caute lemnul Sfintei Cruci. „Aceluia ce biruise moartea nu I se potrivea să-şi lase mărturia izbânzii să zacă undeva sub povara uitării, iar Constantin nu putea răbda să vadă pomenitul loc (Golgota şi Sfântul Mormânt) ajuns pradă uitării şi a ignoranţei”, mărturiseşte Eusebiu de Cezareea, cronicarul marelui împărat. Astfel, Sfânta Elena a mers în pelerinaj la Ierusalim, iar în anul 326, primul împărat creştin a poruncit dărâmarea templului lui Venus şi a statuii lui Jupiter, înălţate de împăratul Hadrian deasupra Sfântului Mormânt. După ce s-au efectuat lucrările de excavaţie, Sfânta Elena a descoperit locul unde se afla sfânta relicvă. În acest sens, este importantă informaţia istoricului bizantin Teodoret de Cyr, care spune: „După ce a ieşit la iveală mormântul Domnului, au apărut trei cruci, acoperite de pământ, lângă acesta”.

Minunea care a schimbat istoria Cum a fost deosebită crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul de celelalte două cruci, ale tâlharilor? Tradiţia spune că Sfânta Cruce a Mântuitorului a fost recunoscută când, la sugestia patriarhului Macarie al Ierusalimului şi de ea a fost atinsă o femeie moartă, care s-a tămăduit în chip minunat, pe când celelalte două cruci nu au arătat nici o minune. Părţi din Lemnul Sfânt au fost trimise la Constantinopol şi Roma, iar o altă parte, aşezată într-o raclă de argint şi încredinţată patriarhului Ierusalimului. Alături de Sfânta Cruce, au mai fost descoperite inscripţia INRI (Iisus Hristos Regele Iudeilor), cele patru cuie şi instrumentele Pătimirilor. Pe locul acestor minunate descoperiri, Constantin cel Mare a ridicat, între anii 326 şi 335, un complex cultic din care făcea parte Rotonda Sfântului Mormânt şi Biserica Învierii. Care a fost momentul care a marcat începutul sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci? Momentul prin care s-a oficializat această sărbătoare a început cu târnosirea lăcaşului ctitorit de Constantin cel Mare, care a avut loc sâmbătă, 13 septembrie 335, în prezenţa mai multor episcopi participanţi la Sinodul de la Tyr, din iulie 335. Alegerea zilei sfinţirii este legată de faptul că în 335 se sărbătorea Tricenalia sau 30 de ani de domnie a împăratului, iar prin această ctitorie, Constantin dorea să mulţumească lui Dumnezeu, care i-a oferit victoria din 324 împotriva lui Liciniu şi conducerea întregului imperiu. Pe de altă parte, 13 septembrie era şi ziua inaugurării templului lui Jupiter de pe colina Capitoliului din Roma, simbol al religiei romane, iar în felul acesta biserica de la Ierusalim, locul Pătimirii şi Învierii lui Hristos, ridicată pe locul statuii lui Jupiter, sublinia biruinţa Bisericii asupra păgânismului. Cu ocazia târnosirii a avut loc şi instalarea lemnului Sfintei Cruci în noul lăcaş. Menologhiul lui Vasile II (secolul al XI-lea) relatează că a doua zi după sfinţirea lăcaşului, pe 14 septembrie, episcopul Macarie s-a suit pe un loc înalt şi a ridicat de mai multe ori spre cer Lemnul Sfintei Cruci. De fiecare dată poporul striga „Doamne miluieşte!”. A fost, de fapt, confirmarea şi oficializarea unui cult mai vechi acordat Sfintei Cruci, încă dinaintea descoperirii Lemnului Sfânt de către Sfânta Elena. După mărturia pelerinei Egeria, cam de atunci s-au instituit anual zilele dedicate sfinţirii bisericii din Ierusalim şi a Înălţării Sfintei Cruci, care se sărbătoreau timp de opt zile, cu aceeaşi strălucire ca Paştile şi Epifania. Expunerea şi venerarea Lemnului Sfânt al Crucii, adăpostit într-un sipet de argint aurit, aveau loc în Ierusalim de două ori pe an: în Vinerea Patimilor şi în data de 14 septembrie. Din acel moment, cinstirea Sfintei Cruci a luat o amploare deosebită, astfel încât sărbătoarea sfinţirii bisericii a rămas ca o simplă înainte-prăznuire a sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci, de a doua zi, pe care a trecut accentul principal.

A doua înălţare Istoria mai consemnează un caz, când Sfânta Cruce a fost ridicată din nou în văzul credinicioşilor de către patriarhul Zaharia în timpul împăratului Heraclius. A fost o rememorare a actului săvârşit cândva de patriarhul Macarie, sau a fost un act cu conotaţii simbolice şi istorice noi? Într-adevăr, mai există un episod în istorie al Înălţării Sfintei Cruci. Regele persan Cosroe Parviz, cucerind Ierusalimul în 614, a luat ca pradă de război şi racla cu lemnul Sfintei Cruci. Împăratul bizantin Heraclius a recuperat Crucea prin război şi a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt. La 14 septembrie 630, cu ocazia vechii sărbători a Crucii, patriarhul Zaharia a înălţat în văzul credincioşilor Lemnul Sfânt, ca o rememorare a actului făcut de patriarhul Macarie în 335, dar şi ca un semn al reluării cultului într-o formă şi mai intensă. Câţiva ani mai târziu, în anii 634-635, lemnul Sfintei Cruci a fost dus de la Ierusalim la Constantinopol şi înapoi, într-o procesiune solemnă care s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 septembrie. Ce semnificaţie avea atunci actul acesta al înălţării Sfintei Cruci şi cum s-a păstrat în cult până astăzi? Sfânta Cruce este pentru noi, creştinii, un semn al biruinţei binelui asupra răului, a biruinţei vieţii asupra morţii. În momentul când a fost regăsit acest lemn al Crucii, acest altar al jertfei a fost privit de toţi ca un semn al înălţării duhovniceşti şi al biruinţei. Din acest motiv, gestul cel mai potrivit, din punct de vedere simbolic, pentru a consacra o sărbătoare nu putea fi decât înălţarea. Astfel, crucea este ridicată în văzul tuturor de către episcopul Macarie, ulterior de către patriarhul Zaharia şi, până astăzi, de către clericii ortodocşi şi romano-catolici. Importanţa înălţării în văzul tuturor ca act este dată şi de faptul că însăşi sărbătoarea şi-a luat numele de la acest gest simbolic. Simpla ridicare a lemnului Sfintei Cruci spre cinstire a devenit, în timp, act liturgic, prezent în majoritatea slujbelor şi, în special, la sfârşitul Utreniei din ziua praznicului Înălţării Sfintei Cruci şi din Duminica a III-a din Postul Mare, când preotul scoate Sfânta Cruce din altar, împodobită cu flori, şi o înalţă în văzul tuturor, în mijlocul bisericii. Este un ritual liturgic ce rememorează cele două momente istorice, 335 şi 630. Arhiereii Macarie şi Zaharia au înălţat Crucea în semn de respect şi ca semn al biruinţei, iar de atunci până astăzi, clericii noştri imită gestul lor, dar şi ca o cinstire deosebită adusă Sfintei Cruci.

Majoritatea Bisericilor sărbătoresc Înălţarea Sfintei Cruci Cum a evoluat cultul Sfintei Cruci ulterior? Iniţial, sărbătoarea Sfintei Cruci a fost o sărbătoare ierusalimiteană. Odată cu acea procesiune, de la Ierusalim la Constantinopol cu Sfântul Lemn, cultul Crucii s-a generalizat într-o formă mai amplă şi în zona Constantinopolului, unde ceremonialul ei a primit o nouă strălucire şi dezvoltare. Atât Biserica Ortodoxă, cât şi cea Romano-Catolică sărbătoresc Înălţarea Sfintei Cruci la aceeaşi dată. Datorită evlaviei poporului în cultul liturgic s-au mai născut două sărbători. Prima coincide cu începutul Postului Sfintei Marii, 1 august, şi se numeşte „Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci”, în amintirea eliberării minunate a grecilor din robia saracinilor, în timpul împăratului Manuel Comnenul, cu ajutorul Sfintei Cruci. Cea de-a doua sărbătoare a Sfintei Cruci este la 7 mai, când se prăznuieşte Pomenirea arătării semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul împăratului Constanţiu, la 351, eveniment consemnat de către Sfântul Chiril al Ierusalimului. Biserica Ortodoxă mai cinsteşte Sfânta Cruce şi în Duminica a III-a din Postul Mare. Această sărbătoare rememorează aflarea Sfintei Cruci cu semnificaţii duhovniceşti foarte profunde, specifice perioadei de asceză şi rugăciune din perioada Triodului. Şi astăzi, în mod aparte, două zile pe săptămână, miercurea şi vinerea, sunt consacrate cinstirii Sfintei Cruci în serviciul divin al Bisericii.

„Împărţirea a constituit salvarea Sfintei Cruci” Care sunt motivele pentru care Sfânta Cruce a fost împărţită în mai multe fragmente şi nu s-a păstrat întreagă? Încă de la descoperirea Sfintei Cruci, părţi din cinstitul lemn au ajuns în diferite biserici episcopale sau mitropolitane, unde erau îmbrăcate în aur şi aşezate spre cinstire. Despre toate acestea aduc mărturii istorici precum: Eusebiu de Cezareea, Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Ambrozie, Teodoret, Socrate, Sozomen. Ei vorbesc despre cultul dat Sfintei Cruci întregi, cât şi părticelelor ei dispersate în toată lumea, încă din secolul al IV-lea. Astfel, întreaga Biserică cinstea lemnul Crucii. Aşadar, un prim motiv ar fi răspândirea rapidă a cultului şi creşterea evlaviei credincioşilor, care veneau la Ierusalim cu această dorinţă de a duce în zonele din care proveneau părticele din Sfânta Cruce pentru a răspândi bucuria cinstirii tuturor oamenilor. Ar mai exista şi posibilitatea ca ea să fi fost împărţită în bucăţi mai mici pentru ca, în cazul unui asediu asupra Ierusalimului sau al confiscării Crucii de către barbari, să mai rămână totuşi spre cinstire măcar câteva părticele. De altfel, această situaţie s-a şi întâmplat atunci când bucăţile din Sfânta Cruce de la Ierusalim au fost luate de episcopul de Betleem, duse şi pierdute în bătălia de la Hattin, în anul 1187. De atunci, ne-au mai rămas doar bucăţile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol şi la Roma. Din acest punct de vedere, împărţirea a constituit salvarea Sfintei Cruci.

Locuri în care se păstrează lemnul Sfintei Cruci Multe fragmente din Lemnul Crucii păstrate la Ierusalim şi Constantinopol s-au pierdut în timp, din cauza deselor asedii la care au fost supuse cele două cetăţi. În primul caz, relicva ascunsă în 1009 în timpul persecuţiilor califului fatimid, redescoperită şi reaşezată în Biserica Sfântului Mormânt în 1099 de cruciaţi, a căzut în 1187 în mâinile lui Salladin, pe câmpul de bătălie de la Hattin, unde fusese adusă de episcopul Betleemului, la porunca regelui Ierusalimului. În al doilea caz, fragmentul din Sfânta Cruce, păstrat în capela Pharos a Palatului imperial, împreună cu celelalte relicve ale Patimilor, a fost achiziţionat între 1241-1242 de regele Franţei, Ludovic al IX-lea, de la împăratul latin de Constantinopol şi depus în Sainte Chapelle în 1248, dispărând în tulburările din vremea Revoluţiei franceze (1789-1794). Astăzi, fragmente din lemnul Sfintei Cruci se mai păstrează în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, la Roma, Veneţia, Constantinopol, în Franţa (Saint Sernin de Toulouse, Capela „La Vraie-Croix” din Morbihan-Bretania, Anjou), Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul „Sf. Cruce” din Liege), Spania (Santo Toribio de Liébana). Cel mai mare fragment din Sfânta Cruce se află la Mănăstirea Xiropotamou din Muntele Athos şi a fost adus, în 1992, pentru câteva săptămâni în ţara noastră, spre închinare. În 2004, cu prilejul hramului Sfintei Cuvioase Parascheva, a fost adus la Iaşi un alt fragment din lemnul Sfintei Cruci, care se află la Mănăstirea „Panaghia Soumela” – Veria, Grecia. Părticele din lemnul Sfintei Cruci sunt aşezate spre închinare în mănăstirile Ţigăneşti şi Căldăruşani, precum şi în Biserica „Sfântul Vasile cel Mare” de pe Calea Victoriei din Capitală.

Gheorghe Cristian Popa